Când am participat la prima sârbătoare naţională aveam opt ani şi nu o voi uita niciodată. Mai întâi mirosul margăritarului înflorit în Pădurea Păpara pe care l-am cules la îndemnul învăţătorilor nostrii şi apoi întrecerea sportivă de alergare la o sută metri. Eram un ţâr, slab, iute, antrenat pe prundul gârlii sau pe coastele dealurilor din jurul satului, am câştigat detaşat. Ce fericire… Era zece mai, ziua de proclamare a regelui, devenită Ziua Naţională sărbătorită mai mult de sapte decenii. Nu ştiam că atunci era ultima zi naţională.
Generaţia mea — s-a observat bine şi azi, la interviurile presei — a trăit într-o răsturnare de valori! Vă mărturisesc că până prin anii şaptezeci, când a fost impus un imn mai apropiat de sufletul românilor, „Trei culori,” confuzia asupra acestei importante zi era generalizată. Mai întâi era sapte noiembrie „de la fraţii sovietici”, urmată de 21 decembrie, ziua „tătucului Stalin” sărbătorită până în 1953, opt şi nouă mai zile libere în vremea liceului, şi – până în 89 – vestitele urniri de forţe „desenate” cu prilejul trădării de la 23 august!
După lovitura de stat din decembrie optzeci şi nouă care a declaşat revoluţia paşnică a profeţei celor douăzeci de ani de „şcolarizare” democratică a poporului român, a venit 1 decembrie, Ziua Naţională a României. Fiecare an, de atunci, cu istoria lui. Ultimii doi ani, cu „penibilul” nesimţirii ajuns la nivel central. Cum a fost posibil ca preşedintele să nu dea mâna cu cei cărora le datorează pozitia? Oricum eu – deşi nu m-a întrebat nimeni care zi ar fi mai nimerită pentru a deveni NAŢIONALĂ — din respect pentru mine am sărbătorit această zi sădind doi cireşi… DE MAI!
