Ca în fiecare vară, Costel si Livia veneau la Gura Văii în concediu. El ca ofiţer al armatei regale române, ea învţătoare. Povestea lor de dragoste o ştiu de la tanti Livia, de fapt naşa mea de botez. S-au cunoscut la vestitele baluri din sala oglinzilor ale actualului Palat al culturii din Tg. Mureş, oraş în care regimental unchiului Costel era încartiruit înainte de al doilea mare război.
Fiică a Maioreştilor, descendeţi direcţi din familia lui Petru Maior, vestitul istoric, filolog, protopop greco catolic de Reghin, Livia era o domnişoară elegantă, educată, de o frumuseţe clasică, trasă ca prin inel, de înălţime apropiată cu viitorul ei soţ, cu o faţă ovală, luminoasă, numai zâmbet peste buzele-i mari ce conturau gura sa peste o dantură şirag de perle albe. Casa Regală a aprobat fără reserve căsătoria lor.
Acesta era regulamentul: ofiţerii superiori îşi prezentau soţiile regelui şi pe baza informaţiile pe care acesta le deţinea îşi dădea sau nu acordul. Stam şi mă gândeam, în colţul meu, cum era postura aceea, să te duci cu logodnica la rege, şi gândurile mi se învălmăşeau de poveştile cu feţi frumoşi şi împăraţi ale lui Petre Ispirescu, ce îmi făceau deliciul copilăriei.
Atât Costel ca şi fratele lui, Fane, erau barbaţi arătoşi crescuţi în familia lui Gheorghe Ionescu, preceptor al Plasei Pârscovului, familie ce se formase la începutul veacului prin căsătoria lui Gheoghe cu Elena (Lina) Gogan, o fată frumoasă fără părinţi crescuta de Lea Ruxandra, mătuşă rămasă văduvă de la războiul cu turcii, din 1877, şi unchiul Gogan Iacob, învăţător în satul Policiori până la răscoala din 1907, când a fost mutat disciplinar la Zilişteaca.
Cei doi băieţi ai lui dom Gheorghe au venit pe lume în 1910, Costel şi 1912, Fane, urmaţi la un interval de caţiva ani de Lizeta, singura fată a familiei lor. Crescuţi la ţară, în de toate, coana Lina era o gospodină ştrajnică, ce muncea de dimineţa până seara în grădină, la grajd, în gospodărie, ţinând de scurt treburile casei şi, cu toate ajutoarele ce le angaja, nu-i cruţa pe copii, astfel că de pe la opt ani aceştia aveu în grija lor caii pe care iarna îi duceau la apă la fântâna lui Dogărescu, iar vara la păşunat pe Magura. De acasă şi până în capul satului, călare pe dişelate, copiii traversau în goană, fapt pentru care, mult mai târziu aveam să aflu, lumea, din admiraţie sau din răutate, spunea: ”dă-te la o parte că trec nebunii lui Gheorghe Ionescu”! Povestea mi-a fost confirmată mult mai târziu de ei şi cu explicaţia cuvenită că de fapt, îi alergau să obosească şi când ajungeau cu caii în vârful Măgurii aceştia erau numai spumă, le frecau spinarea cu smocuri de iarbă apoi, obosiţi fiind, păşunau în linişte până spre seară… lăsându-le copiilor timp de joacă.
La şcoală au fost pe Schit, un sat unde, după 1918, Preotul Jingoiu Nicolae se strădui să înfiinţeze o şcoală, el însuşi fiind şi învăţător. A adus toate materialele necesare construirii şcolii, din bârne de la o magazine construită de nemţi în 1917, cu sprijinul lui Alexandru Marghiloman, ctitorul Bisericii locale, a cărui familie este pictată la intrarea in biserică. Tot preotul a întocmit documentele necesare pentru a aduce pe învăţătorul Purice Ioan, proaspăt absolvent al şcolii normale, trimis pe front şi căzut prizonier la nemţi, un tânăr încercat şi foarte dăruit profesiunii de învăţător, rămas vestit pentru activitatea lui din perioada interbelică.
Cei doi fraţi s-au remarcat repede fapt pentru care, învăţătorul, aflând despre dorinţa tatălui de a-i înscrie la liceul militar, din clasa a doua, în vacanţe, îi chema săptămânal la şcoală să resolve probleme şi să facă tot felul de compuneri şi exerciţii gramaticale. Au reuşit strălucit la Liceul Militar din Târgovişte cunoscut în toată ţara pentru exigenţa selecţiei, vestitul centru militar de la Mânăstirea Dealu.
Au ţinut pasul amândoi până cănd Ştefan (Fane) s-a îndrăgostit de “fata grecului” Ioan Ghiza, Puica, cu care se întâlnea noaptea, în vara anului 1932, iar în 4 decembrie au făcut nuntă. El avea nouăsprezece ani iar viitoarea mea mamă optsprezece.
Costel, urmându-şi cariera militară, s-a căsătorit mai târziu, după ce devenise ofiţer artilerist. Era făcut pentru armată, conştiincios, corect şi supus, excelent executant al ordinelor militare, deosebit de meticulous în activitatea sa, spre deosebire de fratele său, care era o fire mai libertină, ce nu suporta încorsetarea vieţii cazone.
Nunta dintre Livia şi Costel a avut loc în 2 ianuarie 1937, în acelaşi mediu în care se cunoscuseră iar vara, potrivit tradiţiei, au venit la ţară, în Gura Văii, la casa părintească. Normal că tanti Livia a devenit “obiect de studiu” al “protipendadei” rurale a satului, iar Costel cauză a oftatului pentru fetele din zonă ce sperau să rămână în inima lui după vacanţele fermecătoare petrecute aici, înainte de căsătorie…
Au respectat acest obicei, cu toată vitregia timpurilor pe care le-au străbătut. Mai întâi plecarea din Tg. Mureş, după răpirea zonei de către hortişti, apoi războiul cu calvarul lui de care au scăpat, cum spuneau, cu noroc, din întâmplare… Dumnezeu ştie. Costel, pe front în est şi în vest, a trecut pe lângă moarte de multe ori, dar sorţii i-au fost favorabili, iar Fane, când a fost chemat pe frontal de vest, având specializarea de pontonier, a sosit la regiment când acesta fusese desfiinţat fiind trimis acasă unde il aşteptau trei copii şi soţia rămasă acasă cu ochii în lacrimi.
Un timp, după război, se părea că obiceiurile şi obişnuinţele satului vor rămâne constante, întâlnirile anuale între fraţi au continuat, partidele de şah, ţuica cu izmă şi cozonacii erau stimulente periodice, ca şi pokerul, care se încheiau cu vizite în sat la vechii prieteni.
Ţin minte bine anul 1947, vara, sfârşit de august, deoarece atunci mama plânsese cu glas tare la o zi după reforma monetară, când Fane a fost arestat pentru o noapte după ce la sfârşitul zilei anunţase că i s-au furat zece mii lei noi. Dus la centru Berca cu un autoturism de teren american, de culoare galbenă, parcă-l văd, Willis, scria pe capota motorului, a fost întrebat pe cine bănuieşte. “Pe şeful de post!”, a răspuns “inculpatul”. Cu aceeaşi maşină s-au întors cu toţii la casa domnului Şerban, şeful de post de atunci, care era încartiruit la Gura Văii. I-a primit zâmbind, le-a spus, după ce a văzut că şi don Fane e cu ei că, “ştiu de ce aţi venit, am vrut să văd dacă comisia e cinstită şi vigilentă”! Nu ştiu decât că Serban asta avea o fată frumoasă Marieta după care umblau fraţii mei mai mari, şi că după întâmplarea asta a dispărut într-o noapte din peisaj, cu întreaga familie.
După întâmplarea aceasta Fane a decis să facă o masă festivă pentru Costel şi Livia, care tocmai sosieră la casa părintească. Era spre sfârşitul lunii august, vremea când prunele roşii se coc iar gospodarii îşi aduc fânul acasă. Fusesem, împreună cu Radu, fiul celor doi, în Fundul Golului, însoţind o astfel de căruţă şi către seară, ne întorceam prin colbul drumului încercând să ne acordăm glasurile piţigăiiate cu cântecul greierilor, zadarnică lăutărie, tulburătoare rememorare a unor episoade pe cât de nevinovate atunci, pe atât de triste azi…
Frânţi după o zi de alergătură, nu mai ştiu ce activităţi intermediare am mai efectuat, ştiu că nu sosiseră musafirii când am adormit buştean, încolăcit în patul cel mic din camera din faţă, unde aveau loc de obicei reuniunile de familie.
Cu ochii omului de azi, ca pentru fiecare, imaginile din copilărie rămân neşterse doar că în retrospective de atunci se uită cel de acum.
Trecuse de miezul nopţii când, buimac fiind, mă trezesc şi privesc nedumirit prin lumina lămpii de petrol, dau să înţeleg ce se petrece. Tanti Livia, stand picior peste picior pe canapeaua salonului, îşi făcea vânt cu evantaiul şi cânta, ”parcă ieri te-am văzut…”, tremolând cu o claritate în glas, o sonoritate limpede a versurilor, cu o uşurinţă expresivă greu de exprimat, lângă cei doi bărbaţi care stăteau în picioare cu paharele în mână, acompaniind pe viersurile ce şi le aminteau, “parcă ieri a fost clipa aceeaaa”, baritonal, autoritar, prelungind voit finalul, fără a reuşi să susţină tremolul vocal prelugit al Liviei. Am crezut că visez, m-am întins sub cerceaf şi am adomit câteva clipe sau poate mai mult, nu am idee, trezindu-mă de-a binelea când glasul de cristal al naşei mele tocmai prelungea versul, “şi în chioşc fanfara cânta”, bubuit de ceilalţi doi, ”barca pe valuri, pluteşte uşooor”…
Cântecul este interupt doar de apariţia mamei mele care a sosit cu platoul de plăcintă cu cremă, specialitatea casei atunci când veneau cei doi. Un prilej bun pentru ca bărbaţii să-şi umple paharele cu vin alb şi sifon din belşug, fabrica de sifoane a mamei lor, Lina, funcţionând încă. Nici Livia nu refuză o picătură de lichior de caise făcut în casă. Apoi nu răspunse îndemnului fraţilor de a continua. O făcea vizibl cu mare plăcere, trecând de la cântecele vioaie la cele de dor şi inimă albastră, făcându-le pe plac, “i-auzi valea cum mai sună” intră ea şăgalnic făcând semn mamei să ia loc şi privind cu înţeles către Fănel care îşi ia în braţe sotia şi se aşează pe fotoliul, ţinând-o pe genunchi. Costel întreţine versurile cu repetiţie, apoi tanti schimbă direcţia, “de-aş mai duce-o pân-la toamnă, leliţă Ioană”. Ritmul se înteţeşte, cântecul îi solicită pe toţi, fiecare cu “partitura” lui şi cu elementul de noutate, tata cu două furculiţi prinse invers printre care trece un cuţit, iar Costel imitându-l pe vestitul Urahai, contrabasistul orchestrei lui Ştefan de la Odăile care ne delecta în a treia zi de Crăciun în zori, pe la fereastră, ”zuum, zuum, zuum”. S-a râs, au repetat, încă un şpriţ, şi din nou am trecut în lumea viselor.
Se porneau zorile când m-am trezit pe tonalitatea prelungită, cu limpezime în glas tremolată, a solistei de neimitat care era naşa mea… ”de-o sâfântă beţie, de-o sfântăăă beţieee”… Apoi, ca de un gând urât, sau ca o mângăiere a lui Costel, despre ale cărui aventuri de vară, prin preajmă, ştia căte ceva intra în făgaşul melacolic, aveam s-o aud de multe ori după aceea, “îţi mai aduci aminte Doamnă, era târziu…” şi mai încolo, “ţi-aduci aminte iar de seara, şi-amurgu-acela violet…” Era momentul când amândoi fraţii au ieşit pe terasă să fumeze, privind cum, dinspre Muchia Salcâmilor, zorile devin iminente. Liviei îi plăcea să cânte dezinteresat dar spre sufletul celorlalti, nu se potoli parcă provocându-i “of, of, ofooof, piatră, piatră de e piaaatrăă…inimaa meaaa multe rabdăăă,” şi după aceea: ”ridică mândro perdeaua/să intru să iau mantaua/mantaua şi cu tunica/că m-apucă ziulica/las te-apuce şi namezii/ c-aşa pleacă amorezii”…
Soarele sfredelea tufişurile de pe Râpa Mare cu primele raze când, toţi trei plecară înlănţuiţi spre poartă.
Nota de veselie s-a prelungit şi după aceea, dar cu mai mică intensitate, se pare că s-a repetat undeva la Tudorică Dinulescu sau la Ionel Oancea care avea un frate tot ofiţer, coleg cu Costel. Apoi zilele se topeau iute, zvonurile circulau ca o sperietoare continuă, ultima seară fiind terminată curând, într-o notă tristă, părând că bănuiesc sau ştiu ceva, da nu spun…
