Enache se învârtea ca un titirez printre căruţe, bine dispus că vânzările erau pe terminate, juncanii daţi la pret bun, iar la căruţele cu ţuică era încă înghesuială. Câteva butoaie se vânduseră pline la nişte negustori cojani de la Pogoanele veniti şi ei, ca mulţi altii, cu o zi înainte. Toată suflarea era un zumzet, oamenii povestind în special cum „au petrecut” ploaia din ajun. Pe sub căruţe, la conac, sau în fânărie. Cei din câmp trăiseră clipe de coşmar, in special când au văzut unda Gârlii Grabicina împreunându-se chiar în faţa conacului cu Slânicelul Fundatei. Cum acesta din urmă era mai mare ca debit, ţinea pe loc Grabicina care se învâltora gata, gata să treacă peste podul de lemn ce o travera aici. Spre seară, când apele au scăzut, iar soarele privea înapoi, semn de ziua bună după noapte, s-au îngrămădit cu totii pe mal uimiţi de schimbările din vad, de volumul pietroaielor cărate de ape şi de lemnele împrăştiate peste maluri, priponite în mâlul şi nisipul depus aici. . Acum uitaaseră de spaimele de ieri şi puţini erau cei care mai făceau cruci aici în irmaroc. Doar sus , al odaie, Marioara ţinea candela aprinsă, se ruga împreună cu copiii, mulţumind Domnului pentru ca îi scăpaseră de urgie. Ii îmbrăcă cu costumele naţionale, cusute de ea la Mânzăleşti, pregăti totul pentru Biserică şi , împreună cu Lenuţa , mama ei şi celelalte femei de la odaie porniră agale pe potecuţa ce fusese bătută încă de aseară printre noroaiele drumului. Căruţa cu cele ale praznicului, venea în urmă. Când au trecut de târg, pe drumul de-a coasta spre Biserică, au fost ajunşi de părintele Nicolae Jingoiu, parohul bisericii, venit de pe valea Slănicului, preot care avea şi diplomă de învăţător cum se obişnuia în acel timp, aflat atunci la doar câţiva ani de parohiat. De înălţime mijlocie, mai mult scund decât înalt, cu o pălărie neagră cu boruri mari, călca sprinten, răspunzând domol, profund, baritonal la plecăciunile celor întâlniţi în cale, ”Domnul. . . Domnul. . . ”, celelalte cuvinte murmurându-le în barba-i neagră, întoarsă un pic spre înainte, . . . ”să vă binecuvinteze. . . ”

Drumul pe care mergeau enoriaşii spre Biserică era desfundat dar scurs, mai greu pentru caruţe. Pe marginea lui, se bătăturise iarba iar pe poteca formată de-a curmezişul moşiei ce urca spre Bondrea, era un şir de bărbaţi şi de femei din marginea târgului, care se rărise, până in pridvorul locaşului sfânt, fapt pentru care Agapie, dascălul, privind mulţimea celor de pe cărare, comentă mulţumit referindu-se la ploaia de ieri:”plouă în mai, e mălai!” . . . Câteva femei din preajmă ridicară ochii stârnite de curiozitate, întrebătoare. ”ce Voico vrei să spun mai departe?”şopti el cu glas mai scăzut profitând de faptul că părintele, ridicând sutana, sărise deja izvorul Bondrei şi se depărtase. ”lasă, mai pe sear㔺opti el stâtrnind murmur şi suchituri la celorlalte muieri care se grăbiră să să-şi facă cruce. ”piei Satano, nici n-a început Sfânta Liturghie, şi tu ce te uitaşi fă în gura lui?”sări Stana lui Bădău. Agapie, dascălul era cunoscut pentru şotiile sale, chiar şi la strană. Lumea il respecta şi-l iubea mai ales pentru laicitatea comportamentului său, cu toate că în multe situaţii trebuiau să ţină capul plecat mai ales că nu se putea abţine de râs din cauza lui. A rămas de pomină întâmplarea cu un copil adus de taicăsău în braţe, în faţa uşilor împărăeşti la momentul de împrtăşanie. Agapie, cu castronul de anafură, mai în spatele preotului , se strâmbă la copil iar acesta refuză linguriţa, întorcând speriat capul, tatăl insista, Agapie iar se schimonosi. Părintele intuieşte că e ceva în neregulă şi întoarce brusc capul spre dascăl, care este surprins cu gura stâmbă. ”Mă Agapie, multă minte îţi mai trebuie”. Copilul s-a liniştit, biserica era într-o rumoare generală, iar preotul si-a continuat liniştit misiunea. Momente ca acestea i-au făcut foarte populari şi plin de har pe amndoi, slujind mai bine de 45 de ani împreună. Doar că uneori dascălul mai scăpa caii deoarece „fierbea sângele în el fă” cum ziceau femeile, flăcău fiind. „Las că-i pune ea Marioara căpăstru într-o zi” şi aşa s-a întâmplat chiar după praznicul din ziua aceea.

Masa de hram era aşezată pe partea din dreapta Bisericii, sub teii bine înverziţi, improvizată din câte două scânduri late, bine sprijinite pe traverse de bulimaci înfipţi în pământ, acoperită cu feţe de masă de in, aduse de la munte. În jurul ei canapele tot improvizate, acoperite cu macaturi. Pe iarba din faţa Bisericii, la umbră, până sub poalele pădurii, erau aşezete macaturi care îşi aşteptau mesenii, în special pe cei tineri, vârsticii şi mai întâi bărbaţii se orânduiau la masa de lângă tei. Multe femei trebăluiau la aranjatul mesii şi aşezarea bucatelor şi în primul rând a ţuicii, vestite în această zonă. După săvârşirea celor sfinte în biserică, părintele apăru în capul mesei, liniştea extaziantă a foşnetului pădurii ocupă tot spaţiul, timpul parcă se oprise in loc, apoi dascălul rosti rugăciunile începătoare şi preotul binecuvântă masa şi pe cei de faţă. ”Poftă bună”, mai adăugă preotul, aşezându-se. ”Să tăiţi prea cucernice”, răspunseră cei de faţă iar un uşor murmur se împrăştie peste masă şi poiană, aşteptând ca preotul să ridice primul păhărelul cu ţuică galbenă adusă de meseni.

Coana Marioara era preocupată de toate acestea şi, ajutată de celelalte femei, golea dăsagii rânduind bucatele cu precădere în capul mesei şi la poiana de la poalele pădurii unde copii ei formau un cerc împreună cu alţi tineri , aşezati pe un mare macat, adus pentru a treia oară la acest hram. Stătea tot încruntată, cum fusese tot timpul slujbei, nu-şi pregetase la matănii şi rugăciuni. Rămăsese cu o frică în suflet de aseară şi se zorea acum şi cu gândul la spaima ce o trăise. Soţul, rămăsese la aldămaş cu târgoveţii, dar trimisese o sumă de bani frumuşică pentru plata rânduielilor la Biserică, ea însă nu se bucură deloc deşi era semn că treburile la târg îî merseseră foarte bine. Îi stă în minte şi dialogul scurt pe care îl avusese cu el după ploaie, înainte de culcare. Fusese vorba de locul în care era conacul şi odaia, ambele bine aşezate mai ales ca siguranţâ în faţa urgiilor naturale. Toată noaptea s-a frământat Marioara gândindu-se la posibila părăsire a locurilor ei natale, iar îngijorarea aceasta nu nu-i dădea pace.

Părintele Jingoiu făcu ruga de încheere, spunându-le mesenilor să mai rămână, să consume cu cumpătare vinul, mai ales cel de la Sărăţeanca care-i „dulce da te duce”, se ridcă, îşi luă geanta şi ieşi încet, dând binecuvântări, răspunzânt cu bună cuviinţă plecăciunilor respectuase ale sătenilor. Dascălul Agapie rămase, prinsese un pic de curaj, trecu prin lume dar ocoli curtea bisericii ducându-se în poiana tinerilor, se opri în faţa Marioarei şi a mamei ei, căreia îi sărută mâna şi, privind-o direct, un pic şăgalnic, îi spuse scurt: ”vă rog să mă primiţi duminică , cătător de casă, să o cer pe Marioara”Îi sărută încăodată mâna, roşu tot, căci mulţi văzură scena şi se uitau după el. Se retrase încet apoi o rupse la fugă să-l prindă pe părintele şi să-i mărturisescă că a făcut întocmai cum îl sfătuise. A lăsat în urmă un murmur general cu nuanţe de veselie şi bună dispozitie reţinută. Trecuse de amiaza mare, iar tinerii trăgeau cu ochii la masa lui alde Cârnu, lăutarii de la Odăile, deoarece era momentul ca în vale, în locul târgului, pe malul dinspre conac, să se înceapă hora. Ionică, mai aproape de ei, înţelese ca se apropie vremea plecării, luă o dăsagă pregătită de coana Marioara, se ridică şi porni agale. Flăcăii pricepură semnalul şi nu peste mult timp poiana era pustie.

Jos la conac era vânzoleală mare, toti alergau care încotro asa că, intrând în curte, coana Marioara rămase un pic descumpănită apoi înţelese că s-a întâmplat ceva. Văzu calul ce rămăsese acasă la Mânzăleşti cu Ioana şi ai ei şi cu ochii în lacrimi intră crezând ca Enache al ei a păţit ceva. ”Cei fă, ce s-a întâmplat?”strigă către Ioana cum dădu cu ochii de ea în tindă ieşind din camera grecului. ”I-am spus conaşului”, mai apucă acesta să spună şi glasul îi pieri într-un plâns povârnit zguduindu-şi umeri şi trupul, cu faţa în căuşul mâinilor. ”Vino încoace Marioară”, strigă Enache din camera cu birou unde îşi făcea el socotelile când stăteau la conac.

Când soarele scăpa peste culmea Ivaneţului, Marioara, Enache şi Costel băteau prundul Slănicului la vale spre Mânzăleşti cu caii asudaţi şi crucindu-se de ceea ce vedeau:de la ieşirea din Săreni la vale nu mai era nici drum, nici podişcă, nici năsade de apărat malurile, iar apa, nepotolită încă, îşi făcuse alt vad. Ploaia ce la Gura Văii îi speriaseră fusese aici mult mai devastatoare. La Lopătari Izvorul Ploştinii, făcuse prăpăd, rupând dezlănţuit malurile până spre Lunci, apoi Slănicul se umflă în apropierea stului de centru împins de izvorul Brebului ce venea turbat dinspre Breazău, preluă unda izvorului Mocearului, hălăduind peste tot prundul până la Grunj. Aici, de la Trestioara şi Plavăţu izvorul atinsese înâlţime şi debit despre care bătrânii satului spuneau că nu mai întâlnseră in viaţa lor. Apele Grunjului, mai vijelioase au dus unda pe prundul de la Chelu, năvălind peste toate acareturile de aici, magazii, coteţele porcilor, grajduri. Nimic nu mai corespundea realităţii lăsate aici cu două zile în urmă. Doar casa şi coteţul păsărilor se aflau, ca prin minune neatinse cu toate că unda rupsese malul până la o prăjină distanţă de prispa cu frunzar. . . ”Doamne, Doamne”, şoptea Marioara închinându-se cu disperare, ”am bănuit eu ceva, nu se putea prea aveam inima neagră”spunea mai mult pentru sine dar şi pentru frate său Costel. ”Ce facem, bre”se hotărî ea într-un târziu, năvălită de gânduri şi căutând în ungherele sufletului să înţeleagă cum de nu-i vine să plângă. Privea din casă la apa ce se scuge prin fosta bătătură, se minuna, se închina dar parcă se simţea descătuşată de o mare povară. Semnele ei din suflet o atenţionaseră, bănuielile că ceva se va întâmpla, îi ispitea somnul în ultima vreme, iar neodihna era împovărată şi de ceasurile lungi de tăcere ale lui Enache. ”Plec la Bucureşti, pregăteşte tot, când vin ne mutăm la conac”!spuse Enache scurt, piţigăiat, în limbajul lui macedoromân dar cu faţa zâmbitoare. ”Şi ce te hlizeşti bre” se înverşună ea. N-a mai scos o vorbă de la el. ”Afurisit bătrân”, scăpă Marioara in tinda lungă a conacului după ce ieşi. Asta era greutatea ei din piept. Bobii nu greşiseră. Se aşeză sfârşită pe laiţa din faţa casei şi oftă prelung. Desigur afurisitul avea dreptate:dacă n-ar fi luat tot „tărhatul” la târg acum acesta ar fi fost „pe apa sâmbetei”. . . Noroc, întâmplare, premoniţie?

Marioara, obişnuită cu tăcera omului ei, se pornea a dondăni singură, murmurând un cânec sau şoptindu-şi o rugăciune, pe la fiecare răspântie marcată de cruce. Ridica ochii spre cer, îşi potolea sufletul sprijinindu-şi ochii în înaltul albastru al cerului, revenind cu privirea în coama calului, tăiată scurt, rămânând cu neliniştea ei. Mergeau tăcuţi privind peste fâneţele mişcătoare ale brizei dimineţii şi ascultau zumzetul din ce în ce mai accetuat al albinelor… ”O să plouă bre”, zise ca pentru sine Marioara şi-şi făcu o cruce murmurând, „dă Doamne să fie curată!” Enache se uită peste umăr la ea, aruncă o privire peste crestele dealurilor dinspre orizont şi şopti şi el tot ca pentru sine, ”o fi”, cufundându-se în gândurile lui, indiferent la ce se petrecea în jur. Umbra Coastei Glodului împrăştiată spre Chilii se ridica franjurată de povârnişurile torenţiale, odată cu Soarele ce se înălţa sprea miazăzi şi suliţile sale luminoase deveneau tot mai ascuţite. Vântuleţul de dimineaţă se potolise, căldura mărind povara carelor de care trăgeau vitele, suflând greu.

La prânzul ăl mare, cum obişnuiau cărăuşii să spună, se orânduiseră toate căruţele la marginea lizierei de pădure, cele cu bagajele de dat jos la odaie, mai în faţă, carele pentru iarmaroc fiind orânduite separat. Costică, fratele mai mic al coanei Marioara, conduse toată desfaşurarea coloanei dirijând căratul bagajelor în odăile răcoroase şi dezlegatul vitelor în oborul larg, plin cu iarbă. Umplu ulucul cu apă, verifică dacă bolovanul cu sare este la locul lui, apoi intră in tindă aşteptând rânduiala conaşului care de fapt era cumatul său. Înspre miază noapte se rostogoleau nori albi, buclaţi, tablouri nefinisate de piptanatul curenţilor de aer, suind în înaltul cerului. Un bubuit surd se auzi în depărtare purtat, înfudat peste creasta Pletarilor ca un huruit indefinit. Mişcarea din ogradă se înteţi, fiecare căutându-şi rostul gândindu-se ca din nou Gâlia s-ar putea să aibă dreptate. Şopronul velniţei nefiind folosit deoarece fabricatul rachiului se gătase la sfârşitul lui martie, flăcăul Costică stabilise cu Lenuţa, fata mai mare a lui Ion Nicolae, pădurarul care se afla cu familia la odaia boierului Solacolu, cum să aşeze masa pentru toţi. Stiut era că praznicul de a doua zi, ce picase într-o joi, trebuia să fie un moment important în viaţa lor, se făceau învolielile pentru coasa fânului, adunatul prunelor, dar şi pentru treierul grâului care se arăta îmbelşugat aşa că femeile o luară mai înainte cu vorba: ”hai, fără băutură, scoateţi murăturile, cartofii şi fasolica şi la masă”. Mămăliga galbenă, se răsturnă din tuciul de fontă, peste fundul mare ros un pic de vreme iar cărăuşii şi femeile lor se rânduiră în jurul mesii urmărind cu câtă dibăcie se felie mămăliga, cu o aţă de cânepă strecurată cu abilitate de Lenuţa pe dedesubt.

Murmuratul greoi al tunetelor îngemănate tot mai des, sporea înfricoşător. Lenuţa nu apucă să împartă feliile de mămăligă când Marioara facându-şi cruci iute şi murmurând „Doamne iartă-ne”, ieşi în uşa odaii să-i cheme pe copii, moment în care Tomiţa, cu faţa albă de spaimă, sări de pe cal strigând: ”mamă, nu se mai vede Breazăul!” După câteva clipe, sosi şi Ionică confirmând domol: ”am fost până în vârful Glod şi am văzut ploaie mare la noi, Meledicul nu se mai vede de apă!” Un trăsnet şi un fulger lung spintecă ţestul gros al norilor vineţi ridicaţi în coasta Păcurilor. Soarele dispăru în câteva clipe acoperit de corăbiile uriaşe ale vălătucilor alb vineţiu, şi între două bubuituri de tunet, vuietul cascadei de apă ce cădea dincolo de muche se insinua înfricoşător. Ploaia era aproape iar cei din velniţă alergau de zor în toate părţile la ordinile lui Costcă. Caii si boii sunt băgaţi sub saiaua lungă acoperită cu stuf, iar el mai trecu pe la fiecare căruţă să controleze cepurile de la butoaiele cu ţuică, completându-şi gesturile cu cruci dese, la fiecare fulger. Găinile si curcile sunt îngrămădite în coteţe, porţile închise peste tot iar cei doi câini sunt dezlegaţi. Coana Marioara aprinse candela, încercând o rugăciune, ce se împienjeni de gânduri razleţe ce nu-i dădeau pace. Peste şindrila uscată se auziră primele pleznituri de ploaie cu pietricele răzleţe albe de ghiaţă. ”Toporul Ioane!”, strigă precipitat Costică, ieşind repede la tăietor, printre picăturile mari şi incă rare, luă toporul şi îl înfipse cu putere în pământ, obicei bătrânesc ce simboliza chemarea apei de ploaie fără piatră. Apoi, ca o invazie de nestăvilit, baierele cerului se deschiseră, norii, de un plumburiu vânăt, se rupseră ca un zăgaz uriaş lovind cu şiroaiele de ploaie acoperişul bine acătuit de pe care apa curgea ca peretele unei cascade. Un trăznet peste Umbrărelu făcu să hue prelung pădurea Dumbravei. ”E potop bre!” strigă impersonal coana Marioara, negăsindu-şi locul în tinda lungă a odăii, pardosită cu cărămidă bine arsă.

În camera sa, Enache îşi vedea de socotelile lui, trecând pe un registru tot ceea ce îşi plănuise să scoată la vânzare a doua zi, mulţumit în sinea lui că ploaia a venit azi ca binefacere pentru fân, grâu şi porumb. Ruperea norilor şi vuetul persistent al apei il determină să arunce ochii în sus spre poiana largă dinspre padurea Păcuri. Rămase împietrit căci printre drugii ferestrelor de stejar vedea doar o pâclă gri fumuriu din care nu se distingea nimic. Câteva clipe privi revărsarea apei, apoi se gândi să calculeze timpul scoţându-şi ceasul din buzunarul vestei maronii de dimie bătută la piua de la Gura Dimienii. Privi îndelung fereastra nedumerit parcă de întunericul ce se lăsase în cameră cu toate că ceasul arăta puţin după amiază, luă o bardacă de pământ şi o umplu cu vin din cofiţa de brad cu ciuciur şi capac. Sorbi pe nerăsuflate dându-şi curaj şi se întinse apoi pe laviţa tare acoperită cu doua rânduri de saltele de lână. Gândurile se prăvăleau peste el, asemeni apei care nu-şi contenea curgerea, vinul începea să-i umble prin corp ademenindu-i sufletul inchis şi morocănos, apoi tresări căci gândul era păcătos, se uită la streaşina din care apa curgea ca o pânză, aţipi câteva clipe şi se trezi la un tunet prelung, hodorogit, spărgându-se parcă de pietrele Pârlitei şi Negoşinii.

Ales cu spirit gospodăresc, locul pe care se construise odaia oferea o privelişte generală asupra Văii Dragomirului şi Coastele Păcurilor. Mai bine de un ceas nu s-a zărit nimic în jur. Când a început a se mai potoli curgerea năvalnică a ploii, cu sacii goi făcuţi glugă, cei din velniţă iesiră afară din curte spre izvorul ce se zbătea cu noroaiele sale între malurile zmulse din fâneaţă, dând pe deasupra şi încâlcind pomii cu viitură de crengi, fân şi noroi, umplând curţile celor din vale cu bolovani si mâl. Prin pâcla ploii ce nu contenise încă, luminată parcă de spargerea norilor spre apus, ei disting cu greu ravagiile pe care le făcea unda pornită pe versanţi, ce acoperea cu vuitul ei borbolosit, căderea ploii. Încet, încet picăturile se răresc, norii se sparg şi în tabloul ce se dezvăluie, şiroirea dezlănţuită, oferă o imagine crudă a unei realităţi înfiorătoare. Simultaneitatea ploii pe ambi versanţi ai văii a dus la o acumulare incredibilă de ape, care se aruncă cu salturi mari peste maluri, tăind drumul, acoperindu-l de noroi, alergând cu unduiri galbene şi dezordonate de pământ, potolindu-se prin grădini mai plate, băltind, culcând porumbul pe coastă, pirzându-se spre fundul văii acoperit încă de o pâclă groasă. Spre munte, norii plumburii erau flăcăraţi de fulgere globulare, urmate de bubuituri surde, semn ca acolo ploaia încă nu se potolise. Enache se hotărî să iasă în curte. Privi fără să i se clintească nici un muşchi al feţei. Spaimele celorlalţi îl lăsau indiferent. Văzu căruţele la locul lor, vitele în obor şi-si controlă ceasul. Mai erau trei ceasuri până la asfinţit. La trei paşi de el stătea Marioara cu faţa congestionată de plâns şi frică, alături de ea Ioan şi Toma. Făcu un semn cu mâna, Costică înţelese şi toţi se puseră în mişcare. Cu lopeţi, sape, cazmale porniră spre vale…

Domnia, adică puterea politică a vremurilor, era cea mai interesată de tradiţia comercială ce se dezvolta prin iarmaroace şi târguri. Acolo se instalau vmeşii şi taxatorii de biruri pe comerţ, mărfuri sau actele ce se finalizau atunci. Aşa aflăm cum, într-un inventar al acestora, făcut în Tara Românească la 1821, se consemnează târgul de Sfântul Constantin, pe moşia Gura Văii. Aici, la confluenţa Pârâului Grabicina cu Slănicelul Fundatei, pe malul stâng al Slânicelului, denumit în zilele noastre, Sărăţelul Bercii, se afla conacul boierului Solacolu. Pe câmpul de atunci, din faţa conacului, înspre Mânăstirea Cioranca, devenită mai târziu Biserica Bondrea, cu hramul Sfântului Constantin si mama sa Elena, se înşirau carele târgoveţilor, ale lopătărenilor veniti, cale de o noapte, dinspre Chilii, sau ale celor din Vintilă Vodă, Mânzăleşti, Bozioru, Odăile, Bălăneşti şi chiar de la Plaiul Pârscovului sub a cărui jurisdicţie administrativă se afla moşia Gura Văii.

În primăvara anului acela, al doilea din noul secol XX, Enache încă nu-şi potolise, la cei peste saizeci de ani trecuţi, dorinţa de agoniseală, simţind în acelaşi timp o nevoie acută de expansiune şi schimbare. Hotărî ca la târgul de la Gura Văii să ducă spre vânzare toată ţuica si animalele de prăsilă. Goli grajdul luând cei 18 juncani îngăşati, puse caii la caruţă, încărcă butoaiele, înjugă cele şase perechi de boi la căruţe legând câte patru vaci la fiecare. Puse in caruţă lada de zestre a Marioarei, cu gătelile pentru sărbătoare precum şi coşul cu pregătirile pentru masa praznicală. Toată familia şi slujitorii de încredere, porniră cu sârguinţă şi bună dispoziţie reţinută, ce fusese precedată de un moment de smerenie când toti, făcându-şi semnul crucii, ascultară rugăciunea coanei Marioara. Plecarea s-a făcut cu o zi înainte de praznic, spre odaia din Valea lui Dragomir. Acolo, la poalele unei paduri foşnitoare, pe un platou de fâneaţă, lângă un izvor bogat cu apă dulce, boierul pusese, cu multi ani în urmă să se construiască o cabană din bârne, cu anexe gospodăreşti ,grjduri, oboare şi saiele de vite mari si mici, ţarcuri pentru oi şi coteţe de păsări, pe care o folosea sezonier şi ca loc de popas în drumul de la Mânzălesti spre conacul Gura Văii.

Marioara Grecului, cum o porecliseră consătenii ei, femeie cu frica lui Dumnezeu, seara dinaintea plecării, se vânzolise cu pregătirile ei de femeie până către miezul nopţii şi – simţind cum omul ei trecuse în lumea viselor – se furişă în polata cu grăunţele păsărilor, scoase o baniţă plină, o aruncă pe umeri, pornind cu felinarul în mână în fundul curţii din spate, spre dealul ce se temina cu o buză înaltă de platou pe care îsi avea coteţele. Urcă cu năduf treptele tăiate în gresie, jumătăţi tainul în ulucul de dedesubt în care se aflau gâştele şi repezi resul pe jghiabul inclinat ce curgea în ciubărul de scândură al găinilor, se întoarse cu pripeală, luă găleata cu apă o deşertă în teica păsărilor, intră din nou în polată şi bagând mâna in sac, luă nişte grăunţe. Era neliniştită, nu putea să pună geană peste geană, se hotărî să numere bobii, apoi împărţi grămăjoare de porumb în trei, făcu semnul crucii deasupra, sperie necuratul stuchind in stânga şi dreapta. Incepu să aleagă din fiecare grămăjoară câte trei bobi, bombănind şoptit, precipitându-se ca atunci când un fior ar fi trecut-o, când a ajuns la bobul din mijloc, prevestitor de rele sau de schimbări, şopti ceva stuchind din nou, făcu iar o cruce şi se eliberă cu un oftat când din ultima aşezare bobii arătară mai optimist… Adormi uşor într-un târziu dar copiii o găsiră tot trebăluind prin cele unghiere, cu gândurile ei, îngijorată de unele „semne”, uitase uşa deschisă la coteţul gâştelor şi aceste plecaseră deja la apa Slănicului, nici o găină nu făcuse ca de obicei, ouă până în ziuă, iar la răsărit soarele a apărut cu „cearcăne”. Cum toate erau hotărâte din ajun, dădu ultimile griji Ioanei, femeia de încredere care, trebuia să rămână acasă, îşi puse un batic mai deschis pentru drum, se privi cu îngrijorare în oglijoara din casa mare. Era încă o femeie frumoasă cu părul negru bogat în care abia se insinuau câteva fire albe, faţa ovală si albă, punctată de ochii albaştrii, puternic semn de familie care se va transmite şi la a treia generaţie… N-avusese gusturi rele grecu! Voinică şi bine clădită, ieşi în curte, roti ochii prin toate ungherele, scoase un oftat când privi uşa deschsă la gâşte: ”Ai grijă Ioană, deseară să nu o mai laşi deschsă, că mâncare le-am pus eu, dar se vede treaba că peştii şi broaştele sunt mai bune decât grăunţele mele!” Se uită pe sub batic să-l vadă pe „dânsul” sau pe „dumnealui” cum în mod curent se adresa lui Enache, dar cum privirile li se încrucişară, ea îi zâmbi curajoasă: ”cred că dumneata vrei să te muţi, bre că ai luat tot tarhatul asta, ori ne oprim la Săreni?” El surâse pe sub mustaţa albită de timp răspunzând scurt, „hai”!Îi intinse frâul calului pe care erau doi dăsagi cu de toate şi bodogăni scurt: „ham căcat!”, expresie pe care o folosea deseori pentru a rupe conversaţia sau pentru a-si urma gândurile. În drumul lor trebuiai să treacă prin satul Săreni, localitate imprăştiată pe coclaurile dintre Lopătari şi Glodurile, cu oameni gospodari, din care ei tocmeau pe majoritatea celor ce lucrau pe fâneţele si terenurile agricole ale moşiei sau cu care asigura exploatarea pădurilor. Ca administrator, Enache, poposea deseori aici, uneori rămânând şi peste noapte. Ştiau amândoi că muierile mai guralive scorniseră că pe conu Enache il cam trăgea aţa la Florica al lui Vasile Albu morarul din sat. Nu vorbeau niciodata despre asemenea „scorneli” cum le numea Marioara iar ca femeie de casă ce se afla, potolea pe toată lumea: „şi ce cumătră, păi când o rămâne într-o muiere e de rău, ca aşa e barbatu, spârc colo, spârc dincolo, vine acasă, ăla om!”. Multi dintre cei care trăgeau de timp în prăvălie şi „greşeau” drumul spre casă, se învrăjbeau cu nevestele agesive şi certăreţe deşerându-şi oful: „ca n-am avut şi eu noroc de o nevastă cum e coana Marioara!”

Cei doi băieţi se aruncară pe caii lor „pe dişelate” şi porniră în faţă, împreună cu tatăl, urmat îndeaproape de cocoana Marioara care nu-şi dezminţea originea, stând mândră in şa, ca orice munteancă adevărată. Întreaga coloană se angajă în susul apei Slanicului pe drumul din vadul râului, cotiră spre Săreni şi începură urcuşul pe uiţa principală, spre Glod. Cerul era senin, soarele strălucea sclipind peste iarba umedă, anunţând o zi fierbinte, doar o adiere firavă le răcorea feţele, din când, in cand.