Blogul lui Didu

Întâmplările de la liceul bucureştean , luat la „monitorizare” de mai marii din minister, îmi confirmă afirmaţia .

Prima reacţie normală, la aflarea veştii a fost de uimire. S-a spus că cele „două directoare vor fi demise iar liceul va fi monitorizat timp de un an”. Cum de mi-a scăpat a asemenea „sancţiune”. ? Cine să monitorizeze, cum, după ce metodologie sau tematică, unde se află „procedura” de monitorizare în lege??? Ce lege prevede asemenea „sancţiune”. Cine demite directoarele? Cuuum? Nu mai e lege?. Tot mirându-mă singur, sau cu colegii am ajuns la concluzia că toate întâmplările negative din şcoli au singură cauză: politizarea instituţiilor statului între care inspectoratele şcolare şi conducerile de şcoli au fost prioritare.

După întâmplarea cu „fata şi profesorul”, cele mai înfierbântate minţi dar şi cei mai serioşi analişti şi-au spus părerea. La gălăgia din curte, ministerul a reacţionat cu corpul său de control. Organism politic, ca şi inspectoratele şcolare. Mâine merg şi eu în control oriunde vreţi dvs. şi voi găsi aceleaşi „deficienţe” pe care le-a găsit „corpul” ministerului trimis cu „lecţia învăţată de acasă”. Păi da, e grav, e şcoală cu directoare neangajate politic, dar e o unitate de prestigiu care trebuie „mototolită”. E, ca la noi!

Într-o situaţie normală, aşa zisele nereguli semnalate trebuiau cercetate , analizate şi comentate la unitate, cu părinţii, elevii, personalul didactic, consilieri psihopedagogici şi apoi stabilite măsuri clare. Eu sunt înclinat să cred că nici nu este vorba de o inconsistenţă în programul şcolii ci numai de „noduri în papură” căutate de „corp”. Dar, admiţând că există disfuncţii, ceea ce nu cred, considerând că există o toleranţă exagerată faţă de libertinajul tinerilor bucureşteni, ceea ce a favorizat unele abateri de la disciplină, totuşi nu e de crezut că s-a recurs la asemenea măsuri „demitere, monitorizare, etc”, pe care să le dispună inspectoratul, la ordinul ministerului, ca urmare a concluziilor „corpului de control!” (subliniez, o altă sperietoare politică din sistem care papă banii noştrii de pomană).

Din păcate nu e o situaţie normală la noi. Noua clasă politică în frunte cu ministrul Funieriu nu are nici o legătură cu plebea! Ea, clasa politică, trăieşte în turnul său de cleştar, indiferentă la spiritul naţiei, la sufletul de tânăr, e produsul acestei şcoli părăsite din punct de vedere material, care se târăşte în noroiul intrigilor şi speculaţiilor de tot felul, ca să-şi menţină bruma de demnitate, prăbuşită odată cu şcoala. Disuncţiile sistemului nu vin de la abaterile disciplinare ale unor elevi, aduşi nejustificat, în prim planul informaţiilor defăimătoare cu vădite tendinţe generalizatoare.Disfuncţiile vin de la ignorarea de către minister a legilor, de la călcarea în picioare a acestora de către actuala guvernare, şi-în special- de la disoluţia autorităţii instituţiilor statului, fapt ce deschide calea „domniei bunului plac!”

Dacă măsurile de la liceul nenumit se vor pune în operă, nu mai există nici o îndoială: şcoala s-a prăbuşit, deja!

E posibil! Fac acestă afirmaţie după o lungă conversaţie cu un coleg mai tânăr, cu un potenţial profesional de invidiat, care m-a abordat direct, pe stradă, în legătură cu comentariile mele de pe blog.
„Sunt întru totul de acord cu tot ce ai publicat pe blog!” Astea au fost primele lui vorbe în loc de bună ziua. Eram bucuros. M-a luat de braţ invitându-mă în cancelarie căci avea ore mai târziu.  Ne-am instalat comod în cancelaria goală şi mai bine de 40 de minute am disecat toate aspectele care-l determina pe prietenul meu să fie de acord cu mine. O temă a fost însă în centrul discuţiei, preocupându-l pe colegul meu.
Mai direct, mai pe ocolite îmi spune că evidenţiera cauzelor pentru care şcoala  este în mare pericol trebuie să înceapă de la „punerea punctului pe i”!.
„Adică, trebuie să fim corecţi şi să recunoaştem că principala cauză suntem noi, cadrele didactice!”, îmi spune. Nu l-am contrazis, doar că l-am rugat să fie concret, întrebându-l: „prin urmare ce li se poate imputa acestora, că nu fac greve, că nu ştiu să-şi  apere breasla sau că nu-şi fac datoria?”. După ce face o incursiune în mai toate materialele publicate de mine în ultimii doi ani, despre şcoală, asezonându-le cu alte exemple, amicul meu îmi cere să fiu mai aproape de un adevăr fundamentel, subliniind că „nu mai avem mulţi oameni de şcoală, iar numărul educatoarelor, învăţătorilor şi profesrilor care au cu adevărat vocaţie pentru meseria de educatori, atât psiho-pedagogică şi de specialitate cât şi comportamentală este în total declin”.
N-aş vrea să intru în restul amănuntelor despre care am discutat, nici să pun pe tapet exemplele concrete referitoare la umilinţele comportamentale, la raporturile lipsite de corectitudine şi colegialitate din colectivele şcolare – care numai colective nu sunt-, la violenţele verbale în raporturile profesor-elev, chiar la unele tulburări de comportament, ori inabilităţi relaţionale în clasă, şi multe asemenea. Ceea ce m-a pus pe gânduri e tema vocaţională şi cea a culturii educaţionale.
Stimaţi colegi, haideţi să deschidem un forum pe acest blog şi să luăm în discuţie aceste probleme. Vă aştept! În caz contrar însemnă speranţele mele se vor micşora, iar „exegezele” mele sunt în deşert…

pDa! Mulţimea informaţiilor ce-mi parvin zilnic din univesul şcolar, prin intermediul colegilor învăţători sau profesori, dar , mai ales, prin intermediul elevilor, al căror interes pentru rolul pe care îl indeplinesc în această etapă a vieţii lor, este tot mai scăzut,-o demonsarează cu prisosinţă. Cauzele sunt multiple şi pentru azi aleg una: subfinanţarea. Cu alte cuvinte, lipsa banilor. Nu că nu ar fi, dar şi ăia puţini sunt risipiţi fără rost. Ideile bune sunt transformate în cele mai păguboase acţiuni, adevărate mori de tocat bani./p pAm rămas şocat când am aflat că cea mai mare parte din măsura „cornul şi laptele”este dedicată porcilor şi păsărilor, nicidecum copiilor care, fie aduc cornul acasă, căci nu-l pot mânca din pricina calităţii execrabile, iar părinţii îl depozitează şi-l dau la prietni pentru gospodăriile rurale, fie îl aruncă împreună cu laptele „prea acru” spun ei. La multe grădiniţe şi şcoli copii sunt obligaţi să ia cornul şi laptele acasă dacă nu-l mănâncă, însă, în general, la sfârşitul cursurilor e o adevărată cavalcadă a personalului de îngrijire care adună şi folosesc, pentru „mama de la ţară”, toate aceste resturi alimentare. M-am interesat care-i situaţia „la ţară”. E mai comică decât la oraş. Părinţii se întrec să trimită copiii la şcoală cu „pacheţel”, argumentând că nu ţine de foame „pâinea aia din plastic” care se lipeşte de cerul gurii şi strâng pentru căţel sau purcel cornurile şi brânza topită. Da, la ţară se dă brânză topită „care nu are nici un gust, se întinde ca guma de mestecat” şi nu poate fi pusă alături de brânza pe care ei o au acasă./p pToate aceste aspecte sunt din universul judeţului. Care o fi situaţia în ţară?? Ei bine n-am avut astâmpăr şi m-am interesat.Cu unele excepţii programul cornul şi laptele poate fi considerat compromis. Sunt foarte multe observaţii: cornul e mic, nu e bun, e vechi, calitatea laptelui oscilează de la o zi la alta, nu poate fi consumat la şcoală sau la grădiniţă deoarece e prea rece, nu sunt îndeplinite condiţiile igienico sanitare de servirea mesei, nu sunt supraveghiaţi copiii decât la grădiniţe, unde sunt conduşi la spălătorie de către educatoare.Acest lucru nu se întâmplă la şcoli. În mediul rural pe multe dintre cutiile cu brânză topită nu este scris termenul de garanţie. Cei mai mulţi elevi duc acasă cornul şi laptele. La oraş, o parte dintre elevi ascund în bănci sau aruncă la coşul de gunoi atât cornul cât şi laptele. La foarte multe şcoli,opraţiunea „mărul” se desfăşoară lunea când se aduc câte cinci mere de copil, pe care cei mai mulţi le consumă în ziua respectivă.Etc.etc./p pV-aţi întrebat cât costă anual acest program adus în final în derizoriu, atât din punct de alimentar cât şi educativ? A văzut cineva din minister, inspectorat sau şcoli cum se rezolvă această problemă în Europa, ai cărei cetăţeni suntem şi noi?/p pDacă aruncăm în vânt fondurile şcolii putem avea pretenţia că ea nu se prăbuşeşte???/p

La gimnaziul X, de câţiva ani buni, rezultatele la admitere în liceu au fost dezastruoase din pricina notelor foarte mici la matematică. Cauza? S-a cunoscut, dar nu s-a popularizat şi nici nu s-a luat vreo măsură. Din motive umanitare: adică, acolo era o profesoară în prag de pensionare şi… Şi, ca la noi, „merge şi aşa”.

Timpul a trecut, copiii au crescut iar unul dintre ei, care are un frate mai mic a aflat că acesta face matematica tot cu aceeaşi doamnă.

- „N-a ieşit mă la pensie!” l-a întrebat fratele mai mare, gândindu-se la ce-mi spusese şi mie, „câte am tras eu din cauza matematicii de care n-am avut habar”.

- „Ba da frăţioare, da e tot la noi! Nici eu nu înţeleg nimic, decât că bate cu nuiaua în catedră şi ţipă la noi degeaba”.

Un părinte isteţ a aflat între timp tărăşenia şi mi-a povestit cum s-au petrecut lucrurile. Simplu: ea e membră „pedistă”,cum îi place să se laude, s-a milogit unde trebuie, a dus ceva bunăciuni cui trebuie şi e tot acolo unde n-a făcut nimic în ultimii zece-cincisprezece ani. Ba da, a făcut; şi-a primit salariu lună de lună, ca şi acum, pe nimic!

Vinovaţii?? Copiii, care neînţelegând lecţiile, îşi fac singuri de lucru, copind unul de la altul, întrebânu-se ce semn trebuie, plus sau minus, fără să priceapă chestiuni elementare deşi sunt puşi să memoreze mecanic definiţiile din carte pe care sunt obligaţi să le reproducă, chiar dacă nu le cunosc sensul.

Ce ziceţi, stimaţi colegi, mai rezistă propteaua ce ţine şcoala?

P.S. E problema părinţilor să-şi rezolve problema. Conducerea şcolii e tot politică aşa că, „corb la corb…”

În anii cincizeci, elev fiind, când auzeam instructorul de pionieri, care era pe post de activist de partid plătit, spunănd că „este toţi elevii prezenţi, tovarăşe secretar”, involuntar, mă uitam la cei prezenţi şi în special, la profesorul de l.română, ca să-mi dau seama dacă, ori eu nu eram atent, ori cel ce ne vorbea era din altă lume, nu a şcolii. Trebuie să vă spun că, de fiecare dată, la dezacordurile activistului, învăţătorii şi profesorii lăsau capul în jos, doar profesorului de l.română îi licăreau ochii în cap şi ne privea într-un fel, parcă ne controla să vadă dacă sesizam erorile.

Retrăesc momentele acelea acum, cu amărăciune că, însuşi ministrul nostru este campionul greşelilor de exprimare. Ca să nu mai vorbim de definiţiile aiuritoare unde, cea cu privire la „genul substantivului coleg este neutru”, mă oripilează. Atunci să nu ne mirăm de povestea de mai jos, auzită în micorobuzul de Valea Salciei…

La şcoala din Murgeşti, pe considerente politice, se numeşte o persoană în funcţia de director. Ei bine, tipa în cauză nu este calificată, adică nu are nici o specialitate, pentru a fi cadru didactic. Un derivat, prin care s-a ajuns de la proverbul nemţesc „fie Hans cât de prost, înalt să fie” la românescul „fie Ion cât de prost, din partidul nostru să fie”. Numai că în primul caz era vorba de un Hans ginere, pe când în situaţia aceasta e vorba de conducerea unei unităţi şcolare.

Din întâmplare, cineva a sesizat situaţia şi, pe sub preş, ea a fost remediată, dar ştim cu toţii replica dracului, din piasa „Cyrano de Bergerac”, a lui Edmond Rostand, atunci când din culise se striga „jos cortina!”: – lăsaţi-o ridicată, e greu să mai acoperi, ce-ai dezvelit odată!” In cazul nostru, e greu să mai acoperi un alt exemplu-dintre sute- al implicării politicului în diriguirea şcolii… Calea spre prăbuşirea ei.

Se dau legi ce nu se respectă sau care se modifică de trei patru ori într-un an, cei abilitaţi a le aplica sunt sufocaţi de mulţimea nemulţumirilor, ne trezim continuu într-o nesiguranţă şi lipsă de perspectivă, orinzontul preocupărilor serioase se limitează, se diminuiază, iar banul devine singura direcţie spre care suntem motivaţi a ne mişca şi e firesc să ne întrebăm, unde este şcoala în acest angrnaj? Ei bine, vârtejul de inabilităţi funcţionale al societăţii a aruncat această instituţie de bază, la periferia ei!

Apostolii neamului, cum erau numiţi învăţătorii şi profesorii, au rămas puţini, răzleţi, înghesuiţi şi ei de gijile şi nevoile tuturor.Unii îşi rezolvă problemele existenţei prin activităţi colaterale după orele de program, alţii combină legalitatea cu necesitatea având sprijinul comitetelor şcolare, sau relaţii mai mult sau mai puţin onorabile cu părinţii însuşi. Cei mai mulţi rabdă, privind în gol, căutând speranţe, înglotându-se în datorii sau împovărându-se cu activităţi peste puterile lor, ori luând drumul bejeniei, umilindu-se în slujbe în afara ţării, deprofesionalizându-se.

Într-un sat mai norocos, adică cu personal didactic calificat, dornic de afrimare, din judeţul Buzau, o familie modestă a cheltuit 400 lei pentru a-şi putea trimite cei doi copii la deschiderea şcolii. A trecut aproape o lună şi încălţările trebuie schimbate, încep pregătirile pentru anotimpul alb, iar cheltuielile pe caite speciale, culegeri şi alte anexe utilizabile în lecţii se ţin lanţ: trei culegeri-obligatorii, cică-costă 60 lei, două caiete speciale 40 lei, cretă, creioane colorate, acuarele, etc. Se duc iar spre două sute de copil. Se mai gândesc oare aceşti părinţi la micile bucurii ale copiilor lor? Iar în frustarea lor, copiii vor mai fi capabil de un randament şcolar competitiv?

La o grădiniţă rurală de lângă municipiul Buzău (evit nominalizările din respect faţă de colegi, dar stau la dispoziţie cu exemplele concrete), 180 lei reprezintă costurile pentru „demarajul” copiilor :cretă colorată, caiete cu coli speciale, bloc de desen, acuarele, carioci, creioane colorate, coli de scris, etc. Taxarea aceasta se face cam de trei ori pe an. Cu variaţiuni, situaţia e similară şi la oraş. Partea proastă e că nici la ţară şi nici la oraş nu există transport şcolar şi pe lângă aceste cheltuiei fiecare familie trebuie să-şi asigure pe cont propriu, deplasarea copiilor.Alţi bani, alt timp care costă. Iar dacă, evaluăm starea demografică actuală a judeţului nostru, unde numai în ultimul an numărul copiilor a scăzut cu peste 1500, realizăm că nu e vorba de o reformă ci doar că şcoala se prăbuşeşte. (va urma).

Sfârşit de octombrie în Gura Văii, minunat sătuc din Subcarpaţii de curbură, mai precis, Depresiunea Policiori Grabicina. Satul este înviorat de svonurile cu privire la iarna groaznică ce se va abate peste noi: se adună ultimile fructe – gutuile, se grăbeşte tăiatul lemnelor şi căratul fânului.

La amiază satul e pustiu, doar un cârd de găşte agresează trecătorii inoportuni, veniţi din capitală sau de la Buzău să guste poezia toamnei liniştite de aici.

Sărăţelul unit cu Gârla Grabicinii murmură printre pietre purtându-şi apele spre râul Buzău. Doar capătul podului aminteşte tăcut că şi aici există dragoste, un amorez a scris pe el destul de vizibil şi mare: ”te iubesc!”.

Biserica satului, operă a unor oameni gospodari din vremuri trecute, falnică şi tăcută ne aminteşte că toul se desfăşoară sub oblăduirea Domnului.

Vecinul meu Romică, şi-a adus din Spania şi „iahtul” pe care, neavând spaţiu acasă deoarece îşi constuieşte o frumoasă vilă, la „parcat” în curte la Boboc. Acesta, grijuliu, supraveghiază vigilent curtea şi când vrăbiile au impertinenţa să aterizeze pe barcă lăsându-şi găinaţul pe parbriz, iese în prag şi strigă cât îl ţin bojocii şi gâtlejul hârâit, „hiia, hiia, hiia!”

Iulică-cârciumarul, scuzaţi cacofonia, se căzneşte şi el să-i dea o replică lui Romică, ataşând acoperiş bombei, lăudându-se: „îi fac camere cu separeuri domnu’ Didu”!

Au reuşit! Eu am eşuat! Asta mi-a trebuit asta am găsit! Mereu am zis: ”dacă aş avea atâţia bani câţi proşti am cunoscut acum eram bogat!” N-a fost să fie! Ei au rămas tot mulţi şi acum mi-au luat şi banii pe care-i mai aveam. Nu mă mai interesează, dar scriu aici pentru cei câţiva deştepţi care mă citesc, nu pot să-i las fără bucuria de a afla că nu sunt singuri în această imensă mlaştină a societăţii noastre infestată de prostie. Cu tot tacâmul specific, în special cu mândria, tupeul şi încăpăţânarea! Adecvarea e evidentă căci „prosul dacă nu-i fudul, nu-i prost destul!” E teribilă şi copleşitore îndeosebi, alianţa pe care prostia a făcut-o cu mediocritatea pozată în toate structurile ţării. Mediocritatea îmbăşinată, mic burgheză sau grobiană comportamental.

Azi e o dată memorabilă: insurecţia prostiei, decalnşată acum o lună a învins. Cei care încearcă să mişte ceva după această victorie incredibilă au soara celor din înţeleapta zicală: ”un prost aruncă un bolovan în băltoacă (vezi ţara asta) şi zece se căznesc în zadar să-l scoată”.

Am trăit micile bucurii ale tinereţii într-o lume în care a fi prost – atât în înţeles spiritual căt şi material – era virtute. De atunci s-a limpezit proverbul: ”fie omul cât de prost, mintea vine după post”. Acum, iată că mă ofilesc sub aceleaşi auspicii. Asta-i viaţa! Humanoizii care ne conduc (nu ştiu dacă nu cumva i-am gratulat cu acest epitet) îşi ucid la propriu, bătrânii! Cu mine pot doar să spun cumva că au încercat să o facă da nu m-au găsit. Mă ……..(găsiţi cuvântul adecvat) pe insurecţia lor, pe idioţeniile lor s-au pe tăierile, ghilotinările sau autodafeurile ce le plănuiesc. Cel mai bun remediu este să nu-ţi bagi în câr cu ei! Vor avea sorta câinilor cărora le pică un ciolan! Până atunci îi înumăr pe incoruptibili şi plănuiesc o contralovitură pe un izvor de legendă: un izvor care nu a secat niciodată, cu apă potabilă foarte bună provenită din nisipurile miopliocene, Izvorul Ţeviei! Vă aştept!