Cauza principală e POLITICA. De douăzeci de ani toţi „am ştiut” ce înseamnă da puţini sunt cei care au învăţat „drumul de la necesar la posibil, ”cea mai largă accepţiunii a politicii. Chiar şi machiavelicul „scopul scuză mijloacele”, devenit mai degrabă, „mijloacele scuză scopul”, colportat de personaje de mâna a doua, s-a transformat într-o actorie cu starlete, preocupate mai mult „să dea bine la popor” decât să transmită soluţii, idei, rezolvări de probleme. In ultimii ani, slobozirea patimilor şi coborârea standardelor comunicaţionale la un nivel submediocru ori suburban, a adus în „scenă” oameni lipsiţi de anvergură, fără caracter, şmecheri, acoperiţi ocazional de „glorie” falsă. Piesa a devenit atât de banală, aiuritoare şi fără substanţă încât publicul e sactisit. „Negoţul” poziţiilor publice, ca acţiune politică prost regizată, a umplut paharul mâniei generale generând calpe prietenii, impardonabile alianţe ori înţelegeri, pentru „promovarea imposturii”, lipsei de profesionalism şi gregarului convenţional ori complice. Nu a contat competenţa ci apartenenţa, figuraţia. Nu ne mai cunoaştem bine nici între noi, optăm pătimaş, interesaţi, fără dicernământ chiar dacă condiţia noastră socioprofesională nu are nimic de a face cu ideologia aplecării noastre! Confruntarea de idei în sfera politică s-a transformat într-o ţăţăreală de mahala. Alaiurile staffurilor de campane, nişte strigături de nuntă sau de bâlci, care aduc babele din sate pe la porţi, au coborât sub limita demnităţii relaţiile interumane.
Aici intră în scenă, „câinele de pază,” „a patra putere în stat”, benficiara şi – în mare parte – producătoarea sau regizoarea spectacolului, unde sosesc informaţiile „pe surse”, se dau verdicte, se fac clasamente, se scurg cuvinte care ajungând în „canalizarea” socială, dau pestilenţă tot mai sufocantă zilelor noastre amare. Aşa, jegul devine sclipici auriu, morfăiala cuvintelor sordide, se transformă în verdicte iar minciuna se cuibăreşte tandru. Da domnule, presa e liberă, mai liberă nici că se poate, dar libertatea presei se opreşte acolo unde începe libertatea mea! Eu, cetăţean al României, azi la douăzeci de ani de speranţe, nu mă simt liber dacă ridic ochii! Punct!
