Blogul lui Didu

Întreaga „poteră” ocupă drumul în curmeziş plecând hotărâţi spre „conac”. Poarta mare de la drum era ferecată cu un zăvor metalic legat cu sârmă, strâns de Constantin cu un cleşte aşa că ocoliră curtea prin prundul gârlii, pe la leşi, cu înjurăturile pe buze şi declinându-şi care mai de care intenţiile.

-Voicule, dacă n-are nici ăsta bani îi pui sechestru pe magazie, ai înţeles?

-Da tovarăşu, răspunse acesta hotărît completând cu o înjurătură şi adăugă: să vedem ce ţine în hardughia asta, ce magaoaie de cărămidă!!

Ghielciu o luă înainte peste pârleazul pe care îl ştia cu o seară înainte, apoi reveni prin spatele magaziei îndreptându-se spre poarta larg deschisă prin care ieşeau vitele duse de Constantin, dis de dimineaţă, la odaie. Ceilalţi îl urmară hâşâind păsările, fluierând să sperie curcanii şi înjurând găştele ce nu se opreau din sâsâit. Călinoiu adăugă pentru sine, „hai că avem ce să-i luăm, mă. Mănâncă toţi consomoliştii o săptămână din păsările astea”, mai completă el cu referire la batalionul sovietic staţionat la Buzău.

Mânia şi încruntarea tuturor se stinse repede când dădură cu ochii de fata cu care era coana Sofiţa în curte, Gicuţa lui Gheorghe „ţiganul”, cum îi spunea lumea din sat , fierarului de peste gârlă. O fată zveltă, cu un corp cioplit, uimitor de proporţionat, dezinvoltă în mişcări, făcuse şapte clase la şcoala primară din sat şi venea „la curte”, de mică, împreună cu Biţa şi alte apropiate ale lor, toate femei harnice şi pricepute în gospodărie. Acum scosese un coş de ouă de pe sub grinzile magaziei ce fusese construită pe ploni de ciment, iar dedesubt cuibarele erau fără număr, şi se pregătea să plece acasă.

-Ce-i cu fata asta aici, o esploatează chiaburul? le adresă activistul celorlalţi întrebarea, făcându-se auzit şi de cele două. Năvăliseră mânioşi, răscolind totul din priviri, fără bineţele cuvenite, într-un soi de duşmănie drăcească, nedisimulată, parcă îndemnându-se unul pe altul să atace care pe care.

Coana Sofiţa tuşi uşor descumpănită, parcă s-o atenţioneze pe Gicuţa.

Fără să-i bage în seamă, Gicuţa aruncă o mână de grăunţe din buzunarul şorţului, păsările se năpustiră să le culeagă, iar ea, cu o mişcare dibace, se învârti într-un fel anume şi prinse o găină pestriţă mare. O arătă coanei Sofiţa, îi privi îndrăzneţ pe bărbaţii, rămaşi cu gura căscată de mişcările ei dibace dar, mai ales de frumuseţea pe care nu se sfia să le-o dezvăluie. Părul negru, oarecum în dezordine, se prăvălise pe faţa-i albă, pe care un breton creţ o umbrea, arâtând un gât frumos articulat, ce se ivea ciocolatiu, ars de soare, apoi capul se mişcă brusc dezvelindu-i faţa ovală cu forme ordonate într-o armonie ispititoare, dar mai ales ochii albaştrii, ca cerul dimineţii aceleia de sfărşit de august, umbriţi la sprincene, de părul negru şi zvăpăiat. Uimirea lor fu cu atât mai mare când , zâmbind şi arătându-şi şireagul de perle albe ale danturii sale sănătoase, li se adresă fără să clipească cu o stăpânire de sine caracteristică unei femei cunoscătoare a lumii înconjurătoare:

-Ce zici tovarăşul Călinoiu, o tai ?

-Tovarăşa Gicuţa, care noi suntem veniţi aici cu o treabă şi tovarăşul e de la regiune n-a venit să vorbească cu tine, interveni caraghios şi ezitant Marin Săcuiu, care era secretarul organizaţiei de bază a PMR ului, bâlbâindu-se, nepricepând cum de-l cunoaşte fata asta, atrăgătoare ca o piersică pârguită, pe activistul partidului, ca şi cum asta ar fi numai dreptul lui. Stupoarea lui era cu atât mai mare cu cât realiza acum că el, alminteri frumuşel bărbat şi cu succes la femei, unul din muieraticii sfatului popular, apropiat al părerilor activistului pe care-l urma în concepţii– „n-ai cu ce să te alegi în viață decât cu ce bagi în gură și cu ce tragi în..”,era una din ele, nu-şi cunoştea bine „ograda” feminină. „Ia uite tovarăşe instructor am spus eu, iarba bună-n mărăcini! Ptiu, drace nu te iert!” Dar, Călinoiu pusese deja o mână pe umărul fetii şi–strângându-l din timp, în timp cu palma, ca într-o mângâiere părintească, căci frumuseţea ei nu-i dezvăluia vârsta—începuse a o iscodi cu întrebări despre viaţa ei, dacă ştie să scrie şi să citească, cu ce se ocupă părinţii, ce fraţi şi surori are. După ce îşi termină potopul de întrebări, Gicuţa îi răspunse întrebându-l cu tupeu:

-Ştii câţi ani am? Asta dece nu mă întrebi? Îndrăzneala ei, care înţelegea şi ce face mâna lui Călinoiu acolo pe umăr şi dece o privea el cu interes direct în ochi, îl descumpăni pentru o clipă pe activist, mai ales pentru faptul că ea îşi ridică mâna, i-o prinse pe a lui dând-o jos de pe umăr, timp în care nu se sfii să i-o strângă cu înţeles, adăugând: „mă duc s-o tai, apoi o gătesc la Marioara, nu aşa Enică?” Fără să mai aştepte răspuns le întoarse spatele şi plecă.

Marioara era nevasta lui Ene, o femeie plăcută, practica croitoria, "era bună de prieteni", gospodină şi ospitalieră, soră cu Tătaru din Beciu, din nomenclatura raionului. Vorbele satului şuşoteau că " se are bine" cu Radu Stelea, negustorul. Ştia ea Gicuţa, ce ştia. Gestul ei rămase aprape fără replică, doar un mormăit aprobator de la Ene, crispat de întorsătura situaţiei, gândindu-se că n-are acasă nici o litră de vin. Călinoiu îşi ascunse plăcerea momentului întorcându-se către secretarul „de bază”, zâmbind şi făcându-i cu ochiul, complce. Stia de la el ca Marioara lui Ene era pe "lista" lui Marin si abia aştepta să o cunoască.

Coana Sofiţa, trecută prin ciur şi prin dârmon, de altfel o frumuseţe la vremea ei, privea pe rând la cei de faţă, cu ochii veseli, oarecum complice şi cu faţa destinsă într-un zâmbet, aranjându-şi tacticoasă baticul pe frunte. Interveni în momentul când Gicuţa se îndepărtă lăsându-i „mască”pe toţi bărbaţii:

-Tovarăşi dragi, tovarăşi dragi haideţi să serviţi o dulceaţă de nuci…

-Lasă-ne coană cu dulceţa dumitale, de asta ne arde nouă, adu banii pentru impozitul restanţă, se repezi Voicu nervos, că pentru el nu se prevestea nici o idilă. Ştia de Marioara că se cam ţine Marin după ea, de când a intrat şi Ene în partid, lui Călinoiu i se scurgeu "aţă" ochii după Gicuţa pe când el rămânea pe tuşă. Cotrobăi cu arţag prin geanta jerpelită, după chitanţier ridicând ochii spre Călinoiu, de la care aştepta înţelegere şi aprobare. Aceasta îşi rotea capul de jur împrejurul curţii, privind acareturile-magaziile şi leşile imense, solide –apoi conacul acoperit cu şindrilă veche şi bine încheiată, dar cu vizibile urme lăsate de trecerea timpului şi –surprins din nou- se opri cu privirea în fereastra sufrgeriei unde din bătaia soarelui observă un trup de femeie tânără mişcându-se. Era Anişoara, nevasta lui Dorel, despre care nu auzise. Călinoiu nu apucă să piardă şirul gândurilor păcătoase şi ea îşi făcu apariţia în uşă, le dădu bună dimineaţa şi strigă spre soacă-sa : „bre, mamă te chiamă Puriul". Voicu rămase cu mâna dreaptâ în servietă şi cu ochii zgăiţi în direcţia ei. Nu ştia că toţi ai lui Gheorghe ţiganul îi numeau astfel Ionică. Dar vorba ieşită din guriţa aceea frumoasă ca un trandafir şi de la aşa o bucăţică de femeie zglobie şi plină de senzualitate îl făcu să scape râsul uitând pentru o clipă de necazurile lui de perceptor, cu mai mulţi stăpâni, cum ii plăcea să se căineze din timp, in timp. Doar de o lună se angajse şi nu-şi cunoştea "ograda".

-Ia fă-te încoa coniţă, aha stai la umbră şi pe noi ne ţii cu ochii-n soare aci, trânti el vorbele cu râsul pe faţă, uitându-şi năduful. De unde era să ştie că în casă, Dorel fusese potolit cu greu, deoarece, când i-a văzut în curte îi ceruse imediat să-i dea toporul să iasă la ei. "mă omule faci puşcărie, stai pitit în cămară că eu o spun că nu eşti acasă, doar n-o să intre peste noi aici, stai s-o strig pe mama soacră". Îi fu greu să zâmbească, când ieşi în curte, dar ştia de la tatăl ei, fost şef de post de jandarmi, acum pensionar, că "fată, cu zâmbetul pe faţă potoleşti multe rele!"

-Da, tovarăşe, bună dimineaţa, poftiţi, le răspunse şi ea, toată numai un zâmbet. Călinoiu îşi întrerupsese gândurile, o uitase pe Gicuţa şi rămase perplex. Voicu înaintă câţiva paşi spre Anişoara împreună cu Ene, iar el rămaseră uitându-se la Marin, care rupse tăcerea în surdină şi şopti, peste umăr lui Călinoiu, "e, e, dar bărbat-su e cam nebun. A rămas într-o ureche după ruperea frontului la Podul Iloaiei.În anul ăla am recrutat şi eu, am plecat în 45 la armată dar am scăpat, ăhă, frontul era în Cehoslovacia".

Voicu îi dădu pe şest un cot lui Ene şi intră în direct: " o ştii pe Mrioara lui Ene?" Anişoara făcu ochii mari şi-l privi nedumerită, "sigur, doar am câţiva ani buni de când sunt în sat, dece?"Nu le spuse că rochiţa de pe ea era cusută acolo.Voicu îi întinse o hârtie, "vii cu banii aştia la ea peste două ceasuri!". Anişoara scăpă un oftat, privi hârtia, simţi că se învârteşete pământul cu ea, amuţi, apoi îl privi direct în ochi pe Voicu, care îşi închidea geanta sprijnind-o pe piciorul drept şi o măsura pofticios, mângâindu-i cu privire pulpele ce se zăreau provocator pe sub rochiţa de vară. Atunci, ea îşi reveni, înţelegând din trista ei viaţă de fată crescută fără mamă, cam ce gândea omul din faţa ei, se deschise la faţă cu un zâmbet forţat să nu-şi trădeze ura, mânia şi deznădejdea şi-i şopti cam în dodii cu subânţelesuri:"să vin eu sau să-l trimit pe Dorel?" Roşu Voicu, perceptorul, adâugă mai în glumă mai în serios, :"dacă aduce toţi banii să vină el!". Apoi întorcându-se cu spatele, fără o fărâmă de respect şi bunăcuviinţă se apropie de cei doi, ţâfnos şi victorios:"hadeţi să mergem că o să luăm ceva de aici. Megem la Dogărescu, finul lu Ghiza ăsta!".

Ene porni şi în urma lor după ce mai schimbase câteva vorbe cu Anişoara, el fiind în bune relaţii cu Dorel rugând-o, dacă are, să aducă nişte murături proaspete, că ştia că punea de toate, din timp.

De când intraseră în sat şi apoi, după ce Gicuţa plecase cu găina la Marioara- vestea se dusese până în capătul celălalt , căci sătenii se anunţau unii pe alţii atunci când umbla prin sat,"cineva de la partid", deltfel singurele persoane necunoscute lor. .

Nea Costică Dogăresu îi aştepta sub umbrarul din faţa casei, unde întinsese peste masă o faţă albă, de pânză topită, cusută cu motive naţionale, pe care o avea de la nuntă, primită în dar de la "naşii bătrâni", adică părinţii lui Ionică. Costică era destul de hârşit de munca din vară-nu muncea doar numai pentru el ci şi pentru cele trei fete pe care se câznea să le căsătoarească, "să plece la casa lor", dar greul cel mare il ducea pentru dările peste măsură de mari, pentru care se certa tot timpul cu cei de la sfat căci el, ca ţăran harnic şi gospodar, nu se întâmplase să se ştie vreodată dator la cineva, mai ales la stat. Acum, făcut chiabur pe motiv că are odaie la gol, cazan de ţuică şi două perechi de boi, precum şi alte animale şi ceva pământ, greul se mărise iar tracasarea "haitelor", cum numea el apariţiile astea ce se îmulţiseră în acel an, îl reţinea de la muncă. Aflase la odaie că sunt la Iencuţu, a suit fânul în fânărie şi s-a grăbit să ajungă acasă ca să priceapă cum stau în realitate grijile lui. I-a văzut pe drum, în dreptul Bisericii, unde Călinoiu se oprise să privească masiva construcţie a acesteia, ce o depăşea cu mult pe cea din satul lui, din câmpie.

- Mă Marine, clădirea asta e mai mare ca a voastră din Scorţoasa.

- Da tovarăşul Călinoiu, da e făcută a doua oară în 1925, a noastră e mai de demult, făcută de Marghiloman.

- Care mă?

- Ăla de a avut moşie la noi în sat, completă viteaz Marin, ca mare cunoscător de istorie.

- Să nu-mi spui mie de esploatatori, auzi? Ăştia au esploatat ţărănimea şi n-au făcut nimic pentru popor, ai înţeles? Vorbise repezit, aşa cum reţinuse de la şcoala de partid. Făcuse trei luni de şcoală, la Buzău, în localul şcolii ce purtase numele lui Brătianu, până în 47. Acu era şcoală a partidului! Reţinuse că trebuie "plezniţi" toţi care spun ceva de bine despre trecutul burghezo-moşieresc.

-Am înţeles, uite casa lui Dogărescu, se fâstâci Marin. Ceilalţi ascultaseră cu încordare, gândind aproape la fel, "ce dracu l-a apucat pe Marin să-l pomenească pe Marghiloman"? Doar de câteva săptămâni primeseră ordin să-i acopere cu var tabloul de ctitor de la intrare în Biserică şi vestea tulburase mult minţile unora căci şi crucile de pe marginea drumurilor fuseseră sparte şi dărămate. Unii îl bănuiau şi pe Bădău Ene de isprava asta şi pe alţi scandalagii de pe vale…

-Ia fă-te-ncoa, chiaburule se sumeţi de la poartă Marin, în speranţa că va mai creşte în autoritate, după gafa de la Biserică.

-Nu vă supăraţi domnule, tovarăşi, da tata mi-a lăsat destulă casă, poftiţi măcar să vă trageţi un pic sufletul pe căldura asta.

Călinoiu simţea privirile celorlalţi în timp ce el căuta să se adapteze cel mai bine situaţiei, gândind că acu trebuie să aplice "tactica" de care se vorbea în şcoala de partid. Se uita la omul din faţa lui, mai mic de statură ca el, slab, cu palmele mari, bătătorite, cu fire argintii pe la tâmple, care îl privea blând şi deschis, şi nu găsea o explicaţie, ca şi la Iancu, cum de era chiabur. Făcu semn din cap a "bună ziua" şi intră hotărît! Drept e că zărise pe masa de sub umbrar, o pâine mare de cuptor şi o farfurie cu felii de brânză şi ceapă verde şi se gândi că se apropia amiaza şi nu mâncase nimic.

Costică se uită la Ene, în timp ce se aşezau cu toţii pe canapelele de lemn, şi îi şopti "mă duc să scot o ţuică!". Dispăru imediat după colţul casei, iar Călinoiu,rămânând în picioare, ca la şedinţă, se sprijini cu palmele de masă şi îşi continuă gândurile cu voce scăzută, "mă, da ăsta cât pământ are?" Apoi se aşeză şi luă la mestecat, o felie de brânză de oi. "Îhî, bună!",

Ene se gudură pe lângă el şi dorind să îndulceasă atmosfera spuse fără jenă că are el ceva teren că i-a dat socru său Bălcinoiu, " sunt nişte râpi da pentru că socru a fost făcut chiabur de grabicenii din comuna alăturată", nu l-au lăsat nici ei pe Dogărescu. Voicu tăcea răsfoind caietul încropit de el, Marin se scărpina după ceafă ştiind că Bălcinoiu de la Grabicina era un om de mare vază în sat, până la venirea comuniştilor. Acum, pentru că avea pământ mult, o bună parte primit de la Mareşalul Averescu, după 1918, căci primise înaltul titlu de Cavaler al Legiunii de Onoare franceze, de la însuşi Berthelot, a fost făcut chiabur peste noapte. Când s-a căsătorit Costcă cu Ecaterina Bălcinoiu, familia a înzestrat-o cu pământ. Acum, Marin nu ştia dacă să povestească sau nu, îl cam "mânca limba" dar tăcu să nu păţească la fel ca în povestea cu Marghiloman.

Sosi şi gazda cu o sticluţă burtoasă, cu gâtul subţire, din care turnă în ceşti, ţuica îngălbenită de timp. Işi luă curaj, dădu noroc cu cei de faţă, urându-le "bine aţi venit" şi îndemnându-i să servească . Căprarul Voicu, acum perceptor se scremu să fie viteaz şi ironic:"rămîne de văzut dacă am venit bine!". Nu-l luară în seamă şi ridicară cu toţii ceştile sorbindu-le cu plăcerea omului obosit, care începe să vadă altfel viaţa după ce "trage ceva la măsea". Călinou rămăsese la gânduriel lui, Marin şi Ene se abţineau urmărind totul din priviri, iar Voicu, după ce pusese limba pe ceaşcă, atacă în continuare: "cu cât dai kilu?" Costică se crispă un moment apoi i-o tăie scurt:"nu am de vânzare". Folosind aceleaşi mişcări, cu geanta perceptorul se îmbujoră la faţă şi vorbi parcă ar fi vrut să-l înjure: "adică vrei să spui că nu ai bani?" Învăţat deja cu tot felul de tocmeli şi întorsături de situaţii omul nu mai zise nimic, se întoase în casă şi veni repede înapoi: "uite tae-mi chitanţă pentru suta asta de lei ", se abţinu el de la gâlceava pe care i-o arucase Voicu. Acesta se uită în caietul lui, spunându-i mai domolit că e prea puţin. " Păi cu suta de săptămâna trecută şi ce cea de la bază de acum două sătămâni, se cam apropie", îi reaminti Costică. Reacţia celuilalt fu ca o lovitură pentru el : "ce nu ştii că trebuie să plăteşti şi ierbăritul şi rechiziţiile de la care ai lipsit, plus amenda de la prestaţie?!" Atunci înţelese că toate câte se auzeau despre căprar erau adevărate, zicându-şi în gând, "ăsta n-are mamă, n-are tată!" Îşi opri pornirile şi interveni cu o tonalitate blândă spre ceilalţi: "Uite cum facem, marţi mă duc la bază, la Beceni, cu un taur şi banii care îi iau de acolo îi dau la sfatul popular, e bine ?" Călinoiu interveni:

-Renunţă la pământ, măi nea Costică, dă-l la stat pentru constuirea socialismului cu un ceas mai devreme, ce mai!

-Domnule, cât pot să muncesc n-am cum, ce banii mei nu merg tot la stat, ce pot să mai fac eu acu, asta-i meseria mea, agricultor!

-Intră în colectiv cu el, ia-o dumneata înaintea altora şi scapi de datorii.

-La colhoz? făcu ochii mari Costică, la colhoz? Eu nu fac aşa ceva!!Dădu să mai zică ceva, se uită fix la activist, urechile i se înroşiseră, pentru o clipă mintea i se înunecă de mânie, ar fi vrut să înjure, să-l apuce pe Călinoiu de gulerul cămăşii, se abţinu cu greu şi, precaut, căutând cuvintele, forţându-se să zâmbească, adăugă printre dinţi: "tovarăşe, cât pământ aveţi, la ce gospodărie l-aţi dat?"

Călinoiu aruncase vorba încercând să pună în practică instructajul de partid, dar se trezi la vorbele lui, ca lovit în cefă, într-o fundătură.

-Păi, care noi de-acuma, este ocupaţiile noastre să ducem muncă de lămurire la sate, tovarăşi, se sumeţi el ridicând un pic tonul şi către ceilalţi, sprijinindu-se cu ambele mâini de marginea mesei, aplecându-se un pic în faţă, încercând să-i cuprindă cu vederea pe toţi. Se vedea în prezidiu la şedinţă. Rămase cu privirea aţintită la cele două cepe de pe farfuria cu brânză, privi musca ce se învârtea pe acolo, şi- încercând să-şi adune vorbele- se forţa să ofere o replică mai amplă, dar îl învinse pornirea sălbatică ce se practica în adunările de partid, lovi cu pumnul în masă strigând spre Voicu:

-Să-l execuţi imediat, haideţi! Se întoarse, plecă fără să dea bună ziua, îşi înfipse nervos mâinile în buzunar şi când simţi că ceilalţi, fără Voicu, îl urmau aproape, trase o înjurătură păcătoasă. Marin Săcuiu borbolosi şi el ceva, aşa ca să se calmeze "tovarăşul", apoi inrând în rând cu el se aplecă împâciuitor, "lăsaţi că-l execută el Voicu, ce crede că scapă cu o ţuică!" apoi adăugă împăciuitor , "staţi mai încet să ne sosească până la punte"!

Lui Călinoiu îi dispăruse imediat mânia, era un joc de teatru bine înţeles în acest an şi ceva de când lucra la partid, să te superi fără rost şi cei din jur să te potolească, iar "duşmanul de clasă" să se sperie şi să facă ce-i spui.

Nea Costică Dogărescu era unul dintre agricultorii vechi ai acestor meleaguri, familie de moşneni gospodari, cu pricepere şi rost la treburi, isteţi şi întreprinzători. Tatăl său muncise din greu, agonisindu-şi fiecare ban cu grijă , iar după ce a trecut războiul din ’916 a fost unul din cei care au cumpăra pământ din moşia Solacolu, precum şi conacul acestuia. Costică crescuse în acest spirit al omului gospodar şi cu temei la treburi, ştia toate amănuntele şi grijile agriculturii pe care o practica, respecta tradiţiile satului, iar ca bun creştin îşi întemeiase o familie de care se îngijea cu temei, cu gândul la viitor, fiind, alături de naşul său, Ioan Ghiza şi alţi ca el, un exemplu respectat de tot satul.

Venirea comuniştilor şi dezastrul alegerilor din 1946, când el şi cu Ghoerghiţă Teodorescu înumăraseră voturile şi adunaseră carnetele de alegător, minciunile cu privire la rezultatul final, apoi arestarea lui Teodorescu şi detenţia lui de şase luni, l-a înverşunat făcându-l mult mai prudent şi neîncrezotor, bâjbâind însă, prin ceaţa viitorului. Muncea ca de obicei, din zori şi până seara,alături de grabicenii lui, din satul vecin de unde îşi luase pe Ecaterina, soţia lui, îi ajuta la nevoie-cum s-a întâmplat ăn vremea secetei-şi nu-şi pregeta să-şi ia de la gură pentru a nu se şti dator. Acum, văzându-l pe activist depărtându-se, cunoscător ce era în ale afacerilor îi încolţi un gând. Îl privi pe perceptor cu interes, încercând să-i ghicească gândurile în confuzia generală ce se crease. Călinoiu mai întoarse odată capul în urmă spunându-i lui Voicu ,"să-i iei pielea şarpelui!", apoi coti spre puntea de peste apa Grabicinei.

Voicu, mult mai tânăr decât Costică nu răspunse nimic, nici n-avea ce, se tot uita în servieta-i jerpelită, neştiind cum să procedeze, blestemând în gând faptul că-şi dăduse liniştea şi lipsa de griji din vremea căprăritului, pe acestă anevoiasă, dar ispititoare îndeletnicire, despre care nu pricepea decât că trebuie să ceară bani cum spunea partidul. "Aşa se impune!", învăţase el să explice chiaburilor, "ce dumneata n-ai auzit, plătiţi !" În final scoase o hârtie pe care scrise de mână, chitanţă şi-uitându-se spre Costică -îl întrebă:"ia zi, cât dai azi, bre?" Acesta nu mai era atent la el, rămăsese cu privirea stinsă în urma activistului şi nu-şi mai putea lua gândul de la răposatul său tată, care totdeauna îl sfătuise, ca la mânie să nu-şi dea frâu liber gândurilor şi mai ales, vorbelor. Inumără în gând îi spusese bătrânul, stai şi nu arunca vorba căci s-ar putea să te coste. "da p-ăsta când o să-l coste?" mormăi el înghițind o înjurătură…Se uita în suişul Dealului Opriturii şi îşi organiza gândurile, domolindu-şi sufletul.

Perceptorul îl privea perplex, neînţelegând în primul moment ce s-a întâmplat, apoi îşi reveni, trase o înjurătură sdravănă şi o completă cu o explicaţie, ca pentru sine: "eu duc greul, domnule, deseară cine crezi că raportează cât s-a încasat?, ei se duc la băutură, ce le pasă!" Costică îşi reveni şi mintea i se puse în mişcare încercând ultima strategie:

-„mă Voicuțule, mă băiete, tu ești ca și copilul meu mă, fi un pic atent, eu te sfătuiesc de bine și în mine știu că ai încredere” vorbi el repede, oarecum tainic.

-„bre, matale să nu mă nenorocești că nu-i de glumit, cu ăştia!”se grăbi Roșu Voicu să vadă despre ce e vorba.

- „Eu ți-l știu bine pe taicătu, nu vreau răul nimănui, da înțelege și tu, am trei fete, gata de măritat, ajută-mă tu acu, vorba proverbului, vede-mă cu un ochi că te văd cu doi, și o să ai casa deschisă la mine cănd o să ai și tu vreo nevoie”. Îi întinse două sute cincizeci de lei și îi șopti:

-„taie chitanță numai pentru o sută cincizeci, restul de cinci ți-i dau, cum am spus după ce vând la bază taurul.” Apoi completă sfătos: „lasă, nu le duce tu grija activiștilor aștia, trimite pe cineva cu o damigeană să le dau și lor cinci kile de vin, hai fi de treaba!”

Voicu era învățat să nu prea dea restul, dar așa o ocazie nu avusese de când a intrat perceptor. Se foi cu registrul de casă, îl puse pe masă și scrise chitanța cum spusese omul, socotindu-se în sinea lui că dacă răsuflă ceva o să-i dea o altă chitanță. Era fericit și ar fi șters-o imediat.Se simți ușurat când nea Costică îi întinse mâna dându-i binețe, luă bani, trase un pahar de țuică și valea! Avea ce raporta deseară.

În toropeala nopții de sfârșit de vară, Costandin mai schimbă câteva vorbe cu Ene, din care nu înțelese mare lucru decât că îl înjura cu năduf pe primar că ”sabotează”linia partidului-fără să-i explice ce-i aia-, apoi se ridică, ferind de pe umărul său mâna acestuia, zicând hotărît: ”hai să-l ducem acasă pe nenea Iancu! După cum sforăie îmi face și mie poftă de somn!”Așa era Costandin, găsea soluții împăciuitoare la toate discuțiile, nu-i plăcea cearta, singura lui răbufnire era când boii nu-i ascultau comanda, sau copiii lui Ionică vorbeau urât cu el. Atunci o tăia scurt, ”huo, nu mă năduși, durea-m-ar capul!” …

Cei doi nu se potriveau nici ca înălțime nici ca robustețe. Constandin se aplecă primul și-l cuprinse pe nea Iancu de spate ridicându-i măna peste umărul lui, ”hai leatule că se răcește patul pe prispă!” Iancu mormăi ceva de neânțeles, încercă să se ridice dar se prăvăli iar în scaun alunecând spre podea. Ene se repezi și-l prins înainte de a ajunge jos. ”hai bre ce mama dracului, ai dormit destul” se răsti el. Cu greu, căci era scund și gras, reușiră să pună în mișcare ”atelajul”, Ene, slab, deșirat se cocoșă puțin dar Costandin aproape că îl ridicase de la podea cu un picior. Grigore îi conduse spre poartă luminându-le calea cu felinarul de pe hol.

Simțind răcoarea nopții de vară, pe aleea spre poartă, Iancu se dumiri cam ce se petrece și dădu să se desprindă de Ene:”lasă mă, că n-am nimica,” numai că mișcarea lui se produse pe treptele de la poartă și nici Costandin nu fu atent așa că nea Iancu veni în brânci. Da tot el supărat când cei doi se repeziră să-l ridice:” mă, mă lasă-mă că n-am nimica, nu-s beat, nu nimica nu-ș ce am, la, lasă-mă că te știu cam secătură”. Cu insistențe, după ce se mai poticni odată de gard acceptă mormăind, sprijinul lui Ene. Gârla era aproape secată așa că trecură prin apă, răcorindu-se apoi Ene o luă spre ulița lui iar pe Iancu îl duse Costandin.

Satul adormise de mult. Undeva spre Lăbari se auziră primele bătăi din aripi ale cocoșilor, cântatul de miezul nopții.Roli îl întâmpină pe Costandin voios sărindu-i în piept. ”stai cuminte, stai mă, cuminte!”mai adăugă, și se strecură pe ușa mică a bucătăriei, cuibărindu-se în întuneric, pe laița tare.Adormi odată cu aștezatul capului pe perna de lână dar noaptea îi fu scurtatăla prima mijeală de ziuă. Un hămăit alarmant de câini se stârnise în capul satului, la nea Iancu așa că sări iute afară de spaimă.Ziua se îngâna cu noaptea și din curte văzu că pe prundul gârlii, unde se afla casa Iancului, o casă bătrânească cu prisp şi pridvor, fără gard, câțiva inși se străduiau să prindă unul din porcii omului.Ceva mai la o parte încă mahmur, nea Iancu secăznea să-l lămurească pe Călinoiu: ”n,n,n-am domle nicio o datorie!” Călinoiu se mișca de colo, colo agitat, ”ce vorbești chiaburule, n-ai dat nimic, lasă-mă în pace că și așa o să-ți confisc mâinecazanul de rachiu”. ”Am dat domnule!” ”na-ai dat chiaburule, n-ai dat!”.E drept că făcuse ţuică din prunele roşii cu câteva zile în urmă dar i -a spus că va da şi uiumul ţuicii.

Privind printre drugii de la ferestre, țața Lina, nevasta lui Iancu, cu Lenuţa, fata ei, amândouă zburlite, nu se hotărau nimic, încremenite, cu gura căscată, neînțelegând ce se petrece. Înţelegând din ce vedea afară, plină de năduf, femeia luă caseta de lemn în care ținea actele și ieși cu ea în curte: ”uite domnule, am aici toate chitănțile!” rosti ea cu glas tremurat coborând treptele casei. Surpriza a avut efect. Iancu, care nu mai dăduse ochii cu nevastă sa de ieri, se limpezi deodată la minte. Călinoiu se mai îmblânzi când o văzu fiind izbit de înfățișarea ei aducând cu mama sa. Ba îl fulgeră și un gând ”centrist”: ”cine dracu i-a băgat p-ăștia la chiaburi, n-au nici gard la casă”, dar își reveni. ”Uite ce maică, aveți impozite neplătite!”. Lina, își scotoci buzunarul de la rochie, luă ochelarii legați cu o sfoară, bâjbâi prin casetă și reuși să dea activistului ultima chitanță plătită cu banii adunați de la cărăușia făcută de băieții ei. ”Uite tovărășele, am plătit!”

Călinoiu suci pe o parte și pe cealaltă hârtia casierului comunal, se încruntă, încercând să dezlege ”misterul” celor scrise acolo. Își dădu seama că nu pricepe nimic, ridică ochii încruntați către Iancu, ”zi ai dat, hai, unde-i cota de lapte?”. Iancu prinsese oarecare curaj în prezența femeii sale, simțind că scapă și de ”prafturile” obișnuit pe care ea i-l aplica când începea ziuacu mahmureală, se rățoi la Călinoiu: ”n-ai văzut chitanța?”

Activistul își aruncă privirea furioasă după însoțitorii lui care nu reușiseră să prindă nici un porc, și stăteau la pândă în cătina roșie de pe prund cu speranța că porcii vor iesi la sâmburii de borhot de prune roșii puși în grămezi succesive după cum ieșiseră căldările cu gătarea țuicii. ”hai mă, ce naiba faceți acolo,?”strigă el înroșindu-se ca o sfeclă. Era în încurcătură și prin sat lumea începuse să iasă din curți, care la fântână, care cu vacile la pășunat, iar el nu-i cunoștea bine pe toți ca să știe pe cine poate să conteze.

Ieși mai întâi, spre uimirea lui nea Iancu, Ene, de care știa ceva ca prin ceață, din noapte trecută, apoi al lui Săcuiu de pe Sărățel, Ioniță din Scorțoasa și perceptorul Voicu. Veneau pe sub mâțișorii de cătină roșie, ținând cărarea ce mergea spre gârlă, căutând o scuză pentru nepriceperea lor. ”S-au dus dracului, tovarășu n-am cum să-l prind!” se văicări Ene. Călinoiu trânti o înjurătură printre dinți și-i întinse lui Voicu hărtia măzgălită drept chitanță, ”ia zi ce-i cu asta?”

”Căprarul”, cum era poreclit, pe bună dreptate Roşu, care venise perceptor, chiar de la căprăria satului Beciu, în locul lui Fane Ionescu, plecat la raion, la chemarea lui Radu Coman, se scărpină după ceafă, își șterse transpirația de pe frunte, privi hârtia pe care o scrisese el şi intră serios în rol :”când ai plătit n-ai spus nimic de cazanele de la odaie!” Iancu o sfecli, privi spre Ene, care întoarse capul spre şosea, iar Călinoiu atacă: „vezi chiaburule, n-ai dat, ţi-am spus eu!” şi întorcându-se spre casier îl apostrofă: „până ne întoarcem să calculezi precis cât mai are că nu cred că-i ajunge toţi porcii, că e mai multe cazane, aşa-i? hai la Grec!” Iancu şi Lina rămaseră ca două pietre, el cu privirea după Ene care nu-l mai cunoştea parcă, ea aruncând disperată ochii de jur împrejur, ca şi cum ar căuta ceva să se sprijine. Se prăvăli încet pe treptele casei mormăind ca pentru sine: ”cazanele, cazanele de la odaie, alea ne-au băgat în belea, Iancule, alea, alea!”

Au trecut sărbătorile iernii… câşlegii… şi desprimăvărarea s-a arătat vântosă dar călduţă aşa că treburile la odae, ori la conac se porniră cu sârguinţă iar curăţenia grădinilor sau pârliuşurile mărăcinilor de pe gol porniră vârtos, în tot satul era o vânzoleală din zori şi până seara.

Ionică orânduise treburile aşa cum făcea în fiecare an, numai că acum grijile, unele neputinţe şi svonurile continuie ce se preumblau fără zăbavă îl încătuşaseră într-o melancolie greu de cuprins, devenise mult mai ursuz şi cu o continuă stare de nervozitate. Şocul veştilor neplăcute, starea de sănătate tot mai incertă după operaţia de cataractă pe care o făcuse cu doi ani în urmă, comportamentul impertinent, mai mult sau mai puţin făţiş al unor oameni, care, cu câţiva ani în urmă veneau cu căciula în mână să-l roage ba una, ba alta şi acum nu mai dădeau nici bunăziua când treceau pe drum, accentau necontenit starea de nesiguranţă. Toate, când se odihnea pe canapeaua de pe prispă îi trezeau sentimente necreştine, îl aruncau în mlaştina gândurilor păcătoase, apoi se scutura făcându-şi cruce murmurând pentru sine, „Doamne iartă-mă!” Nici vioara nu-i mai împăca sufletul…

Fratele său, Tomiţa, o fire mai optimistă, „palicar” cum i se spunea, trecea după amiezile pe la el dar nu reuşea să-l scoată din oftat. Stăteau amândoi cu ziarul în faţă, citeau şi se uitau unul la altul încercând să înţeleagă sensul evenimentelor, îşi curăţau îndelung ţigaretele, trăgeau două- trei ţigări într-o veritabilă muţenie apoi, către seară, la despărţiere, ferind uşiţa de la prispă, Tomiţa rostea invariabil: ”îi topenie Ionică, îi topenie!”

Din atitudinea unor săteni Ionică a înţeles că e ceva în neregulă şi că ei – el, Tomiţă, Filipescu, Iancu, Dogărescu… – care îşi cumpraseră pământ, pe parcursul vieţii, aveau vite, acareturi, căruţi, şarete ori trăsuri pentru zilele de sărbătoare, îşi creşteau copiii în spiritul muncii, ei, tocmai ei nu mai erau priviţi cu respectul cuvenit, iar cei care simţeau o anume ruşine sau vinovăţie pentru atitudinea lor evitau să mai treacă pe la „curte”, pentru o cinste mică. De fapt era o curte pur şi simplu, străjuită de magazii, velniţi şi leşi spre malul gârlii şi de un gard, înspre drumul judeţean, cu o poartă impunătoare având stâlpi masivi de stejar peste care era un acoperiş din şindrilă, ce învelea o locuinţă cochetă pentru porumbei. In iarnă sau spre primăvare, cei cu care obişnuia să rezolve treburile treceau şi-şi încălzeau inimile cu o ţuică bună. Era un obicei vechi ce se anunţa a fi pe cale de dispariţie, acum..

După măcinici, primăvara s-a instalat blând peste sat dar neliniştea a început să se accentueze. Au început să apară primii activişi comunişti cu comunicări care de care mai pline de vorbe neânţelese, din a căror descifrare reieşea cum că vor trebui să dea „cote” de alimente, pe lângă impozite, să facă zile muncă cu boii la prestaţie, altfel de cât până acum, sau să le plătească şi- ceea ce se repeta obsesiv după fiecare discurs încâlcit al acestora – să „să se lichideze exploatarea omului de către om”. De aici şi până la arătarea cu degetul a „exploatatorilor” nu a fost mult.La început au fost puşi pe „tapet” ei –„grecii”-cum erau porecliţi în sat, astfel că pe la strânsul fânului se cam concluziona prin vecini, că doar la Ghizari se referea tovarăşul Călinoiu de la partid în adunările ce se ţineau înaintea spectacolelor cinematografice cu filme rulate pe peretele şcolii.

Săptămânal se repeta cam aceeaşi scenetă.

Mai întâi o camionetă verde, rămasă de la război, circula pe uliţa principală, cu un bărbat pe aripa maşinii care ţinea la gură un”megafon” dintr-o pâlnie mare de tablă în care răcnea cât îl ţinea bojocii, „atenţiune, atenţiune, astă seară va rula în satul dumneavoastră un spectacol cinematografic gratuit, gratuit şi rugăm pe tot poporul să ia parte la această adunare”, apoi apărea Călinoiu, cu o servietă jerpelită, cu doi trei săteni după el, alde Troacă, Vlad, Bădău.. Poposeau întotdeauna la Tătulescu sau la Zbărcari, unde Dănescu, Buzoianu, şi Iancu erau deja la o ţuică mică, ca de obicei. Dănescu era angajat agent agricol la primărie, iar Buzoianu lucra la schela petrolieră.

Nea Iancu, agricultor din tată în fiu, strânsese vreo 15 hectare de teren pe care nu ştia cum să le împartă celor patru copii. Le gospodărise el cum putuse dar plăcerea de a sta cu prietenii la taifas îi crea probleme acasă…Ţaţa Lina, nevastă sa trebăluia împreună cu sătenii şi era mai aproape de svonistica locală. Când îl vedea venind beat acasă îi „tăgea câte un prafture”cum ziceu vecinii că dormea pe prispă. Biata femeie auzise că la pământul pe care îl avea, cu cazan de ţuică şi vreo treizeci de oi s-ar putea să fie considerat şi el „esplotator”, motiv pentru care îl trimetea zilnic la primărie să le facă rol copiilor şi să-i rămână lui mai puţin. El pleca dar se trezea tot la Tătulescu.

Nea Grigore Tătulescu îi primea cu respect pe reprezentanţii noi ai puterii tot la fel cum, cu opt ani în urmă, capii legionari ai locului puneau ţara la cale tot la un „pahar de vorbă”. Nu era greu să te adaptezi la noua situaţie, iar Ţaţa Fana, nevasta sa fusese destul de prevăzătoare cu ani în urmă când îi spune lui Grigore:”mă omule, zi ca ei şi fă ca tine, nu te trece!” asta îi repeta şi acum. Iar când listele cu apartenenţa politică s-au dat la jandarmerie , numele lui nu a figurat nicăieri. „al dracului Grigore,!” înjura Costică Popa, şef de cuib în Gura Văii dispărut în 49 din sat, şi găst până la urmă de nevastă sa, minier la Filipeşti…

Când soarele era la asfinţit şi răcoarea serii se cobora dinspre Gurguieşti, copiii, împreună cu mamele lor erau primii care porneau spre şcoală la „spectacol”. Unii, Ion Gogan, Costică Iosif, Benone Modoran, îşi mai luau la zor muierile, bombănind prin curte,„unde dracu vă duceţi, fă!, nu vedeţi că a ieşit dracu pe pământ!?” Nu-i lua nimeni în seamă căci atracţia era mare, curiozitatea copiilor şi mai şi. Iar femeiile râdeau şi bârfeau fiecare pe fiecare. Veneau acasă povestind, minunându-se şi făcând haz.

Nu peste mult timp aveau să plece şi cu bărbaţii… Frica de necunoscut, condiţia de ceaţă a viitorului, sub alte auspicii prindea satul ca într-o uriaşă plasă. Era o moleşeală generală, o topire a vointei şi un spirit de turmă care se insinuase repede, aşa că mai tot satul se înghesuia în curtea şcolii. Căscau gura la mişcările celor ce derulau rolele cu cabluri, făceau proba generatorului de curent, instalau aparatele.Uneori maşiniştii erau însoţiţi şi de „prestidigitatori” şi mici trupe de circari care înviorau atmosfera, înaintea pornirii filmului, stârnind discuţii aprinse, râsete sau mirare. „ce obiect am în mână, Beluşca?”Beluşca era o doamnă legată la ochi cu un fular negru care, după „concentrarea” mimată ghicea! „ vă rog, linişte, ce obiect am în mână, Beluşca, hai Beluşca spune-mi, iubita mea, ce obiect ? Şi Beluşca îl „ghicea”! Intre timp pârâitul motorului de afară devenea constant, se aprindeau luminile în rumoarea generală şi pe perete apărea jurnalul de actualităţi potrivit cu sezonul si „victoriile” oamenilor muncii, din ce în ce mai măreţe în lupta cu „exploatatorii poporului”. Fabricile şi uzinele erau ale poporului, clasa muncitoare în frunte cu partidul „călăuzitor” şi în deplină „frăţietate” cu „lumina de la răsărit”, luase „în propriile mâini” soarta tuturor românilor ducându-i „neabătut pe culmile glorioase ale păcii şi socialismului”. Bucuria afişată spre cei săraci, de către activiştii comunişti, vorbele pe care săracii nu le mai auziseră crea o oarecare dezorinentare generală, iar oameni, alminteri cinstiţi şi de bună cuviinţă, erau cu uşurinţă duşi de nas, „îmbrobodiţi” cum le zicea nea Iancu sub aburii vinului negru. El cu toate că dormea deseori pe prispă, prin încăpăţânarea sa, faţă de chemările vremii, nu se considera un „îmbrobodit”..

In acestă stare de spirit, Ionica refugiat în sinea sa, simţea că puterile îl lasă nu se mai putea gândi la ziua de mâine si-şi întoarse spatele de la toate procupările zilnice. Acceptă tăcut vânzarea unei părţi din locul de casă pentru Dumitru Ciobotă, sondor la Sovrompetrol, la foraj, unde se câştiga bine, care îi achită impoziul neînchipuit de mare pentru terenurile agricole pe care le mai avea şi pentru care muncise şi-şi risipise banii toată viaţa. Avea sentimentul că regimul nu-i lua doar banii…Simţea că totul e în van şi nu găsea o portiţă de speranţă.

Hotârî ca Dorel şi cu Gigi să administreze terenurile deoarece el nu mai reuşea decât cu greu să se suie pe cal să mai dea câte o roată pe la Arman, unde era odaia, sau să vadă cum se descurcă copiii lui cu strânsul recoltei. Atunci, oprea calul în coasta golului şi cu privirea aburită de lacrimi rămânea pironit ca o statuie mângâindu-şi tristeţea, neputinţa şi greutatea ce-i apăsa pieptul. Se simţea tot mai istovit, fără rost şi fără nici un orizont. După secerat, rămăsese doar cu o dublă de grâu, nici aia plină, deoarece „trebuia să ajute clasa muncitoare care ne va scăpa de exploatare!” Incotro să apuce? Ameninţările erau din ce în ce mai înverşunate iar svonurile se amplificau pe zi ce trecea.

Intr-o zi spre seară, pe la începutul cântărilor de greieri, odată cu înserarea ce se târa pe prundul gârlii, desluşi pe un bolovan din spatele leşilor, o umbră. Era un om. Şedea sprijinit în coate chiar pe piatra mare pe care Ionică o folosea de obicei, de ani în şir, de la potop, pentru a se înalţa în şea .Roli tresări şi el şi se repezi înainte. Potoli câinele . Apoi auzi un glas din parte aceea:

- „Domnu Ion eu sunt, la mine latră câinele, m-a simţit!” Ionică tresări şi pricepu după glas că era noul primar. Mai fusese într-o seară ceva mai devreme. Atunci îi spusese că fusese în uzină muncitor la Ploieşti adus primar de câteva săptămâni. Era un bărbat între două vârste. Lucrase în industria de război la Plopeni. Ii păcea o ţuică de prună adevărată şi când a venit prima dată şi-a dat drumul şi la vorbă. Avea apăsarea omului care nu putea să facă nimic în faţa ordinelor transmise şi care, cu fereală îi spunea cam la ce să se aştepte. La fel şi acum, el rupse tăcerea după ce îşi dădură mâna în noapte.

- „E greu, domnule n-am ce face. Dumneata ai cumpărat toată viaţa pământ şi nu te alegi cu nimic. Nu depandă de mine. Adă o ţuică!” În tresăririle lui de speranţă, la bunăvoinţa aceluia, Ionică se târa lipăind din papucii de piele cu care umbla prin curte, spre magazia de alimente, unde se găseau-tot mai goale-butoaiele cu ţuică. Acolo era şi litra de trei sferturi şi ceştile necesare. O umplu, după ce aprinse lanterna-i nelipsită, trase uşa grea şi –ca de fiecare dată în ultima vreme-închise lacătul slobozind un oftat dureros, mereu mai apăsător. Muncitorul-primar sorbi o ceaşcă pe nerăsuflate, se ridică, luă sticla şi porni încet pe drumul de pe malul gârlii, ceru lanterna şi vobi şoptit:

- „las că ţi-o aduc eu mâine, auzi bre să fii pregătit cu banii pentru impozite, cât ai, da să nu te superi pe mine dacă mă dau cu gura la mneata, să vază ăla de la partid, că s-a făcut al dracului!” Ionică rămase pironit, urmări umbra ce se depărta, şopti doar pentru sine cu glas scăzut, „oare câţi bani vor, câţi or trebui?”şi se prăbuşi în pustietatea gândurilor dureroase ale neputinţei. Veneau, cereau, plecau!”Las că-ţi trimitem noi chitanţă”. Nu ştia de la lună la lună cât mai e de plată, sau dacă vor mai aduce vreodată chitanţă pentru ei. Era mereu dator! Veneau mereu în grupuri de patru cinci, nu avea cum să se contreze cu ei, obrăznicia şi modul de adresare al lor îi înăbuşea orice răbufnire.Nu era nici o cale. Să fugă?Unde, cu ce, cum? Petrică, copilul cel mic, e încă la şcoală, ceilalţi copii se vor duce la casele lor, Sofiţa, ce va face ea? Iarăşi îi reveniră secvenţe ale vieţii trecute şi-pornind încet spre casă se afundă în ele.

Sora Marioara stabilită la oraş după căsătorie, se depărtase de necazurile lor de acum, soţul ei fost plutonier militar se pensionase din anii 30 şi se lansase în afaceri cu cereeale, având la intrarea în oraş depozitele şi magaziile, aprovizionând în timpul războiului armata şi la ducere şi la întoarcere, cum zicea el fiind mai informat dar şi foarte secretos. S-a aflat cu întârziere că vânduse cu prima ocazie toate acareturile, îşi oprise o vacă cu lapte şi servitoarea din casă. Când s-a prăpădit bătrânul tată, Enache, l-au adus la conac pentru a fi înmormântat la Bondrea,la fel şi cu, mama lor Maria plecată şi ea pe la 86 de ani. Atunci, Florica, nevasta lui Tomiţă, la „veşnica pomenire”, a rămas de pomină, s-a întors către Sofiţa, „ciupeşti-mă fă de cur să-mi hie şi mie să ţip!” Sigur că în jur s-a auzit…

Acum, Ionică nu se mai regăsea în gândurile şi speranţele de atunci, dintre care numai întoarcerea celor patru feciori teferi din război rămânea o realitate vie, cumpărarea de pământ şi strânsura din tinereţe se ducea printre degete ca apa. Mergea anevoie pe cărarea dintre bozii, de la magazie acasă după firul de lumină ce venea de la grajd, urmărit de Roli.Ajunse în faţa bucătăriei pe lespezile din faţa şi strigă câinele dar acesta o rupsese la fugă din spatele lui, lătrând insistent înspre colţul grajdului. Nu luă în seamă pârâiturile crăcilor din spatele grajdului unde insistenţa lătratului de câine îl scoase pe Constandin din grajdul vitelor pe care le orânduise la venirea serii. Ieşi cu felinarul, dădu huo de câteva ori apoi trase cu urechea .Ionică intrase în sufragerie apoi în dormitor. Se aşeză pe somiera cu plasă metalică, îşi sprijini capul în mâini , rămas fără nici o dorinţă, încercând să se gândească la ziua de mâine. Imposibil! Dincolo de „azi” nu mai era nimic.

Constandin intră în bucătărie şi lăsa în cuiul său felinarul aprins. Se strecură afară în noaptea luminată de o ploaie de stele. Trase cu urechea şi păşi tiptil după Roli care alerga între pârleazul gardului de mărăcini şi bucătărie, nestpânit. Auzea ceva dondănind pe drumul dinspre gârlă.Puse degetele la gură şi flueră din tot sufletul.

Fluieratul prelung şi subţire al lui Constandin, acompaniat de corul lătratului de câini stârnit de acesta, îl scoase pe Ionică din toropeală. Instinctiv descuie uşa şifonierului dar îşi dădu repede seama că o face degeaba. Puşca îi fusese luată şi lui şi lui Tomiţa şi la alţi vânători din sat. Ieşi în sufragerie şi întrebă ce s-a-ntâmplat. Dorel ieşise şi el afară. Reveni curând: „Constandin cică au fost doi inşi în spatele grajdului şi au sărit pârleazul când a ieşit el cu felinarul din grajd”. Il chemă pe Constandin la el în dormitor. ”Ce-a fost măi băete?” „Ce să fie, cred că nebunul ăla de Ene al lui Bădău, că l-am cunoscut după glasul de piţigoi, dar nu ştiu cu cine”. Ionică îl privi prin ochelarii groşi de sticlă, simţi obrajii arzând, gândi o clipă că omul din faţa lui, crescut odată cu el, îi rămăsese apropiat ca un frate şi-i spuse pe ton scăzut: „ia bani de-aci şi vezi ce fac aştia, la cine beau, mergi mai alăturea cu drumul, să nu te vadă toată lumea, vorbim dimineaţă!” Lui Constandin îi luciră ochii, dădu din cap mormăind bucuros, „aşa, aşa!”apoi ieşi si se topi în noapte.

La Tătulescu lămpile erau aprinse în două camere. Poarta era descuiată şi Constandin intră pe aleea cu trandafiri înfloriţi, urcă încet scările casei de unde veneau râstete şi se rostogoleau vorbe. Ciocăni la uşă. „Ia vezi cine-i Grigore!”Fără să mai aştepte răspuns Constandin apăsă clanţa ocupănd tocul uşii cu statura sa impunătoare. „Bună seara!”,zise tare şi păşi înlăuntru. „Noroc măi leatule, răspunse nea Iancu, ai lăsat pe boier singur?” Învârtindu-şi privirea prin cameră, Constandin îi răspunse, minţind: „ nu, că vin de la soră-mea , acu mă duc la conac!” Buzoianu, îl luă în râs, „şi ai venit după miros?” Bădău îl fulgeră cu privirea şi ridică tonul: „da cine pizda măsii şuiera la curte, mă? La vite, care era cu felinarul? ”Constandin, care era treaz trezuleţ nu se descumpăni, se aşează mai spre colţul mesei şi minţi calm: „Păi eu i-am spus lui Dorel când am plecat, nu cred că i-a spus Puriului, o fi fost Dorel, o fi fost Gigi, nu ştiu!” Il ştia pe Ene Bădădu că se vârâse la comunişti şi, nu de puţine ori, îl tot dădăcea că dece stă slugă, dece nu vine la şedinţe să scape de expoatare, îi cunoştea bine trecutul fiind mult mai mic şi crescuse sub ochii lui. Costandin nu era un bărbat de scandal. Din contră ”trecea de la el” nu se înfuria cu una cu două, crescuse la odaie, văzuse multe şi la condiţia lui de copil orfan nu mai avea vărsta unui alt drum în viaţă.

- „Fi-ţi-ar Puriu al dracului, scrâşni Bădău. Pune-i Nea Grigore un pahar cu vin că am mai văzut proşti destui, ce ai mă de nu pleci de la grec?”

- „Mă Enică lasă-mă că o să plec, răspunse el şi ridică paharul. Hai noroc!”

Sorbi pe îndelete, mulţumi şi, prefăcându-se, dădu să se ridice.

- „Stai, ce te grăbeşti? interveni nea Iancu, cu limba un pic împleticită.Se vedea că era de mult acolo. Apoi, ridicându-şi faţa roşie către Ene- care ţinea paharul în mână stând în picioare, ca omul care „are treabă” după modelul lui Călinoiu, activistul, care nu sta niciodată pe scaun, era găbit- vorbi tot împăciutor şi împleticindu-se la vorbă, „mă eu sunt cel mai în vârsă aci, acu zi tu Constandine, ce n-am dreptate, aşa că hai să ne înţelegem cu toţii, mă fi şi tu mai de înţeles, cu mine ce ai?”

- „N-am nimica, nea Iancule dar dacă partidul a spus că să terminăm cu bogătanii, noi aşa trebuie să facem!” Apoi întorcându-se spre Buzoianu:” La voi schela n-a fost luată de la expoatatorii anglo-americani?”

Ion Buzoianu, sondor din 1921 la „Belgiana” cum îi spuneau toţi societăţii comerciale a petrolului din Arbănaş, româno-belgiană, era un bărbat bine, adus un pic de spate de greutatea anilor, acum apropiat de vârsta pensionării, brunet cu puţine fire de păr alb prin păr, godspodar vechi al satului, îşi orânduise viaţa împreună cu femeia şi cei şase copii, toţi învăţaţi cu munca şi bine educaţi în spiritul respectului şi al învăţăturii. Avea casa alături de a lui Ioan Dănescu, agent agricol, un mucalit scund şi el cu şapte copii şi Neculai Cucu paznic pe moşia grecului, la fel de harnic şi cu opt copii. Cei doi , Dănescu şi Buzoianu, erau prieteni buni, vecini de gard, aveau via lor dar acasă, nevestele porţionau băutura aşa că tot mai bun era, vinul lui Grigore. Niciodată nu plecau treji de la el!

Acum, doar după câteva pahare din vinul păstrat de Tătulescu de anul trecu, ţinut la beci în nisip, deşi se îmbujorase la faţă, nu era „trecut” cum se zicea, întoarse capul spre „nebunul” lui Bădău şi rupt total de ce se discutase, întrebă brusc: „mă Ene, câţi copi ai tu pe vatră?”Vorbise Buoianu! Nu-i era în fire, asista doar, zâmbea sub mustăţi, rar se băga în ciorbă!

Pentru Ene Bădău, „vinitic” cum i se zicea, adică aparţinea celor stabiliţi mai târziu în sat, fiind veniţi din satul vecin şi care locuia la marginea satului, întrbarea era câş! Se însurase de trei ani cu sora lui Tătaru din Beciu, Maria, o fată frumoasă cu păr negru cârlionţat, faţa albă punctată de doi ochi de cărbune, plinuţă şi ispititoare, dar nu avea nici un copil, încă. Lăsă nervos paharul pe masă şi, ridicând tonul se răţăoi le celălalt, vorbind pentru toţi: „las că o să vedeţi voi că Ene nu e prost! Am eu planurile mele care eu, de-acuma, o să am în vedere, căci aşa spune partidul, să-i lichidăm pe ciocoi!”

Buzoianu se trezi un pic din aburii ce-l cuprinsese şi cu spiritul lui de inteligenţă nativă, intră în monologul gălăgios al lui Ene cu o replică pe măsură, numai de el auzită de la sondorii lui care mârâiau că, după naţionalizare şi venirea ruşilor la conducere nu o ducceau mai bine şi nici nu erau ei stăpâni:„ura, să trăiască clasa muncitoare, că munceşte până moare, n-a avut şi nici nu are!” Cei prezenţi trecură de la momentul revoluţionar la cel hazliu cu un hohot răsunător iar Ene o lăsă mai moale, „hai bre nea Ioane că aşa e sarcina acum, ce mai!”. Nea Iancu, aburit bine, ridică cu dificultate capul ce îi atârna spre marginea mesei, întrebând contrariat: „ce zici, iar e borţoasă?”

Constandin nu băuse cel de al doilea pahar, scoase banii din buzunar şi ceru un litru de vin spre bucuria celor de faţă apoi, profitând de râsetele celolalţi la replica lui nea Iancu, se apropie de Ene întrebându-l mai aproape de ureche: „da ce s-a auzit Enică la grajdul Puriului”? Trântind o înjurătură la adresa Ghizarilor, Bădău mai adăugă, către nea Iancu: ”lasă nene, că o să vezi tu târâş pe burtă ce fac eu cu ăştia!”. Făcuse şi el o vară la premilitari şi se îmbăţoşa cu experianţa aceea pe care nu scăpa nici un prilej s-o povestească. „Il am martor pe Gheorghe, îi arat eu găzarului de primar!” Constandin începuse să se dumirească dar nu era sigur.

Nea Iancu care, prin minune scăpase la Mărăşeşti ca şi vecinul Ionică la care Constandin, zice-se, slugărea, după cum pretindea Bădău, privi mânios către el neîţelegănd cam ce vrea să spună: „tu mă, găinaţ ? ?pe cine mă, ai văzut tu mă, căţeaua nemţească cum ne toca? ‘Tu-ţi ministeru mătii de clănţău!!” Se potoli singur şi începu, împleticindu-se în vorbă, povestea pe care o ştia tot satul despre cum „intra în pământ” când „lătra” mitraliera nemţească … De curând însă, s-au lăsat la vatră cei din Divizia „Tudor Vladimirescu” care nu s-au rostuit prin armată sau poliţie, aşa că acum, poveştile celor din 1916 sunt acoperite de „isprăvile” şi trădările de la Cotul Donului , ori din Transnistria. Cam aşa povestea tămăşalnic, la o ţigare, chiar nepotul lui, Benone, aşa de aceea Bădău, isteţindu-se îi întoarse vorba, „ mucles nea Iancule, că au venit ăştia din colhoz!”.

Constandin îi urmărea când pe unul când pe celălalt iar Buzoianu şi Dănescu vorbeau între ei neluându-i în seamă pe cei doi. Când auzi de colhoz, interveni curios: „chiar mă Enică intrăm toţi la gemelă cum zice ăla al Surdarilor?” Aşa erau poreclite neamurile lui Iancu.

Enică se întoarse spre el, schimbă subiectul şi atacă direct: „bre, nea Constandine, ce caută tovarăşul primar pe la Grecu ?” Surprins, acesta răspunse înţelept: „nu ştiu mă, când l-ai văzut?” Enică scăpă fără să vrea:” aseară era în spatele magaziei, Grecu i-a adus ceva şi apoi a plecat!” Constandin ridică paharul, dădu noroc apoi zise ca pentru sine, „i-o fi dat niscai bani că cică nu şi-a plătit toate impozitele!”Celălalt, cum stătea în picioare, se roti stângaîmprejur, îşi puse un pahar pentru el din cinstea lui Constandin şi vorbi către toţi: „v-am spus eu că aştia sabotează regimul, auzi că Ghizea nu-şi plăteşte impozitul, te pomeneşti că nici matale nu ţi l-ai plătit nea Iancule, aşa-i?” Dar Iancu adormise cu capul în piept! „Lasă-l măi, zise Buzoianu, nu vezi că face călindaru!”apoi se băgă şi Dănescu roşu ca o sfeclă, „crezi că de gija Grecului nu mai ne dă Grigore vin!”şi-i făcu cu ochiul lui Tătulescu, aflat pe margine patului, urmărind pe fiecare cam ce spune. „Nu mai am decât o sticlă, zău”, minţi el de teamă că o să-l ia la ochi alde Bădău şi-l trec pe lista negustorilor.Aflase de la Ghiţă Dinulescu, care îşi închisese prăvălia din timpul verii, că negustorii şi cei cu pământ mai mult de trei hectare, vor fi trecuţi pe o listă anume. Ce fel de listă nu se lămurise încă. „lasă nea Grigore că vine ăsta nou curând, într-o lună începe culesu”, îl linişti Bădău ocrotitor. Nu lăsă nici Buzoianu care adăugă, „doar n-o să murim de sete dacă o litrosim pe ultima!”…

Incurajat, Grgore îşi luă avânt: „mă băeţi, mă lăsaţi s-o dau din parte mea?”Şi fără să mai aştepte, trecu în bucătărie şi coborî în pivniţă.

La cântatul cocoşilor de miezul nopţii, ultima sticlă era pe sfârşite iar nea Iancu se trezi din primul somn, auzindu-i pe ceilelţi vorbind fiecare cu fiecare şi într-un final, pregătindu-se să plece. Dădu să se ridice dar căzu înapoi pe scaun iar Constandin, cel mai limpede dintre toţi se repezi să-l ajute. Interveni Bădău, care stătea tot în picoare, bătut de vânt, „las că-l duc eu nea Constandine !” Nea Iancu se ţinea deja de mâna lui Constandin, planând într-o parte şi înghesuindu-l pe acesta spre pat , „mă, mă, mă ,se căznea el să vorbească, nu te băga, te, te ştiu cam secătură, n-am nimica, n-am nimica nu-ş ce am, nu-s beat nu nimica, nu-ş ce am”.

Tineretul înţelese apropoul lui Dănescu şi mâşâelile reîncepură cu mai multă determinare, odată cu regruparea bătrânilor pentru comentariul situaţiei. Se mai auziră ceva dondăneli pe aleea teilor, un răguşit şi atemporal lătrat al lui Roli, iar liniştea nopţii ce se tăia sticloasă de ger se prelinse peste sat.

- Hm, rupse tăcerea dormitorului domnul Filipescu reântors în cameră, derbedeul ăsta de Marcu s-a înhăitat cu comuniştii, sărăciile dracului, da ce căuta Dănescu cu ei?

- Păi nu ştii că fisul ăla mare e deja înscris la ei, să vezi ce propaganda face în maşină! se repezi Ghiţă Dinulescu făcând aluzie la cursa lor zilnică la Buzău cu Tudorică. Cică îşi dă în particular bacalaureatul, completă el.

- Da?, rupse tăcerea cu glas tremurat Ionică. Îşi revenise cu greu după incident simţind că se prăvăleşte într-un hău sufletesc, amestec de durere şi amar. Il lega o viaţă în comun cu ai lui Troacă, fata lor, Biţa crescuse pe lângă gospodăria lui, iar Marcu, rudă cu Troacă, cu o casă de copii se împrumuta la el cu de toate, uneori Sofiţa exagerând cu pomenile, mai ales după nefericita pierdere a lui Jan. Ce voiau ei acum? De unde obrăznicia aceasta? Nu-şi aminea să-i fi refuzat sau să-i fi nedreptăţit vreodată.

- Eu v-am spus că s-a isprăvit socoteala, replică decis Tomiţa cu nelipsita-i replică a socotelii. Gata, am pierdut războiul, aştia-s bolşevicii, n-ai ce-i face, vai de lume şi de viaţă, mai adăugă el.

Fănel, se ridică la insistenţle soţiei şi plecă dând bineţe în dreapta şi în stânga, cu aerul celui care nu se bagă. Era însă până la gât implicat, fiind înscris la socialiştii lui Titel Petrescu. Se cunoştea şi o oarecare aversiune a lui faţă de neamurile nevestei, mai ales faţă de soacra sa, de provenienţă boierească dar fără cine ştie ce şcoală. Ca funcţionar de stat urmărea cu interes şi speranţă desfăşurarea evenimentelor. Reuşise să-l convingă pe primar să-i scadă trei hectare de pământ socrului său, pe care urma să le folosească fără să le mai treacă în registrul agricol la rolul său.Ieşi din sală, făcând cu ochiul cumnaţilor săi, în special cu subânţeles către Tică, de a cărui relaţie cu Aurora era la curent.

Situaţia lui Fane era invidiată între consăteni în special pentru că se descurcase făcându-şi casă arătoasă şi ca perceptor pe vale se remarca pentru respectul faţă de cuvântul dat.Mai era ceva care ţinea de bârfa satului şi anume relaţiile sale cu văduvele cărora le aducea cu reguralitate pensiile. Nu refuza o ţuică bună sau un pahar de vin, dar „radioul şanţ”-cum botezase chiar el sporovăielile muierilor-era destul de înfloritor şi imaginativ când, uneori, zăbovea mai mult la câte unele… Alminteri, viaţa de familie era normală, rolul său fiind continuu detarminant, decisiv în toate. Se chinuia să descifreze sensul evenimentelor motiv pentru care îşi cumpărase lucrările propagandistice ale vremii inclusiv Capitalul lui Marx. Din mulţimea de termeni şi expresii ale lucrării singura decizie care i se părea urgentă era tăierea „pe ras” a hectarului de pădure pe care îl avea. „Se vor lua toate averile” gândea el, iar pădurea era una dintre acestea. Pe la sfârşitul lui februarie pădurea era la pământ şi sătenii-care mai de care-se ofereau să-i aducă lemnele pentru crăcile ce le primeau în schimb.

Cu doi ani în urmă îşi construise un beci din zid de piatră acoperindu-l ca pe un bordei ceea ce nu-i convenea datorită aspectului inestetic al curţii, motiv pentru care cu lemnele groase din pădure ridică o magazie solidă. Ca şi la casă care, de la inaugurare rămăsese cu două camere neterminate, şi la magazie nu reuşi să finalizeze decât o încăpere, celelalte două rămânând cu acoperişul şi scheletul cu podeaua de pământ. Ani în şir aici va depozita nutreţul pentru vite.

Întocându-se de la petrecere, în noaptea geroasă a Anului Nou 1948, Puica, ţinându-l de braţ rupse tăcerea afectuasă:

-Tu ce crezi , Fănele?

-Nu ştiu, ceva trebuie să se întâmple, acum suntem sub ocupaţie, cine poate bănui secretele inamicului cu care suntem acum „fraţi”?Ne putem gândi oare câtă datorie avem la ei, ce crezi că vor pleca până nu le vom plăti totul?..Se aşternu tăcerea, doar paşii pe zăpada îngheţată, rupeau liniştea ritmic, sacadat, chinuit, parcă, fără nici o finalitate reflexivă, fără sens în incertitudinile gândurilor de sub tăişul nopţii…In poartă, nu se abţinură să privească o clipă, peste gârlă la luminile felinarelor ce se aţâţau legănat în curte la Troacă şi la umbrele prelungite ale celor ce dăduseră buzna la conac. Vorbeau fără fereală, câte doi trei deodată, contrazicânu-se lipsiţi de noimă, în legătură cu fapta de la conac, apoi unul răcni peste ei:

-Măăă, mai bine spuneam că ne-am dus cu pluguşorul, pi nu? Ia zi Marcule, pluguşor de anul nou, să-mi bag…. în curul tău! Un râs general acoperi discuţia ulterioară, Fane trânti poarta scăpând o înjurătură printr dinţi şi intră în casă..

Boierul Solacolu l-a primit pe Enache în salon, iar servitoarea aduse repede pe o tavă argintată o farfurioară cu dulceaţă de zmeură şi un pahar cu apă pe care o puse cu abilitate pe măsuţa din faţa fotoliului în care îl invitase boierul să se aşeze. Se foi un pic înainte de a se hotărî, îşi şterse fruntea cu o năframă ce o purta la brâu, apoi întinse mâna şi sorbi din paharul cu apă. Căldura de afară nu se simţea prin zidurile groase ale casei, răcoarea din jur era odihnitoare. Boierul rupse tăcerea:

- A fost pagubă mare?

In piţigăiata lui vorbire macedo-română, Enache răspunse:

- Daa, dar nu la noi ţi mai gios. A vrut Dumnezeu cu noi, mai adăugă el cu faţa senină de o bucurie pe care boierul nu si-o explica. Il privi, ştiindu-l tăcut de obicei, încercând să-i citească gândurile. Dar Enache rupse tăcerea:

- Uite boierule, ăsta a fost norocul, iarmarocul de la Gura Văii, de sfântul Constantin, dacă nu mă duceam acum nu mai aveam nimic! Se ridică încet din fotoliul său, luă taşca de piele şi o duse pe masa la care sta acesta. Îşi mai scoase din sân o foaie cartonată cu socoteli pe care o lăsă alături.

- Măi, mare noroc am avut! exclamă boier Solacolu după ce văzu calculele lui Enache şi simţi greutatea teşcherelei pe care o dădu la o parte fără să o controleze, ca semn al recunoaşterii încrederii în administratorul său, adăugând fără să-l mai întrebe, „cred că o să vă mutaţi la conac”.

Pe Enache îl tulburară vorbele astea deoarece, la anii şi întâmplările vieţii lui de până acum, se întreba în sinea lui cum reuşeşte boierul să-i ghicească gândurile. Acum avea o justificare şi faţă de Marioara deoarece ea ţinea morţiş la prăvălie şi la locurile ei de baştină şi nu se lăsa dusă dintre neamurile ei care-i cam toceau pragurile, zgândărindu-i în păcatul său de a agonisi cât mai mult…

Când a plecat din Bucureşti hotărârea era luată căci „aşa a zis boierul!”.

A doua zi, după popasul din Valea Ialomiţei, când a ajuns la Cotul Săpocii îşi struni calul spre Urlători şi pe Valea Sărăţelului urcă direct la conac în Gura Văii. Se apropia amiaza când sosi, calul era înspumat, îl dădu în grija lui Ionică Dogărescu, un bărbat straşnic, săritor la toate, gospodar la el acasă şi econom „dat naibi!”, care conducea toată activitatea de la conac. Intră în casa marea a conacului, construită din piatră şi cărămidă cu ziduri goase de o jumătate de metru, uşi şi tocuri de stejar, cu duşumele din dulapi de brad. Se foi încoace şi în colo prin salonul larg din mijlocul casei, trecu în bucătărie apoi ieşi în spate privind spre partea de moşie dinspre livedea Bondrei, dincolo de care verdele pădurii încheia zarea. Avea o bucurie lăuntrică, cum rar se întâmplă, întrebă pe Ionică cu ochii sclipind a bunăvoinţă:

- Ai o frigară şi niţeluş de urdă ?

- Da, răspunse acesta, să încălzesc…

- Nu, nu, rece le vreau şi adu şi cofiţa cu două bardace.

Ionică încerca să-l ghicească, gândindu-se că nu-l văzuse de mult aşa vorbăreţ. Coborî în pivniţa largă şi rece a conacului, umplu cofiţa cu vin din butoiul la care dădea drumul la canea numai când venea boierul, luă un fund cu urdă proaspătă de pe raft şi se întoarse în salon. Apoi, cu bunul simţ al ţăranului zdravăn la minte şi crescut în frica lui Dumnezeu, dădu să plece.

- Lasă Ionică, stai, ia, hai noroc! Cei doi ridicară bardacele de pământ, şi îşi lăsară gusturile în voie. Enache sorbi pe nerăsuflate, setos, tăie o felie de urdă, rupse din ceapa de pe masă şi privea – cu ochii pe sub sprincenele groase, albite în parte de vreme – undeva spre dealul din faţa ferestrei mestecând încet. Se întoarse spre Ionică, luă din nou o gură sdravănă de vin, şi se hotărî:

- Ne mutăm Ionică, aşa s zis boierul!

- Să fie într-un ceas bun, scăpă Ionică vorba, ascunzându-şi gândurile şi surprinderea. Avea el o bănuială de multă vreme, şi nu-şi dezvăluia dorinţa ce se păstra şi cu care rămăsese în suflet. De când lucrase cu sârg la construţia şi amenajările de la odaie s-a gândit să strângă cu migală bani sperând că până la urmă va cumpăra o palmă de pământ de la boier. Străbătuse în lung şi în lat moşia, de la Gârla Grabicinii şi până la Piatra Mortatului dincolo de Malu Roşu. Se ataşase cel mai mult de partea aceasta cu toate că stătuse mult în cumpănă dacă nu cumva să se aşeze undeva spre Plaiul Nucului sau în Faţa Malulului, dar l-a prins într-un an o iarnă grea pe acele meleaguri şi de atunci s-a răzgândit. Apropia treizeci de ani, rămase omul de nîdejde şi de încredere, programându-şi cu nădejde timpul, fiind chibzuit şi stângând „banu la chimir”, după obiceiul bătrânesc. Se va vedea mai târziu că sorţii îi vor fi favorabili.

Amiaza trecuse. Enache îşi odihnise bine trupul. Ieşi în curte, privi spre soare, îşi controlă ceasul din jiletcă şi se duse la grajd, gând la gând cu Ionică. Acesta înşeuase deja şi tocmai îi lua calului traista din cap.

Când se lungeau umbrele pădurii din Coasta Glodului, Enache începuse a coborî spre Săreni.Opri la morar ca de obicei, dar nu se dădu jos din şa. Ii dădu de veste că s-a întors şi că a doua zi au treabă apoi plecă fluierând uşor.

Calculat şi prevăzător, Enache îşi orândui treburile fără vorbă, de la semănături la tăiatul lemnelor şi de la învoielile la islaz la seceratul grâului şi coasa fânului, fără să discute cu nimeni despre ce urma să facă. Marioara presimţea că în viaţa lor se va schimba ceva şi seara, când toate treburile erau terminate iar copiii adormiţi, da să intre în vorbă cu el, dar fără succes. „Ce a zis boierul, bre?”, a fost prima întrebare rămasă fără răspuns zile în şir. „Lasâ că dzic eu!”, mormăia el şi-şi vedea de gândurile lui, lăsând-o cu oful în piept. „Afurisit om!” bombănea ea prin bucătărie sau în faţa bobilor pe care-i rotea în fiecare seară nevenindu-i să creadă. Picau numai la „un bob zăbavă!” fapt care-i sporea bănuielile şi începuse să se gândească în fel şi chip. Prăvălia mergea bine încă, cu toate că dejugătoarea se mutase din cauza malului gârlii surpat, dar grija ei erau mugurii tristeţii rămaşi după scormonitoarea vijelie, care nu se stinseseră încă. Erau săteni cărora li se dusese totul pe gârlă, alţii pierduseră păsările, vitele şi trebuiau să se rostuiască cumva, se înmulţiseră datornicii, ofurile şi văicărelile luaseră locul chiuiturilor şi veseliei de dinainte.

Multe săptămâni în şir s-au preumblat toate zvonurile şi veştile neplăcute, apoi începutul verii, serbarea copiilor şi secerişul au adus uitarea, noi griji şi- într-o dimineaţă-Enache ieşi mai târziu din camera lui, asta însemnând la primele gene ale dimineţii, căci de obicei se scula până în ziuă, se duse la bucătărie spre surprinderea Marioarei şi-i zise fără introducere, „ne mutăm la conac!”Trecuse mai bine de o lună de frământări şi deodată pică vestea care-i ieşea mereu în bobi. N-a putut scoate o vorbă, rămase nemişcată… Oftă uşurată, „aşa?, când?”. Enache se uită pe fereastră, murmurând „tre să vină caii”…

Pentru copii mutarea la conac a însemnat o altă direcţie în viaţă. Ioan, cel mare pusese ochii pe Sofica, fata lui Moise Dodan, primarul de la Căneşti şi împreună cu fraţii ei, Benone şi Nae, cu sora Tinca, se bucurară la sărbătoarea praznicală de Sf.Constantin. Tomiţa, mai mic, dar „îndrăcit” cum îl beştelea maică sa se gudurase pe lângă Floarea lui Niţă Teodorescu, din Grabicina furându-i privirea oacheşă.

Sofica, era o puştancă zdravănă, scundă până la umărul lui Ionică, cu ochi căprui şi păr negru, faţa albă, rotundă cu trăsături sculptate. Din iia cu râuri verzi, galbene şi roşii, străjuite de puncte mocăneşti negre bătute cu paiete galbene şi argintii, se obăznicea un piept sănătos de femeie în devenire, sub care, mai jos, betele roşii mărginite cu şiruri mărunte de bobi de mărgele strângeau şoldurile trase prin inel şi fota neagră zimţată de flori roşii şi galbene de mac cusute cu măestrie chiar de ea. Era plăcută în grupul celorlate fete, cântând împreună cu ele sau ieşind la horă cu toate. Il privea pe Ionică fără îndrăzneală, pe sub sprincene, bucurându-se în sinea ei de buna înţelegere a fraţilor ei cu el.

Veste mutării lor la conac s-a răspândit iar în prima duminică fetele şi flăcăii din Valea Verzii erau la horă în Gura Văii .Zilele calde ale lui iulie şi bucuria revederii creau deja probleme mamelor care-şi însoţeau fetele. Abia după ce soarele dădea în zarea pădurii de pe Bondrea şi zefirul de seară se iţea pe valea Sărăţelului, călcâile se încingeau mai abitir, numai că atunci şi lăutarii dădeau marşul. Hora trebuia încheiată înainte de asfinţit…

Pe neştiute a venit toamna cu valul ei de griji şi neodihnă, culesul prunelor şi al celorlalte fructe devenind obsesivă, iar căratul fânului şi al lemnelor responsabilitate fără răgaz. Viaţa se rotea între conac, livezi, pădure şi odaie iar Enache se preumbla ca un titirez fără odihnă. I se lumina de ziuă la livede iar înserarea il găsea la şurele cu fân şi la velniţa care incepuse să rostuiască prunele roşii ce se fierseseră de la jumătatea lui septembrie.

In toiul culesului sosi boierul Solacolu cu un necunoscut. Conacul era pustiu doar Marioara şi două femei fierbeau în cotlonul din spate, un cazan cu prune pregătind magiunul. In malul dinspre grădină fumega o lojniţă pe care se uscau prunele pentru iarnă. Vizitiul docarului cu care sosiseră cei doi le găsi sporovăind liniştite, dând cu lopăţica de lemn în fiertura din cazan.

- A sosit boierul cocoană, grăi el fără să dea bună ziua, surpins că după colţul casei le găsise, în sfârşit.

- Hait, ptiu bată-te norocul, da cine eşti? sări Marioara, ştergându-şi mâinele pe şorţul de in.Ca negustoreasă era obişnuită cu tot felul de lume şi nu se fâstâcea prea uşor.Era chiar bucuroasă când vedea străini. Vizitiul era pus la punct pentru misiunea lui iar ea înţelesese repede despre ce era vorba. Se întoarse si spuse ceva celor două femei apoi, grăbindu-se spre casă zise vizitului unde să-şi ducă caii. Ii găsi pe cei doi sporovăind într-o limbă necunoscută, dădu bineţe stând mai deoparte ca să nu stingherească.

Boierul s-a bucurat tare că tocmai preperau magiun, ceru să guste şi să aducă şi câteva prune lojnite explicând străinului despre ce era vorba, mai adăugă ceva rotind mâna pe burtă după care râseră amândoi. Marioara aduse pe tava de argint a boierului un castronaş de porţelan cu capac în care pusese magiun, două farfurioare cu linguriţe, o farfurie din acelaşi serviciu, cu prune lojnite cu o zi înainte. Ştiind obiceiurile boierului puse alături şi sticluţa burtoasă cu ţuică şi două păhărele. Ridică ochii ei frumoşi spre boier dând să zică ceva dar acesta io luă înainte:

- Pe unde e Enache?

- Am trimis după el acum, la livede! Poftiţi luaţi loc în casă. Cei doi se aşezară în jurul mesei din în salonul de la intrare, mai schimbară câteva vorbe tot în englezeşte căci necunoscutul era de pe meleagurile insulelor Britanice venit cu treburi comerciale în regat, şi gustară bunătăţile servite.

Solacolu era unul dintre boierii pricepuţi în afaceri şi pe moşia lui totul decurge într-o normalitate de totdeauna. Tinuturile din coasta muntelui adăposteau, în marea lor întindere sate cu oameni chivernisiţi, harnici şi pricepuţi cu respect pentru proprietate şi reguli, arareori cârcotaşi şi nevolnici cu foarte mici excepţii, în special cei din Grabicina despre care se vorbea că din veac, pe când erau clăcaşi la mânăstirea Poiana Mărului, avuseseră destule neânţelegeri cu egumenii acesteia…

Primele investiţii pe care boierul le-a făcut aici, din câştigurile gestionării lemnului, au fost în pomicultură şi câteva hectare de vii pentru încercare. Toamna, fabricarea manuală a magunului şi lojnitul prunelor era o activitate care ţinea aproape o lună şi jumătate iar profiturile erau pe măsură dacă avem în vedere că munca era făcută de femei, care în acest mod îşi rezolvau obligaţiile faţă de boier, de păşunat, de lemne sau dijmă pentru loturile folosite. Acum prinsese momentul favorabil pentru o nouă investiţie: britanicul dorea ca în anul unrmător să achiziţioneze toate prunele, pe care le dorea uscate nu lojnite şi adusese cu el un proiect pentru cuptoarele de uscat prune.

Când a sosit Enache cei doi ajunseseră la finalul discuţiei. Boierul, care îl cunoştea bine pe administratorul său îl puse la curent pe scurt, îi ură spor la treabă spunându-i în treacăt cam care e câştigul „dacă dă Dumnezeu an bun”, Enache înţelese totul chiar şi când britanicul spuse ceva care arăta că e foarte încântat de mărimea prunelor vinete pe care le cântărea în palmă..

Înainte de plecare coana Marioara a pregătit un coş cu daruri pentru străin pe care îl dădu vizitiului precum şi toate cele cuvenite, în cutiile de lemn cu mânere şi balamale ale boierului. Mulţumirea era reciprocă şi cu bineţele cuvenite despărţirea fu scurtă. Soarele mai avea până la coama muchii, Enache ieşi din curte şi cu sprinteneala caracteristică plecă din nou la livede.Era ultimul an când prunele mergeau la ţuică şi magiun. Anul următor cuptoarele vor înjumătăţi cantitatea de ţuică.

In toamna aceea velniţa a pornit cazanele de fabricat ţuică după primul ger de sfârşit de noiembrie şi nu prea s-au mai oprit până în primăvară. Habele mari din grinzi de stejar geluit, prinse în ţincuri la colţuri erau buricate de prune grase şi vinete. Cu spiritul său econom Enache depozită cea mai mare cantitate de rachiu la odaie, în magazia de piatră ce se zăvora cu poartă grea de fier, acolo unde ţinea şi brânzeturile. Beciul conacului era dedicat celor câteva butoaie cu vin, iar pentru „casă” era un butoiaş de câţiva hectolitri în care se învechia ţuica în magazia conacului. Produsese ţuică aproape cât să dubleze pe cea care o vânduse la târg. Era mulţumit. Nici Marioara nu se mai avea timp să se gândească la cei rămaşi pe Valea Slănicului. Când o apuca dorul lua calul şi se repezea până la ai ei. Niciodată cu mâna goală…

Veselia şi bucuriile tinereţii sunt nestăvilite şi în orice vremuri tinerii caută asemenea prilejuri ducând mai departe povara genetică, instinctuală către preluarea de la adulţi a obiceiurilor, practicilor şi tradiţiilor locurilor atunci când timpul îşi deapănă rosturile într-o normalitate firească, naturală.

Schimbările vin şi trec, rămân ori se depărtează depănarea lor depinzând de ideile, iniţiativele si dorinţele oamenilor ori pur şi simplu de întâmplare. Pentru copiii „grecului” cărora „le cam dăduseră bine tuleile”, treburile din curte şi vânzoleala de la velniţă sau grajduri erau atracţii şi îi găsea prin preajmă. Culesul porumbului aduseră şi primele seri de clacă. Cu fete şi băieţi, cu must înăsprit, turte, gogoşi ori plăcinte, după cum se orânduia, cu porumb fiert laolaltă cu prunele în cazanul în care se distila rachiul. Veselia, cântecele se porneau repede apoi, către sfârşit, Ionică întindea arcuşul, făcea câteva „naţionale” şi sârbe. La lumina felinarelor, umbrele nopţii stăruiau prin colţuri iar bucuria muzicii populare încălzea sufletele tinere îndemnând la dragoste. În una din aceste seri Ionică a tresărit de un gând fugar, surprinzând ochii Sofiţei îndreptaţi spre el.

După Sântul Dumitru, când oile se aduceau la odaie, zilele de clacă se încheiaseră iar locul lor a fost luat de şezători. La torsul lânii, la cusut ii şi fote ori la tricotatul de mână al ciorapilor de lână.Nu erau case anume ci fiecare invita prin viu grai pe cine dorea. Până la lăsatul secului apoape în fiecare seară femei, fete, flăcăi, aleşi pe sprinceană, se „găseau” la şezători.

In familia lui Moise Dodan, existau oarecari temeri că Sofica se cam uită după „băiatul grecului”dar nu se întemeia nici o discuţie serioasă deoarece, cu toate că arăta ispititor, Sofica abia împlinise cincisperzece ani iar Ionică încă nu plecase la armată.

Marioara nu vorbea cu Enache despre isprăvile copiilor pe care-i iubea şi de care se mândrea. Obicieiurile se mai schimbaseră aici, faţă de tinereţea ei, dar vorba îi rămăsese fermă: ”când ai pus ochii, nu te mai întoarce.”

După sărbătorile de iarnă din anul acela zăpezile se topiră mai curând decât în alţi ani iar luna februarie se arătă desăvârşită după zicala din bătrâni ca fiind cea care ferică şi desferică primăvara. Cu zile senine şi călduţe, cu vânt şi ploi reci ori lapoviţă duşmănoasă repezită oblic dinspre munte.

Pe la jumătatea lunii Enache primi de la boier veste despre „arderea conacelor din Moldova de către ţăranii nemulţumiţi”..Rumegă vestea o noapte întreagă fără să spună nimic apoi, către dmineaţă îi zise Marioarei: „cum se împrăştie norii şi e senin ti duci la ai tăi”. O hotărî să afle dacă e vreunul nemulţumit de dijma din toamnă sau dacă e careva care are vreo nevoie,de porumb sau lemne ori altceva. Se duse la registre să mai verifice obligaţiile faţă de cei din Grabicina cu care nu avea multe învoieli şi totdeauna trecuse de la el căci îi ştia colţoşi şi cârcotaşi. Se linişti când termină şi fu mulţumit în sinea lui căci Marioara se hotărâse deja să plece la Mânzălşti, iar el, ca să-şi mai împrăşie grijile se repezi până la primăria din Policiori să discute cu administratorul de la moşia Butculescu. Aici veştile erau alarmante iar satul se perpelea în special ca urmare a incitării la revoltă de către însuşi învăţătorul Iacob Gogan. Localnicii, cu deosebire cei din Plopeasa , alde Samoilă şi Olaru, se întâlneau la cârciumă îşi împărtăşeanu părerile comentând spusele învăţătorului, răspândind în lume nemulţuirile şi provocând nelinişte.

Enache se lămuri repede cum stau lucrurile, struni calul şi se afundă în planuri. Până acasă îşi limpezi gândurile. Dădu ocol prin curte, pe la grajduri, coborî în beci, evaluă siuaţia. Mai întâi îi spuse lui Ionică Dogărescu să pregătească butoiale pentru pritocul de primăvară al vinului pentru boier. Era târziu spre seară când treaba fu terminată. Abia atunci înţelese Ionică dece îi spusese să pună butoaile de treizeci de deca pe drugii căruţei. Înjugă căci se apropia seara şi porni spre odaie. Enache îl opri spunându-i să ia şi un butoiaş mic cu ţuică din butoi . Era un butoi mare de treisute de litri din agud,aproape plin din care boierul lua uneori . Se gândi că altă soluţie nu avea căci nu ştia când vor porni răsculaţii. Lăsase el vorbă să fie anunţat dar paza bună, ferşte primejdia rea. Îşi spuse că dacă nu vin a doua zi va reuşi să înjumătăţească ţuica veche. Se urcă şi el la odaie după ce stabili cu băieţii lui ce să facă. Marioara plecase cu mama sa la Mânzăleşti şi le aştepta a doua zi.

Nimic deosebit în zilele următoare, doar svonuri. Oamenii satului îşi vedeau liniştiţi de curăţirea grădinilor, disfundau şi puneau primele brazde cu legumele de primăvară.

La vreo patru zile după măcinici, într-o dimineaţă umedă şi cu vânt dinspre Penteleu ce aducea bobiţe de măzăriche, Enache primi vestea că la conacul cu tei din capul satului, al boierului Deşliu, sosise o ceată mare de răsculaţi, împreună cu învăţătorul Iacob Gogan, iar administratorul fugise de cu seară la gol, unde avea odaia. Alde Samoilă, Olaru şi Isivoiu din Plopeasa erau în frunte, tunau şi fulgerau iar încercarea învăţătorului de a-i potoli eşuase. Glasurile, fluieratul şi goarna celor opriţi la conac se intensifica pe măsură ce răsculaţii, după spargerea lacătului de la magazie au reperat unul din butoaele de ţuică. Totuşi învăţătorul a reuşit să-i stăpânească şi nu au pus foc , ar fi putut să se extindă la grajdurile vitelor nevinovate.

Enache era dus deja, cu întreaga familie, la odae, cănd gruparea răsculaţilor se apropia de conacul Solacolu. Au găsit totul pustiu, dar pe masa mare din sufragerie se găsea mâncare, -brânză, mămăligă rece, carne de pui friptă şi două sticle mari de ţuică. Spre dezamăirea cetei de răsculaţi butoiul din pivniţă era gol. Unul dintre ei, cu capul înfierbântat de băutură a lovit zdravăn cu muchea toporului, tocul uşii ce dădea în sufragerie, a dat în pereţi şi tavan, au intrat spărgând uşa în magazii. Semnul de pe uşă a rămas neschimbat până în zilele noastre. Strigătele de furie sau de beţie au purtat svonurile repede până la Valea Verzii iar copiii lui Moise Dodan, împreună cu mama lor au fugit, cu alte femei şi copii, pe sub poalele pădurii, spre Valea Dragomirului la capătul satului unde era odaia lui Solacolu. Spaima a fost mare dar s-a potolit repede căci Ionică Dogărescu, omul de la curte, urmărise dintre gărdelniţi, întâmplările de la conac.Povesti pe nerăsuflate totul, apoi plecă înapoi să se convingă. Când fugarii din Căneşti au ajuns în dreptul odăii, Marioara i-a chemat în curte potolindu-i. In curând frământările şi zarva se stinseră. Curajul şi „planurile de luptă” pe care şi le făceau flăcăii fură înlocuite de glumele lui Benone şi Tomiţa, „chisnovaticii satului” după cum însuşi Marioara îi poreclise. Până la urmă către amiază, când măzărichea se potolise iar soarele primăvăratic se furişa printre crengile nucilor, iaşiră toţi în curte încercând să audă ce se întâmplă în vale.Dar veselia luase locul spaimelor şi frământărilor, glumele curgeau, şi de râsete se umplu pădurea. Deşi mai rezervat, după cum îi era firea, cel mai bucuros păre a fi Ionică care nu-şi mai lua ochii de la Sofica. Atunci mamă-sa l-a surprins pe acesta că a îndrăznit să o ia de mănă şi şi-a dat seama că băiatul ei, care mai avea puţin şi pleca la oaste, era iremediabil îndrăgostit.

Spre seară băiatul din curte aduce vestea că ceata răsculaţilor s-a îndestulat de băutură şi s-a întors cu gălăgie la Policiori. A doua zi dimineaţă, un pluton de militari i-a adunat din case, i-a legat pe toţi şi i-a dus la Prefetctura Buzăului, în beciul căreia, alturi de alţi răsculaţi din judeţ au fost bătuţi „la schimb”, multora trăgându-li-se moarte din asta. Învăţătorul s-a ales cu două palme în faţa satului, a fost şi el luat, dus la beci dar eliberat la scurt timp şi transferat obligatoriu la şcoala din Zilişteanca.A lăsat bruma de pământ pe care-l avea, nepoatei sale Elena Gogan şi satului Gura Văii i-a donat o fâşie de teren pe care s-a construit în 1925 şcoala primară. Om harnic şi gospodar Iacob Gogan, domnul Iacovache, cum îl alintau sătenii, îşi va face o gospodărie frumoasă în noua localitate, fiind iubit şi respectat de localnici. Viaţa i se va sfârşi însă trist după război, când comuniştii îl trecură la chiaburi, pentru că avea cazan de fabricat ţuică de tescovină şi trei hectare de vie altoită pe care le îngrijea exemplar. L-au copleşit impozitele, pensia i-a fost oprită şi a trecut la cele veşnice înşelat de „dreptatea vremii”.

Pentru Enache, episodul răzmeriţei a lăsat în urmă o spaimă şi o îngijorare cu care nu se mai întâlnise. Dacă la potopul ce îl determinase să se mute acolo unde îşi dorea, văzuse grija Domnului acum, teama de oameni, de furia şi necredinţa lor, îi sgândăriră cotloanele gândurilor cu cele mai năstruşnice idei. Nu se gândise niciodată la un aşa jaf, fără să poată avea, pe moment, o reacţie pe măsură. Regreta chiar că nu avea o armă, măcar de vânătoare şi îşi reproşa că siguranţa strânsurii din toamnă – ţuica, prunele uscate şi alte asemena – ar fi fost împrăştiate acum dacă nu-şi lua seama să le aducă la odae. Iar dacă răsculaţii ajungeau la odae, ce ar fi făcut. Nu se liniştea de loc cu toate că şi de astă dată norocul îl ajutase dar ce a văzut la conac, în ziua următoare îi înceţoşă mintea tulburându-l. Urmele loviturilor de topor date aiurea-pe pereţi, tavan şi la tocurile uşilor – l-au dus imediat cu gândul la duşumeaua de dulapi sub care avea ascunşi banii. Toată strânsura lui de o viaţă. Preşurile ţesute de nevasta lui cu femeile din sat, în bătătură de lână vopsită cu coajă de nuc, foi de capă, frunze de gutui şi altele- erau murdărite şi deranjate de la locul lor. Podeaua era neatinsă. Doar în magazia mare rămăsese înfipt un topor probabil de la unul care din mânie, din ură sau uitare îl lăsase acolo. Făcu semnul crucii mulţumind lui Dumnezeu. Îi pieri toată greutatea din suflet, mintea i se limpezi, scăpă un oftat de uşurare cu privirea peste umăr îndreptată spre camera lui răvăşită şi ieşi în curte stârnit de sgomotul roţilor şi tropăitul cailor care soseau de la odae, pe caldarâmul din spatele conacului… (va urma)

Preocupat mai de grabă de liniştea şi tabieturile sale, Mitu nu se gândea că odată cu pasiunile politice stârnite de campania electorală a prezidenţialelor, se vor învolbura şi apele umorilor sale instinctuale în special cele stârnite de viaţa de amorez. A rămas trăznit când Ionel, paznicul de la primărie, văzându-l furişându-se pe sub gărdelniţile uliţii ce da in şoseaua asfaltată îi spuse mai în glumă, mai în serios: ”nu vă grăbiţi domnu, că e ocupat!” Un pic şocat , căutând să-şi ascundă intenţiile, el răspunse în doi peri: ”ce mă Ionică păzeşti şoseaua să n-o fure careva?” apoi adăugă ca pentru sine, ”ce nu poate omul să tragă o băşină că voi gata, s-a căcat pe el!” şi îşi continuă drumul încercând să distingă prin pâcla nopţii, marcată rar de câte o scânteie luminoasă, cam ce mişcări mai sunt pe şosea. Un pic neliniştit de spusele baiatului scăzu ritmul pasului, cu ochii atintiţi spre casa Corinei cufundată în întuneric, exact cum făcuse vorbele de dimineţă. Numai că în dreptul casei, dosită bine pe uliţă la nea Ştefan, observă o maşină, pe care, lumina palidă a unei lămpi de noapte se odihnea conturându-o. Atunci începu să-l frământe spusele lui Ionică. Trecu în sus pe lângă casă, apoi se razgândi, se întoarse vrând a coborî pe uliţă pentru a se convinge despre ce “ocupat” e vorba. Dar tocmai în acel moment se auzi portiera maşinii şi în lumina interioară a ei distinse, parcă, pe domnul consilier comunal Georgică Tudor, pensioner şi el dar fost “cadru” militar, mult mai tânăr. Scăpă o înjurătură, şi se trase pe cealaltă uliţă dinspre Schit. Când maşina ieşi în asfalt şi se îndreptă la deal, nu mai avu nici o îndoială, el era!

Pe şosea se auziră glasuri. Doi oameni cu ţigările licărind, veneau agale de la un şpriţ. Domnu Mitu se trase la întuneric ascultând convorbirea celor doi: “l-ai văzut mă, nu mă credeai, ţi-am spus eu că trăeşte cu Corina?” “şi care-i problema ta, nevastă-sa e plecată la muncă, trebuie să se descarce şi omul undeva, nu?”Celălalt trase un fum şi-şi continuă gândurile: ”auzi mă, da ăsta trăieşte şi cu Vergina lui Marian, cică sunt neamuri de el i-o trage că Marian s-a cam invechit”. Apoi glasurile celor doi se amestecară în noapte şi domnu Mitu nu mai distinse continuarea. Ieşi şi păşi uşor pe iarba din marginea drumului, la vale. Nu se abţinu şi intră în bufetul incă deschis şi plin de gălăgie. “Să trăiţi, domnule Mitu, să trăiţi!” Se bucura de oarece respect şi răspunzând saluturilor ceru şi el o bere, dădu noroc cu toţi, cu gâtul sticlei şi rezemându-şi cotul de marginea barului, îi întrebă pe toţi, scărpinându-şi ceafa: ”cum mai staţi cu politica, care-i mai mare?” Nea Dragomir, un înrăit client al bufetului, deşi nu bea mult îi placea să-şi petreacă serile alături de cei mai tineri, răspunse prompt: ”ai bani şi zdrânga tare, ai politica mai mare!” Râsetele acoperiră alte replici, glumele curg, aluziile se îmulţesc, sticlele se golesc iar, într-un târziu, pleacă unul câte unul şi peste toate se aşterne liniştea nopţii…

Dimineaţa pe la nouă ceasuri, in drum spre magazin, domnu Mitu se întâlneşte cu Corina care, surprinzându-l, vine direct spre el şi puţin bosumflată îi zice: ”n-aţi venit aseară domnu Mitu!” Acesta priveşte în lungul drumului la ce lume se mişcă şi îi răspunde şoptit: ”ce să facem fată, sex sau politică?” Corina chicoti fără ruşine:”şi una şi alta domnu Mitu, şi una şi alta! Că aşa-i acu!”