În după amiaza aceea pe firul apei Sărăţelului, se strecura iute vântuleţul de la munte, iar soarele ascuns după un nor alb pe care îl contura auriu trimiţându-şi razele strălucitoare peste pădurea Bocului, se apropia de asfinţit, după o zi de toamnă blândă. Cei doi nedespărţiti, Liviu şi Didu, mai migăleau la tunurile de argilă pe malul gârlei când pe Muchea Boghianului apăru maşina lui Tudorică. Un automobil de călători marca Dodge cu douăzeci de locuri venea agale dinspre Scorţoasa, ridicând colbul dumului uscat si aducând la garduri copiii, bătrânii sau femeile de prin curţi. Trântiră şi ei repede tunurile pe lespedea mare de piatră fără să mai facă pocnitura cu care se lăudau apoi, tulind-o „la cruce”, locul în care de obicei oprea maşina. Era o cruce turnată în ciment colorat albastru, pusă prin 1927 în locul uneia mai vechi din piatră, din care, nu se ştie cum, mai rămăseseră doar braţele şi partea de sus, şi care era păstrată în incinta construcţiei din lemn ce acoperea crucea. Aici în toate primăverle, în post, înainte de măcinici se adunau femeile şi porneau curăţenia satului, văruind întâi scândurile din lemn.

Obiceiurile lui nea Tudorică erau constante ca şi schimbarea vitezei. De câte ori mergeai la oraş cu el puteai să numeri, cel puţin pâmă la Berca, cum shimba în aceleaşi locuri, constant viteza şi de ce. Aşa şi acum, înainte de a frâna şi opri, porni claxonul hârâit al maşinii să se audă în celălalt cap al satului, unde avea casa, ca a sosit „la cruce”. Pasagerii coborâră gălăgioşi ca de obicei, dar acum şi mai şi, cu spuma de curiozităţi şi întrebări pentru militarul spătos şi înalt ce coborî. „La revedere Fănele”, zise Tudorică pe geam apoi adăugă făcând cu ochiul, „să fii cuminte!” şi demară încet…

Cei doi copii urmăreau cu curizitatea ţâncilor de cinci ani toată mişcarea dar, după ce stătu câteva clipe pe gânduri, Didu o rupse la fugă în curte strigând: „mamă, mamă a venit tata!”

Puica venea de la grajd căci luase cenacul cu lapte de la Dorina care tocmai mulsese vaca, îl luă la zor: „ce tot spui acolo, mă?” dar în clipa următoare văzu ostaşul de nerecunoscut care era soţul ei, lăsă cenacul pe o piatră şi alergă în fugă înaintea lui. „Fănele, ce s-a întâmplat”? mai apucă să zică, agăţându-i-se de gât. „Păi, am scăpat”, şopti el înăbuşindu-şi lacrimile, uitându-se şi la copilul care stătea cu părul blond, mângăiat de lumina galbenă a unei ultime raze de soare strecurată printre livezile de pe Poduri şi îi privea cu ochii lui albaştri, pe cei doi. Se desprinse din îmbrăţişare şi porni spre el, „hai la tata, ceilalţi unde sunt?” Adrian era cu calul la apă iar Nelu la Petrică, fratele Puichi… Il mângâie pe părul blond în şuviţe dezordonate adăugând, ”n-ai mai fost pe la tactu’ mare?” căci era o regulă tataia îi tundea pe toţi, il lăsă pe Didu din braţe, îşi luă soţia de mijloc şi amândoi intrară în casă. „Uuu, uuu!” făcu Liviu la poartă, „uuu, uuu” răspunse Didu. Acesta fiind semnalul lor de întâlnire şi de despărţire zilnică.

Soarel scăpătase luminând culmea din faţa casei cu o pată galbenă, alungată tot mai sus de umbra ce cuprinsese valea. Câteva frunze îngălbenite se învârtiră la poartă de o svâcnire răcoroasă dinspre apus…

Fusese o întâmplare ca multe altele ce se produc în viaţă. Fane, când a sosit la regiment, s-a prezentat la comandant – „plutonier în rezervă Ştefan Gh. Ionescu” – iar acesta, după o clipă de gândire l-a întrebat: „unde ai fost pe front”? „Am fost mobilizat pe loc fiind perceptor”. ”Te duci înapoi la muncă, batalionul tău a fost desfiinţat după pierderile grele ce i se pricinuiseră la forţarea Mureşului, n-am ce face cu tine aici, nu ştiu unde să te dau iar la ruşi nu cred vrei mai ales că văd că ai familie şi copii”. Ştefan nu a mai întrebat nimic, şi-a luat formele de drum, şi acum era din nou acasă, după nouă zile de la plecare.

Absenţa aceasta, drumul de la Buzău la Braşov şi de aici pe linia frontului, dincolo de Mureş, cele trei nopţi petrecute în cazarmă, a avut un impact sufletesc asupra sa determinant pentru atitudinile din timpul ce a urmat, la început cu urmări favorabile, mai apoi cu confruntări delicate, situaţii penibile şi întorsături dramatice. Tot odată în trenurile schimbate sau în gări s-a întâlnit cu tot felul de lume, a făcut conversaţii cu persoane necunoscute, i-au trecut tot felul de gânduri sau a fost năpădit de spaime ori primejdii, unele mai neobişnuite decât altele. A ajuns acasă cu hotărâri noi, fundamentate sau nu, s-a decis să privească mai prudent viaţa şi timpul.

Postul de perceptor şi l-a reluat cu uşurinţă, dată fiind lipsa de personal bărbătesc necesar pentru deplasarea de la Pârscov la Berca şi apoi la Policiori şi Căneşti. Avea cal pentru deplasări rapide „la vărsare”, cum obişnuia să spună atunci când se încheia luna şi ducea ultimii bani încasaţi precum şi justificarea sumelor cheltuite. Din punct de vedere al raporturilor cu superiorii era de o corectitudine care îi va face probleme mai târziu, creindu-şi chiar duşmani. Avea credinţa nestrămutată că dacă un ban trebuie dat rest sub nici o formă nu se putea îndatora.

Problemele serviciului deveniseră automatisme de rutină, scrisul impecabil format la şcoala de caligrafie a liceului militar, plasându-l cu lucrările între primii, altele erau gândurile ce nu-l slăbeau: svonurile privitoare la evoluţia politică a ţării, confuziile cu privire la situaţia internă de după ce acest război se va sfârşi, iar întorsătura relaţiilor interumane ca şi poveştile celor întorşi de pe frontul de răsărit, cărora li se inoculaseră „teorii” privitoare la burghezie şi proletariat îi dădeau multe nopţi de nesomn, determinându-l să se intereseze şi să înţeleagă noile doctrine. Aşa se face că la prima ocazie a cumpărat „Capitalul” lui Karl Marx, iar Didu, care descifra bine literele cărţilor îi şi reproduse după câteva zile biografia, „…s-a născut la 5 mai 1819, tatăl său, avocat evreu, din provincia germană…” Copilul nu înţelegea dece tatăl său cumpărase o carte a unui „neamţ” şi războiul se ducea contra lor. Dar rostogolirea timpului îl va limpezi, iar ţinerea de minte îl va ajuta mult mai târziu.

Terminarea războiului, desconcentrarea oştirii şi primii prizonieri eliberaţi, care veniseră cu Divizia Tudor Vladimirescu, aduc neliniştea unei emancipări rurale pline de neprevăzut, lumea se împarte, punţile de respect devin şubrede, svonurile au rezonanţă necreştină, periculoasă şi-colac peste pupăză-seceta aduse vremuri de bejenie. Ajutoarele americane distribuite la ţară, reâncolţesc speranţele „venirii americanilor”, aşteptare care pentru unii a devenit speranţă iar altora, din păcate, le-a luat minţile. Mai trăia, prin anii şaizeci un om în Lopătari, căruia comuniştii îi luaseră tot şi în fiecare dimineţa mergea prin sat spunând celor pe care-i înâlnea în cale: ”vin americanii, sunt aci la Podu Brebului”…

Motocicletele germane capturate şi pilotate de ruşi, a căror armate s-au instalat peste tot, treversau sporadic satele fără noimă, stârnind spaimă, curiozitate, vorbe. Odată unii s-au oprit într-un pâlc de oameni întrebând: „ kuda Braşov?”- (unde-i Braşovul), „nazat, nazat” (înapoi, înapoi), aflară ei în Gura Văii de la nea Benone, care se întorsese de curând în sat din „divizie”, în care intrase după ce căzuse prizonier la Cotul Donului.

Aproape de înâmplările locale ale zonei, Fane observa disperarea din sufletul socrului său, căruia i se rechizioţionaseră două case în Buzău şi avusese proasta inspiraţie de a începe actele pentru cumpărarea a treizecişi patru de hectare teren agricol de la moştenitorii lui Constantin Deşliu, pe care îl slujise ani în şir. In acelaşi timp încerca să aleagă un drum nou în viaţă. Găsi o gazdă în oraş pentru cei doi copii, la sora mamei lui, deoarece în casele socrului, aşezate unde azi e construită Direcţia finanţelor publice, fuseseră încartiruiţi ostaşii sovietici.

După alegerile din ’46 a luat prima decizie economică urmată de una politică: şi-a tăiat pe ras hectarul de pădure pe care il avea, strângând lemne de foc pentru cinci ani şi cu grinzile corespunzătoare, amenajă pivniţa peste care construi o magazie. În aceeaşi iarnă se înscrise la PSDR-ul condus de Titel Petrescu. Un an mai târziu avea să-şi facă duşmani pe toţi proprietarii de păduri: ”uite comunistul ală de Ionescu nouă nu ne-a spus că se iau pădurile…” Nu avusese nici el habar dar nevoia unei stabilităţi în vremurile acelea alunecoase îl determinase să acţioneze astfel. Decizia politică însă, a fost una eşuată: după congresul de unificare a psdr-ului cu pcr din 1948, una din multele înşelătorii şi minciuni comuniste, s-a pus problema preschimbării carnetelor de partid după noua denumire, partidul muncitoresc român. Domnul Fane, că acesta era apelativul cu care era cunoscut, ca slujbaş al statului se purta îmbrăcat decent, la cravată, pălărie şi costum, fiind un tip chipeş, cu ochii verzi şi părul negru, faţa ovală şi frumos conturată, străjuită de un nas perfect, tot timpul ras şi parfumat, stârnind sexul opus, a fost privit ca atare de „clasa muncitoare” care la „verificare” i-a tăiat „ceapa la nas”: „aştia cu cravate şi pălărie fac parte din burghezie aşa că du-te dumneata acasă”. Bietul om, sincer în opţiunea lui a regretat enorm pasul făcut şi drept consecinţă s-a „pedepsit” purtând toată viaţa şapcă! A rămas „fără partid”, în toate biografiile lui, ascunzând faptul că fusese în partidul social democrat, mai ales după ce Titel Petrecu şi mai târziu Pătraşcanu au fost arestaţi. Va încerca fără succes, la venirea lui Ceuşescu să-şi ceară reabilitarea. Era prea târziu: chestia cu „reabilitarea” a fost o manevră de imagine, nimic altceva.

Episodul cu politica i-a schimbat definitiv comportamentul ulterior faţă de semenii săi. Omul nu trebuie să arate niciodată din înfăţişarea sa, cine este. El trebuie să poarte „o mască” cu ajutorul căreia să ofere imaginea potrivită. Împrejurările îi erau potrivince din punct de vedere al educaţiei şi formaţiei de până atunci. In jurul său lumea se răsturna, vin muncitori din fabrici, cu pistoale la brâu, sunt puşi primari la comune. Unii n-au decât patru clase primare. Un căprar din Lopătari, pe care-l cunoscuse cu ani în urmă prin ’38, băiat faidoş care îngrijea gospodăria preotului Stanciu din Plaiul Nucului, cu ajutorul căruia Fane îşi procurase lemnele de construcţie pentru casa ce urma să o construiască până anul următor, ajusese acum şef de cadre la raionul Beceni. Deoarece activitatea de perceptor se schimbase ca arondare, depinzând de noua împărţire administrativă, îl întâlni la Gura Dimienii, la începutul anului 1950, frumos îmbrăcat, tuns franţuzeşte, şi pus pe vorbă. Îşi amintiră de zilele petrecute cu peste zece ani în urmă, nici unul nu se schimbase ca înfăţişare, doar că Radu Coman, despre el e vorba, îl luă mai din scurt: „ce faci Fănele, cu ce te ocupi, ţi-ai făcut casa?”, amintindu-i de săptămâna petrecută la popa Stanciu, şpriţurile şi mâncărurile preparate cu mare pricepere de coana preoteasă şi de cele două servitoare gureşe şi arătoase ale ei, despre care gurile rele vorbeau şi verzi şi uscate, în special din cauza căprarului ală „nalt ca bradu”. Până la urmă una din ele avea să se mărite cu el, chiar la sfârşitul războilui, în plină secetă, naş fiindu-le însuşi părintele şi coana preoteasă, oameni adaptabili la toate vremurile care fără să ştie aveau să ajungă să ducă o viaţă modestă dar onorabilă tocmai datorită acestei cununii, rezistând la presiunile vremurilor prin ospitalitatea şi buna primire pe care o făceau oricărui trecător prin acele locuri siguratice.

Fănel care era cu vreo trei ani mai mare, se gândea în sinea lui că e mare deosebire dintre cel de acum şi flăcăul de la părintele. Ii spuse cu ce treburi şi ce face, iar Radu îl luă de braţ îndreptându-se împreună la „comitetul provizoriu”, exact în biroul şefului de secţie financiară. Aici altă surpriză: şeful era Tătaru Nicolae din Beciu, pe care-l cunoştea, aşa că Radu, fiind mai marele locului, interveni repede să predea tovarăşei Sanda lucrările. Fane se execută dar tovarăşa nu se putu abţine când văzu dosarul şi scrisul,”utaţi-vă tovarăşu’ Coman astea da lucrări!” Examină fiecare aspectul actelor scoase de Fane din servietă, numerotarea şi caligrafia excepţională, priviră unii la alţii şi Radu C. spuse fără să aştepte: „hai la noi Fănică! Nicule, vino încoa!” Şeful se ridică, ieşiră amândoi din birou, apoi Tătaru se întoarse cu doi tipi, fiecare cu câte un vraf de hârtii la subţioară şi spuse lui Fane: „ajută-i pe aştia să-şi pună şi ei hârtiile să le ia în primire tovarăşa Sanda, lucraţi aci până mă întorc eu şi dacă mai vine vreunul sa-l ajuţi şi pe el.” Fane se supuse fără vorbă, era încă în prima parte a zilei, calul il lăsase în prundul Slănicului cu traista în cap, băuse apă la Arbănaşi aşa că se apucă de lucru. Din primul moment înţelese că trebuie să facă el însuşi lucrarea iar ceilalţi îl priveau miraţi, de fapt erau botă, nu se pricepeau deloc. În două ore reuşi să facă treaba de final de lună pentru trei comuni. Tovarăşa Sanda era în culmea fericirii: „hai tovărăşele Fane, vino la noi să lucrăm împreună, iei şi un salariu ceva mai mare!”

Cu răbdarea ce îl caracteriza şi în special cu tenacitatea specifică omului învăţat cu lucru bine făcut, Fane o întrebă privind-o în ochii ei căprui peste care cădeau două şuviţe de păr negru, încerând să descifreze ce se află în spatele privirii ei drăgălaşe, „câţi perceptori avem ca aştia?” Ea înţelese întrebarea şi se ridică de pe scaun arătându-şi trupul zdravăn de muiere învăţată cu greul, trecută prin ciur şi prin dârmon, vorba aceea…”N-am timp de casă, de părinţi de nimic, tovarăşe, mi-au mâncat zilele, trebuie să-i învăţăm că burghezia asta aşteaptă să vadă că nu ne pricepem!”Fănel nu apucă să continuie căci se deschise uşa. „Gata Fănică?, hai să te cinstesc şi să punem treburile la punct,” zise tovatăşul Coman, hotărât şi fără a da spaţiu de eschivă celuilalt. „Hai şi tu colega”, mai adăugă el privindu-l pe Tătaru peste umăr.

Porniră toţi trei prin spatele secţiei financiare, apoi pe o potecuţă se îndreptară spre apa Slânicului unde era o punte dincolode care se găsea casa Domnichii din Plaiul Nucului, măritată aici cu Vasile a lui Ungureanu, care acum era gardian la primărie. „Uite Fănică dacă am avut grijă de ei au şi ei de mine, aici poţi orcând veni dacă vrei să serveşti ceva sau dacă vii cu mâncare de acasă ţi-o încălzeşte Domnica lui Vasile.” Fane se lăsă purtat de gânduri, dădu din cap tăcut, nu spusese încă da, însă imboldul plecării din sat nu îl avea din acele momente ci îi stătea pe suflet încă de când venise de pe front, dar nu se gândise niciodată că ar fi putut pleca din ţară…

Dădură bineţe gazdei care îi aştepta cu masa aşezată, căci cei doi când au lipsit au aranjat „treburile” aici şi spuseră ca să rămână doar să facă mămăliga. O sticluţă bombată de ţuică şi păhărele erau orânduite pe colţul mesei rotunde şi joase cu scăunele mici de jur împrejur. ”las că pui eu” zise Radu, luând sticla, „ei Fănele ce zici facem cărţile?”, mai adăugă el făcându-i cu ochiul ca aluzie la pokerul care se juca seară de seară la părintele
Stanciu cu ani în urmă. Tot spre primăvară era şi atunci îi reaminti turnând cu grijă ţuica aurie şi parfumată. „Mai ere chiaburul ţuică. Domnico? „grăi el terminând de pus în pahare, tocmai când gazda turnă pe fundul din centrul mesei mămăliga aurie vârtoasă. „Are Radule, numai că mai trebuie struniţi tovarăşii că îi apucă ziua acolo pe unii din ei”, răspunse ea permiţându-si i se adreseze pe nume căci se cunoşteu din copilărie. „Unde-i Vasile? Chiamă-l un pic”. Domnica ieşi, coborî treptele de lemn şi o luă repede spre grajd. Se întoarse tot aşa de repede cu barbatul său apoi puse pe masă bucatele. Radu ieşi cu Vasile şi-l trimise la comitet: „te duci şi-i spui tovarăşului preşedinte că am găsit om pentru bugetul secţiei financiare”.

Fane nu se gândea decât că scapă de intrigile locale ale satului, îşi găsea o altă perspectivă în care priceperea şi cunoştinţele sale – era o raritate un funcţionar cu liceul – în acele vremuri iar nevoile existenţei păreau oarecum asigurate, dar nu-şi putea scoate din cap cine sunt cei care îl conduc şi îi decid în acel moment soarta. Abia când urca cu calul năduşit spre Muchia Arbănaşului, către asfinţitul soarelui, în drum spre casă scăpă o înjurătură, vânturându-şi viaţa de la plecarea din liceul militar şi dragostea cu Puica şi până la momentul devenirii funcţionar la secţia financiară a raionului Beceni. Cine ar fi crezut că căprarul cu care glumea înainte de război îi va fi şef. „Bine măcar că atunci nu l-am înjurat „ mai bomăni în sinea lui trecându-şi mâna prin păr, slobozind un oftat. Avea să urce şi să coboare ani în şir aceste dealuri …

Dacă presa ar şti reţeaua pedelistă a minciunii, propagandei şi dezinformării publice şi ar confrunta-o cu o altă reţea din arhiva CNSAS, dând-o publicităţii pe toate canalele, am putea spera că ceea ce vedem acum s-ar duce în istorie. Această reţea este foarte vizibilă în mediu rural.