Blogul lui Didu

Directorul şcolii din localitatea Malu Roşu, a judeţului Buzău era în aceea vreme, un absolvent al institutului pedagogic. Absolvise liceul, apoi trei ani de facultate ai acelei instituţii.
Şcoala respectivă avea numai clasele V-VIII şi în jurul ei erau cinci sate cu şcoli primare ai căror absolvenţi se şcolarizau la Malu Roşu pentru a scurta distanţa de şcoala din Lopătari şi a uşura activtatea, şi aşa destul de aglomerată, a internatului lopătărean.
Printre şcolile din „circumscripţia”, Malu Roşu era şi cea din satul Clajna, localitate împrăştiată pe o rază de vreo cinci-şase kilometri, constituită din fostele odăi ale moşnenilor zonei care, cu timpul se retrăseseră aici, mai aproape de păşuni, fâneţe şi pădurile ce le aveau. Şcoala nu era în local propriu ci funcţiona într-o fostă odae, cu foişor, prispă şi trei camere ce aparţinea Domnului Titus Dobrotă.
Omul, un gospodar al satului Lopătari, muncea ogorul din jurul odăii, creştea păsări şi animale, îşi întreţinea familia şi- de cele mai multe ori- venea doar sâmbăta „în sat” adică la Lopătari.
Într-o toamnă, după o săptămână de la începerea cursurilor, învăţătorul repartizat a plecat acasă la el şi nu s-a mai întors. Mai în glumă, mai în serios, domnul Titus a rămas cu elevii, scormonind în universul lor aşa cum credea el de cuviinţă. Fiind tată de copii şi având o minte isteaţă, „domnu Titu” cum îi spuneau sătenii, se înţelegea bine cu elevii, şcoala primară fiind cu un singur post-simultan la patru clase-după limbajul timpului. Întâmplarea s-a petrecut prin1952.
An de an, nimeni nu dorea să fie învăţător aici, datorită izolării aproape totale a satului, aşa că domnul Titus, absolvent a şapte clase primare cum se făceau înainte de război, a strâns anii de pensie, până la desfiinţarea şcolii prin 1969. Despre conşiinciozitatea lui s-au spus multe, despre calităţile sale de om, de asemenea. Toţi cei care au trecut pragul odăii-şcoală au povestit „ce învăţător bun a fost domnul Titus!” Erau vremuri grele pentru ţară, pentru şcoală. Foştii învăţători, dinainte de război erau hărţuiţi politic, mutaţi obligatoriu din loc în loc şi nu erau puţine cazuri când elevi cu şapte clase primare ocupau posturi de învăţători ani la rând. Abia pe la sfârşitul anilor cinczeci au apărut absolvenţi de licee teoretice care-după originea socială, deci tot politic au devenit învăţători, fără studii, ca suplinitorii de azi. Apoi, unii învăţători, după cursuri scurte de vară au fost atestaţi profesori, de diferite specialităţi, pentru gimnazii.
Suntem în anul 2011! Şcoala are la nivel naţional, foarte mulţi învăţători şi profesori necorespunzători din punct de vedre al studiilor. Interesul pentru posturile didactice este din ce în ce mai scăzut. Numărul copiilor scade cu fiecare an! Suntem departe, ca timp, de povestea de mai sus dar schimbările în educaţie, atât de urgente şi necesare, întârzie. Oare şcoala românească chiar nu se poate reforma, o lăsăm să se prăbuşească???

This entry was posted on Thursday, November 17th, 2011 at 6:48 am and is filed under scoala. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.