Se dau legi ce nu se respectă sau care se modifică de trei patru ori într-un an, cei abilitaţi a le aplica sunt sufocaţi de mulţimea nemulţumirilor, ne trezim continuu într-o nesiguranţă şi lipsă de perspectivă, orinzontul preocupărilor serioase se limitează, se diminuiază, iar banul devine singura direcţie spre care suntem motivaţi a ne mişca şi e firesc să ne întrebăm, unde este şcoala în acest angrnaj? Ei bine, vârtejul de inabilităţi funcţionale al societăţii a aruncat această instituţie de bază, la periferia ei!
Apostolii neamului, cum erau numiţi învăţătorii şi profesorii, au rămas puţini, răzleţi, înghesuiţi şi ei de gijile şi nevoile tuturor.Unii îşi rezolvă problemele existenţei prin activităţi colaterale după orele de program, alţii combină legalitatea cu necesitatea având sprijinul comitetelor şcolare, sau relaţii mai mult sau mai puţin onorabile cu părinţii însuşi. Cei mai mulţi rabdă, privind în gol, căutând speranţe, înglotându-se în datorii sau împovărându-se cu activităţi peste puterile lor, ori luând drumul bejeniei, umilindu-se în slujbe în afara ţării, deprofesionalizându-se.
Într-un sat mai norocos, adică cu personal didactic calificat, dornic de afrimare, din judeţul Buzau, o familie modestă a cheltuit 400 lei pentru a-şi putea trimite cei doi copii la deschiderea şcolii. A trecut aproape o lună şi încălţările trebuie schimbate, încep pregătirile pentru anotimpul alb, iar cheltuielile pe caite speciale, culegeri şi alte anexe utilizabile în lecţii se ţin lanţ: trei culegeri-obligatorii, cică-costă 60 lei, două caiete speciale 40 lei, cretă, creioane colorate, acuarele, etc. Se duc iar spre două sute de copil. Se mai gândesc oare aceşti părinţi la micile bucurii ale copiilor lor? Iar în frustarea lor, copiii vor mai fi capabil de un randament şcolar competitiv?
La o grădiniţă rurală de lângă municipiul Buzău (evit nominalizările din respect faţă de colegi, dar stau la dispoziţie cu exemplele concrete), 180 lei reprezintă costurile pentru „demarajul” copiilor :cretă colorată, caiete cu coli speciale, bloc de desen, acuarele, carioci, creioane colorate, coli de scris, etc. Taxarea aceasta se face cam de trei ori pe an. Cu variaţiuni, situaţia e similară şi la oraş. Partea proastă e că nici la ţară şi nici la oraş nu există transport şcolar şi pe lângă aceste cheltuiei fiecare familie trebuie să-şi asigure pe cont propriu, deplasarea copiilor.Alţi bani, alt timp care costă. Iar dacă, evaluăm starea demografică actuală a judeţului nostru, unde numai în ultimul an numărul copiilor a scăzut cu peste 1500, realizăm că nu e vorba de o reformă ci doar că şcoala se prăbuşeşte. (va urma).
