Blogul lui Didu

A fugit rupând pământul. Rusul se tăvăli prin praf ca intr-o luptă reală, revenind cu bombănituri pe burtă, propti automatul de o ridicătură si incepu să tragă fără noimă după ea. Cel care luase roibul i-a pus şaua de pe unul din caii lor, apoi toţi, au luat-o râzând, cu caii de căpăstru, la vale lăsând in urmă copilul cu incertitudinea şi tristeţa situaţiei.Atunci l-a vazut gloata de pe prund care, amuţind, a inceput a se împraştia care incotro, nimerind în fugă să-şi tragă chiloţii pe ei, zbughind-o la casele lor.
Vestea a făcut repede înconjurul satului caci la ora prânzului se aflau mai toţi acasă. Nea Tomiţa, care evea experienţa războiului din 916, a trimis-o pe tanti Florica, la cumnata Sofiţa să anunţe femeile să fugă de acasă că au venit ruşii.
La domnul Fane acasă se instalase panica. Puica, nevasta sa, l-a luat pe Didu de mană şi a fugit să se ascundă în fundul gradinii sub bolta unui soc bătrân. In curte se afla Dorina o fată care se aciuase în locul Radei plecată la Mânzăleşti. Ea a vazut pe cei trei călareţi ruşi, precum şi mânza care se apropia in galop, de casă. Şi-a dat seama de situaţie când a recunoscut pe roibul si l-a vazut pe Adrian venind spăşit în urma ruşilor. A dat drumul noatinei să intre in grădina unde, la acel fierbinte sfârşit de august, porumbul era înalt si des. Pe drum, coana Sofiţa, dadea fuga strigand catre cuscra Lina care rânea la vite in grajdul mare de unde, pe fereastră, arunca gunoiul cu furca: ”ăoleu, cuscră, ăoleu fugi cuscră, ăoleu, Puica, unde eşti fata mea, ăoleu, Puica, vino la mine, ăoleu!” A intrat in grădină oftând in continuare, i-a găsit pe cei doi şi au ieşit împreună prin dos, pe uliţă la Dănescu iar de colo pe la Bunget, au cobarât pe malul izvorului Cucului, unde nea Tomiţa conducea plutonul de copii si femei: “aşa, culcaţi, mai în vale Vasile, unde-i coana Lina, nu vorbiti decât in şoaptă, Constadine du-te la Puriu, ăsta era frate-su Ion, după cum îi spunea Gheorghe ţiganu, şi zi-i să ne trimită o sticlă cu ţuică si o bucată de brânză. Ce strigă Guiu, mă a înebunit de tot, ăsta!” [va urma]

Prundul, cuprins intre malurile argiloase sau cu pietrisuri era, la Cotu Gârlii, in acea după amiază de jaratec, furnicar de copii. Unii de pe mal săreau in apa adâncă, altii se alergau prin apa trintindu-se cu capul la fund, in timp ce flăcăiaşii planuiau o bataie cu giugelele intre cele doua tabere, cei de peste garlă si cei din sat.
Fără nici un semnal toti fug spre malul argilos si incep să adune mormane de clisă. Cei mai mici făceau gogoloaie si le cărau pe braţe in spatele celor mai mari care le bibileau in varful unor nuiele de catină roşie si printr-o mişcare dibace de rotire deasupra capului le trimiteau inspre tabăra adversă. Tipete, râsete, văicareli…
Hărmalaia pusese stăpânire pe tot vadul iar plaja de nisip parca era arată. Intr-o fractiune de secundă de aparentă linişte unul din copii ţipă straşnic: “caii lu’ dom Fane”! Prinşi in valtoarea atacurilor cu giugele unii nu au auzit dar dintre băieţii mari strigă unul ingrozit: ”Vin ruşii,ma!” Câteva clipe de linişte si inainte de a se topi toata gloata sub cătina roşie, altul urlă: ”uite-l pe Adrian”.
Copilul mijlociu al lui domnul Fane, la cei nouă ani ai săi, călărea foarte bine pe deşelate si la ora amiezii ducea caii la apă, la ciciure. Aici l-au gasit trei ruşi beţi, pilni de praf, cu cămăşile scoase din panaloni, mai lungi ca rubaşca prinsă cu centura in care era stransă boneta kaki, decolorata spre alb, asudată şi murdară. Aveau pistoale automate cu care il speriau pe bietul copil. I-au luat mai intâi calul roib, un pur sânge trăpaş, ce avea un valtrap pe spinare si apoi s-au repezit la mânza sură. Băiatul a inceut să le spună că noatina, bine dezvoltată nu e încă invăţată la călărie. ”Cito, cito tacoie?? Ebifoimate, ciorti!” striga rusu la el si, clătinandu-se, sări pe iapa care a inceput a se ridica in două picioare ridicandu-şi coada, zvârlid cu copitele in vant, tremurând din tot corpul îl aruncă pe călăreţ cat colo si, intr-o fulgerare, cu piciorele din spate, il lovi pe rus in umar [va urma]

Cum la magazinele si bufetele cooperativei se dospeau toate stirile locale, lui Titi i-a fost usor sa afle de venirea lui Didu, consateanul lui mai tanar, ca profesor suplinitor, pe catedra domnisoarei Maria, care plecase dupa primul semestru,la o alta scoala, mai aproape de casa parinteasca.
Carapetru, directorul directorul scolii un obisnuit al bufetului, fost mare mahar in uniunea asociatiilor studentesti in vremea Brigazilor de munca de la Bumbesti Livezeni si conducatorul tinerilor romani trimisi in Jugoslavia lui Tito, tot ca brigadieri, ajunsese in anul trei de facultate sa fie exmatriculat, dupa aparitia pozelor cu „calaul” Tito pe toate gardurile, si trimis cu domiciliul fortat la Lopatari. Cu o capacitate intelectuala iesita din comun, ramasese tributar al spiritului cazon, fiind de o exigenta iesita din canoanele didactice, piperata cu atitudini sgomotoase si ton ridicat. Lesne te facea „albie de porci”, vorba Vioricai Morarescu, invatatoarea care il contra cu apelativul „directore” si care nu se teşea de escaladarea conflictului. Stia ca a doua zi tot el vorbea primul si nici nu mai pomenea de intamplarile trecute. Rar o suparare tinea mai mult de o jumatate de zi deoarece dupa amiaza,la bufet se comentau, se disecau concluzionandu-se, aspectele incriminate despartindu-se de toti, prieteni.

Apoi un popas, paharele se umpleau, iar Coman, presedintele, indemna din nou: ”zi tovule p-aia lui Simulescu cu liliacu!”Buna dispozitie punea stapanire pe toti si greu se lasau dusi spre casa…

Arare ori ,dupa aceste „sedinte” pe teren, se intampla ca rezultatele sa intarzie. Conditionarea era perfecta. O mai mare ingaduinta de la centru, o petrecere pe cinste si abuzuri la tijghea: aduci o gaina dada Florico, daca vrei malaiul. Fara oua nu dam ciorapii mercelizati.
Mai apoi, la raion, toate erau bune, la pozitiv, despre cooperativa Lopatari. Era un amestec de compromis si intelegere, o ipostaza inedita a falsitatii unor relatii simplificate dintre sat si oras, un soi de minciuna adevarata cu referire la dragostea dintre clasa muncitoare si taranime. Exotismul unei jungle relationale prin care poza oficiala era una iar intimitatea conjuncturala alta, nu-i prea dadeau liniste contabilului Pavel dar tineretea avea prioritate.
S-a integrat repede, impunand cu cinstea, discretia si vocea, un anume respect, iar la revelionul dintre decenii, Ginia si Titi, s-au indragostit iremediabil, in acelasi an, casatorindu-se.

Asa a gasit-o, la sfarsitul anilor 50, Titi, flacau tomnatic, inalt si spatos, placut la chip, introdus in tainele realitatilor locale, fiind contabil de meserie la cooperativa de consum, care avea magazine in toate satele comunei.
Avea gestionari isteti,unii cu meseria in sange, care nu pridideau, atunci cand presedintele cooperativei si contabilul poposeau la ei, sa le ofere cele bunatati: branza de Penteleu, pastrav de la Musa, tuica batrana, ghebe ori bureti, pasare fripta si vin de Blajani. Daca se intampla primavara cand cand gainile cad closca, carnea de la borcan facea deliciul serii iar cheful devenea mai greu. Presedintele, care stia ca siguranta lui financiara este in mana contabilului se apleca la urecehe acestuia soptind: ”zi ceva toarasu Pavel!” Cum nu se lasa rugat, incepea sa cante, cu o voce calda de tenor, cu zambet subtil si dantura sirag. Repede imuia inimile asistentei, femeile se imbujorau si deveneau primele acompaniatoare, la referen, barbatii goleau paharele si intrau si ei cu chiuituri, iar domnu Titi aruca pe sub sprincene cate o privire sagalnica:
Cat e omul tinerel
Se tine dorul de el.
Omul daca-imbatraneste,
Dorul se calatoreste..

Ginia era o invatatoare scolita cu sarg, care gustase din plin amaraciunea invataturii intr-o scoala pedagogica in care fiii de chiaburi nu aveau loc. Cum s-a descurcat mama ei, ramasa vaduva de timpuriu, dupa plecarea la cele vesnice a domnului Cristescu, om gospodar, respectat in sat, cu pamant si padure in obstea lopatarenilor, dus la Domnul se pare de inima rea dupa nenumaratele ingradiri si dajdii nedrepte la care fusese supus? Muntenii au suflet mare si in acele vremuri, cu toate riscurile, se ajutau intre ei. Almineri, oameni cu frica de Dumnezeu, au dat referinte si adeverinte mincinoase astfel ca biata fata, prea de de timpuriu orfana de tata si-a dus la capat nevointa intru ale cartii. Bine cladita la trup si atragatoare la chip, cu zambet sagalnic, avand toate calitatile femeii istete de la munte, cu replica pe limba si fara nici o datorie la vorba, Ginia se bucura de respect in sat dar nu intalnise omul care sa-i suceasca mintile.

Slobozite din ograda spiritului, imaginiile cele mai limpezi se rasfata in contururi trase apasat de socul evenimentelor, fata de care intamplarile zilnice se afunda in unda timpului, involburandu-se printre trecerile cele mai neasteptate, pierzandu-se in carul plin, sau ramanand suspendate in tablouri fara margini, sterse de timp, ori uitate in gramada de ganduri…
In fierbinteala amiezii de iulie, prin bolboacele garlei, strigatele bucuroase ale copiilor, toti in pielea goala, amestecate cu gâlgâiutul apei printre pietre, fascicina.
Scapat de privirile mamei sale, sau complice cu Rada, fata din curte, Didu lua navalnic cu pieptul incarcat de bucurie si emotie, poteca spre mal. Momentul era totdeauna bine ales. O moleseală se insinua peste toate, albinele zumzaiau in albastrul cerului, păsările din curte se ascundeau pe sub lemne cu aripile lasate, dogoarea pământului juca nastruşnic, galben auriu, in vatra imaginară a departarii. Cu sprinteneala specifică majorităţii copiilor de la ţară, alerga pe varful tălpilor desculţe, ocolind pietrele ori tufele de holera, apecându-se pe sub crengile de catină rosie. Avea cinci ani şi se remarcase printre ceilalţi copii, cu iuţeala sa… (va urma)

Din fragedă pruncie am observat situaţii si discuţii la care nu aveam acces. De exemplu, Rada, femeia de 20 de ani care indeplinea diverse sarcini gospodaresti la noi acasă prin 1943-45, nu ma lasa sa privesc intre picioarele ei niciodată si, de cateori se aseza undeva, isi tragea repede fota cu cămaşa lung peste genunchi albi ascunzandu-şi chiar gleznele. Deducţia logica a copilului de 4-5 ani a fost ca acolo se ascunde ceva, asmuţindu-mi curiozitatea infantilă simultan cu o emotie indefinită. Am incercat in cateva randuri sa mă postez sub scara care ducea in pod dar mama, prevenitoare m-a luat la zor: ce cuţi acolo, vrei să se rupă scara peste tine? Am fugit speriat. Era război, ştiam de bombe şi explozii, hotărat lucru, am cugetat, acolo e ceva periculos!

Că oamenii, bărbaţi şi femei, se iubesc, facand dragoste de la Adam şi Eva, nu mai e nici un secret. Niciodată intensitatea focului, parfumul iubirii şi jăratecul din călcaie nu se va găsi la oraş! Eroticul rural e curat, cu miros de fan şi ecologic! Cel din bar, hotel, sau gangul dintre blocuri, are iz infracţional, miros de tutun sau iz de pubelă. Iubirea la sat e vesnică de vreme ce ţaţa Ioana la 78 de ani şi Petrică, un siguratic, pensonat pe caz de boală “se ingădue si ei”, cum zice lumea. Dom’le ne laşi ,ce nu vezi matrimonialele,… o să mi se replice. Tocmai aici e deosebirea la oraş, totul e la vedere, e cancan şi spectacol, la Gura Văii mai e un boschet, o valcea, o capiţă sau o fanărie. Chiar şi in perioada iniţiatică fetele mai mari îi învăţau pe baieţi aţică, adică prindeai mai multe capete de aţă , le îndoiau în mană si fiecare apuca un căpătai. Desfăcea mana şi începeau pedepsele: sărut-o pe Tiţa, sărut-o pe Vica sau pe Miţa, insă totul era ferit de privirile trecătorilor, iar noi băieţi nu povesteam nimic acasă! Secretul acesta parcă ne făcea mai mari, mai puternici şi îndrăzneţi. Ii priveam cu interes pe cei mai mari, fără să-i iscodim dar ştiam că, intr-o zi, îşi vor lua o fată şi o vor duce acasă, devenind nevasta lor. O fecioară, la ţară, devenea femeie, după ce spirala inflăcărării erotice le ajugea de la tălpi in creştetul capului, diagnosticată sigur de ţaţa Păuna: i s-au aprins călcăile după el, n-ai ce-i face!
Aveţi dreptate, acum la ţară e digile, dolcele , etc. cu programele lor erotice şi chiar mai mult. Aşa e, dar tot au rămas iarba, fanul, tufişul, boldanul… Un bărbat la ţară trebuie să tină cont ca azi în fiecare casă eu un observator paparazzi. Dacă vrei să-ţi faci publicitate despre potenţă stai de vorbă cu o femeie pe drum că ăla eşti! Ei bine, cred că a inceput, pe acest plan urbanizarea ruralului. La noi partea veselă a acestui proces este dragostea dintre Ghiorghiţă şi Lăcrămioara… Probabil o vom povesti la vară.

Pornit la drum din satul meu, cu o stare emotionala placută, bine dispus, ca intr-un amestec de ingrijorare si bucurie, mă gandeam, urcand Muchia Boghianului, ramasa neasfaltată din ‘88, că ar trebui sa intru in greva foamei pana cand autoritaile judetului vor catadicsi sa repere acest drum judetean pe care anual se papă miliarde dar care ramane mereu asa, nereparat. “Păi dacă il reparăm cum trebuie anul acesta noi unde mai lucrăm la anu’ dom’ profesor” – imi replica un picher de la drumuri mai demult si asa ca de mai bine de 20 de ani avem acelasi “drum in lucru”…
Mărăcineni, comună mare, aşezată la capătul dinspre Buzău a drumului european 85, a explodat pe faţada şoselei, cu un ansmblu de construcţii fără nici o noimă, intr-un amestec grotesc de magazine, ateliere, locuinţe, service-uri, etc. expresie evidentă a lipsei de orientare urbanistică şi impudica vulgaritate a neamprostului, care-si etalează suficienţa impuţită fară să-şi imagineze că deranjează. Aspectul de aici este, nimic mai mult decat o continuare a incorsetării imaginaţiei de acum peste 40 de ani cand prin Mărăcineni s-a facut primul asfalt spre Lopătari. Era un scandal continuu:in timp ce proiectanţii susţineau că lăţimea şoselei trebuie să fie de şapte metrii localnicii se opuneau la retragerea gardurilor şi aşa s-a ajuns la compromisul in care se găseşte uliţa aceasta azi, infern pentru cine circulă pe aici acum.
Dar să ţinem drumul european unde, de bine de rău e incă loc pentru toţi. In cei 360km care despart Buzăul de Suceava sunt cinci oraşe mari şi peste cincizeci de sate. Ascunse in aburul ceţos al lui ianuarie, inşirate pe terasele Siretului ori aruncate in ochiuri de pădure bucovinenă satele sunt prezenţe vii ale continuităţii istorice, uitate in proiect, povestite in amintiri, imbatranite şi dovezi sigure ale morţii clinice a unui popor aflat in totală fărămiţare feudală, sub un continuu război al nervilor. Boieri maziliti, ţărani alungaţi de pe moşii, străini ademenindu-ne fecioarele… Există opinia că aşa am fost predestinaţi. Credeţi ce vreţi dar pe mine mă obsedează ideia că dacă am văzut in timp cauze care au determinat efecte multe nedorite, atunci de ce acum nu ieşim din corsetul acesta şi dece gandim instinctual? Poate pentru că ne-am divizat conceptual atat de mult sau rădăcinile sunt uscate, ori mai degrabă limbajul s-a tocit in timp şi am refăcut aici Babilonul. Oricum, satul este o problemă majoră ce sanjeneşte grav europenizarea noastră. Urmează…

Am proiectat un periplu prin tara avand ca obiectiv evaluarea starii de ruralitate a Romaniei si intocmirea unui ghid vesel al succesului personal in acest mediu.
Ca bebelusi europeni ce suntem, ne cam ustura ochii privind catre departarea din vestul tarii si incercam sa peticim cu atitudinea noastra o imagine-etalon pentru satul de maine.
E normal ca sa privim, inainte de orice, la cel de azi. Fac o precizare: desi pe linie materna s-ar fi cuvenit sa am partea mea din cele cinci case pe care bunicul le-a avut in centrul capitalei judetului meu, atestand prin acesta provenienta mea urbana, totusi ma simt mult mai bine cu sorgintea mea rurala si indeosebi cu calitatea de profesor taran pe care mi-am atribuit-o, casa mea parinteasca, de unde va comunic acum, se afla “in cel mai frumos sat din tara”. Sublinierea mea este necesara tuturor celor care stramba din nas cand aud ca “X e de la tara”, sau ocolesc discutia pentru a-si ascunde provenienta rurala. Primul ghid comparativ este cel al lui Alexandru Departateanu care afirma ca “locuinta mea de vara e la tara”, intr-o poezie simpatica, tablou al satului in care, dupa cum se vede din poezie, nu prea ii placea. Vom fae o recapitulare recitind poezia si apoi, impreuna, vom comenta ce mai e si ce nu mai e din satul de altadata.