Blogul lui Didu

…”măăă” era strigătul prelung ce se risipea printre dealuri pierzându-se apoi treptat în ecoul depărtărilor întunecate. Celelalte vorbe nu se desluşeau bine. ”Ia tăceţi!” stigă Gigi autoritar si nervos, încrâncenat de schimbarea neaşteptată a situaţiei, de la reverie la spaimă. Apoi, iaraşi un şuerat pelung, dublat de data asta, de sbârnâitul unui fluier de sport si strigătul de cioban al lui Ion Moraru care se auzi râgâit dar desluşit, ”măăă, veniţi acasăăă, măăă!” El reuşise să ajungă pâna pe Poduri spre via Verginii şi de la distanţa aceasta înţeleseră toţi. Apoi, iar, fluierul zbarnâi prelung, scurt şi iar prelung. ”Mamă, mămiţă, ăla-i Tică”, se repezi Gigi povârnindu-se spre vale, pe bajbâite, cu Nuşa si Aurora de mână. ”Auoileu, auoileu,de unde ştii?of, of, ce facem Tomiţo?” „Am plecat, gata,ce-o fi, o fi, hai Florico”, a răspuns scurt acesta. Toată lumea se puse în mişcare pe urmele celor trei care se topiseră în întuneric. ”Staţi mai încet, ca nu se ştie..!” se învârtoşă Tomiţa, cu bruma de autoritate risipită. Dar gloata se împrăştiase deja, unii coborând pe sub gărdelniţa grădinii lui Simion Modoran, alţii de-a coasta pe drumul lui Bădau, iar Gigi si fetele coanei Tocuţa, se depărtaseră bine prin grădina Bungetoaiei pirzându-se in salcâmii din izvor, coborând spre uliţă la Marcu. Revenindu-şi, Gigi cuprinse mijlocul Nuşei, se opri brusc, o trase spre el şi-i acoperi răsuflarea fierbinte si întretăiată, cu patima sărutului prevestitor de iubire. Pricepând ce se întâmpla, Aurora, înecata de plâns şi emotie, sparse liniştea: ”Ma Gigi, se rugă ea, trăgându-l de mână, chiar aşa, de unde ştii că ăla e Tică”? „Lasă că vezi tu, zise el întrerupându-şi iar intenţiile, hai! ”In aceeasi secundă pocnetul unei rachete roşii le arătă pârleazul dinspre drum, peste gardul de mărăcini, iar fluerul bolborosi iaraşi mai aproape şi cu intensitate. ”Ţi-am spus eu, el e!”
Constantin, Tică, pe numele lui mic, a fost primul băiat, după Puica, din cei şapte copii ai lui Ioan poreclit „grecu” şi Sofiţa. Cam tuciuriu la ten, cu vădite înclinaţii artistice, ”comicar”, cum i se zicea, era subiect de glume pentru fraţii coanei Sofiţa care, in special Benone, o luau în râs: ”asta l-ai facut cu Gheorghe ţiganu Sofiţo! ”Noroc cu femeia lui, ţaţa Păuna, care-l dojenea cu asprime, ”taci, bre ca s-a aruncat in neam, cine ştie!” Femeie simplă dar înţeleaptă, exprima un adevăr care se va vădi abia peste mulţi ani: Tică a avut doi copii, un băiat si o fată. Fata, Mihaela, seamană ”ca picătura de apă” cu sora Marioara, a domnului Ioan. Atunci, insă, nu se ştia nimic din frământarea sufletească a”grecului”, căci era inchis si puţin comunicativ, dar foarte agrsiv la neascultarea copiilor. Aşa se face că, pe la varsta de doisprezece ani Tică, neastâmpărat din fire si plin de inventivitate în crearea de farse, la masa de prânz dintr-o duminică, strâmbându-se şi speriindu-l pe Dorel, mezinul de atunci, trezi o furculiţă în creştetul capului, aruncata cu manie de domnu Ioan. Tătica, cum îi spuneau copii, a decis ca Tică să facă şcoala de meserii şi nu liceul. Alegerea s-a dovedit a fi bună deoarece spiritul creator al copilului l-a făcut sa fie remarcat ajungând, mai târziu, inginer electromecanic. Acum, înainte de a pleca pe front îşi confecţionase un fluier din tablă, în care pusese o mărgică de la Aurora cu care se afla in mare dragoste. Intâlnirile lor stârneau nemulţumirea domnului Filipescu ce o apostrofa deseori pe coana Tocuţa, privind-o pieziş şi agitând bastonul: ”ai gijă că eu n-o primesc acasă cu burta la gură!”

Toate acestea le sporovăia Constandin, in vâlceaua de la Muchia Mircii, pigmentându-şi amintirile cu imitatia limbajului de care avea habar caci crescuse pe langă conacul boieresc. Trase încă un ţoi împreuna cu Tomiţa, scăpă un oftat, privi în jur, în înserarea ce estompase lungire umbrelor, prevestind apropierea nopţii. ”Mai ţii minte don Toma, în nouăsuteşapte, aveam nouă ani şi tot aşa am fugit de acasă că veneau policiorenii cu topoarele!” Celălalt privi în gol spre Râpa Mare, scoase tabacherea şi foiţa, construidu-şi o tigare, lovi amnarul de piatră aprinzâdu-şi iasca, trase de câteva ori dând fumul pe nas, ofta şi răspunse scurt: ”ham căcat, vorba lu tata, Costandine!” ”Hai, staţi adapostiţi” mai adaugă el aruncandu-şi ochii spre grupul de tineri din jurul lui Gigi, apoi, stând pe spate, înroşi vârful ţigării de câteva ori, o aruncă urmărindu-i traiectoria devenită lumină in noaptea ce se insinua repede şi, dregându-şi glasul, vorbi cam pentru femeile din jurul său: ”dacă vreţi să nu vă belească bolşsvicii vorbiţi incet” şi-ridicând un pic tonul, ”tu, Gigi, mai uşor cu râsul”!
In grupul tinerilor, starea de încordare a vârstnicilor, s-a transmis prin ecouri emoţionale palpitante, chicoteli cu iz de aventură şi potop de întrebări pe capul lui Gigi. Acesta, îngijorat şi el de sosirea peste dealuri a grupului de ostaşi ruşi cantonaţi in Gura Văii, se întorcea cu întrebări, ocolind răspunsurile, datorită mulţimii întâmplărilor prin care trecuse, căutând să afle el mai multe din viata celor rămaşi acasă sau despre colegii lui plecaţi şi ei pe alte fronturi. Le completa pe fetele mari reuşind să se aşeze în spatele Nuşei, încercând, pe măsura ce înserarea cobora, să o apropie de pieptul său. Undeva mai în dreapta lui se aflau fraţii şi surorile lui Gică Dănescu împreună cu Mircea Buzoianu cu frumoasele lui surori. Noaptea se anunţa călduroasă, zefirul de seară adormise şi fiecare işi căuta loc, pe iarba rămasă necosită, pentru o aşteptare indefinită. Nuşa, se lipise de pieptul lui Gigi, iar Aurora se întinse alături cu faţa în sus, dezinvoltă, îndoind genunchii de pe care fusta ei în carouri colorate se lăsase în jos dezvăluind pulpele ei arse de soarele verii, greu de distins pâna grupul de femei care cenzurase destul şopocăielile tinerilor. Se întunecase de-a binelea, doar cămaşile albe se mai distingeau în noapte. Gigi strecură încet mâna pe sub betelia de la mijloc a Nuşii iar când ea simţi mâna lui atingându-i piela abdomenului ce fremăta înfierbântat, îşi dădu capul pe spate lăsându-se sărutată de el, pofticiosul ostaş care, nu cu multe ore în urmă, o lăsase din braţe pe Dorina. Apoi, cu priceperea bărbatului ce ajunsese la Bug cu frontul, subofiţer cu aprovizionarea, trecut prin ciur şi prin dârmon, in relaţiile din satele moldovene, îşi împinse discret palma in josul abdomenului plimbând-o în cerc, pregătind prinderea prăzii, când deodată, trei pocnete de pistol, aproape simultane, trezi satul din amorţire şi trei rachete roşii, luminoase împinserâ întunericul pentru câteva clipe, reflectând feţele tuturor întinse de spaimă. ”Culcaţi!” strigă Tomiţa, iar Costandin, care se afumase bine si prinsese un pic de somn, mormăi supărat: ”ce-i domnule?” apoi încremeni, urmarind căderea luminoasă. Ingheţaţi de spaimă toti aşteptau o explicaţie de la bărbatii mai încercaţi. Cu stingerea luminoasă se topi si dulcea beţie dintre Nuşa si Gigi. Acesta se ridicase în picioare spunând: ”staţi ca se aude ceva”. Intr’adevăr, cineva fluiera prelung de umplea valea, apoi striga ceva ce nu se auzea clar pâna la ei.

Publicat de Mugur

Rămas orfan de mic, Costandin crescuse pe lânga curte, la domnu’ Enache, împreună cu copiii acestuia fapt ce ii daduse un statut aparte fiind de aceeaşi vârstă cu Toma, mijlociul, frate cu Ioan, cel mare si cu Marioara, mezina. Au fost trei frati, Enache, Tudorache si Vasilache, care erau căprari români macedoneni, din Nevisca. Nu prea departe de Salonic. Ei au plecat pe rând de acolo, după războiul de independenţă al României, lăsând familiile în grija Domnului, angajndu-se fiecare, pe la căte un boier.
Enache, cel mai mare, care a venit primul, s-a cunoscut la Bucuresti cu moşierul Solacolu şi s-a angajat, mai întâi ca dijmaş la culesul roadelor, apoi administrator la moşia de pe valea Slănicului. Trecuse de patruzeci si cinci de ani, s-a cuibărit la conacul din Gura Văii, azi casa moştenitorilor lui Costica Dogărescu. Domeniul Solacolu se intindea, sprijinit de Muntii Buzăului, înconjurând proprietăţile Creţuleştilor şi Beşliilor din Lopătari, peste Mânzăleşti, pădurea Bocului şi Umbrărelu, până în Gabicina, fostă ocină a Mânăstirii Poiana Mărului, învecinându-se aici, la vărsarea gârlii Grabicina in Sărăţel, cu moşia Costantin Deşliu.
In vara lui 1879, Enache aflându-se la treierul grâului, pe Valea Slănicului, prins cu grijile şi dificultăţile austerului mod de viaţă, în sigurătatea unei moşii ce o trecea călare în lung şi în lat aprope zlnic, începuse a uita Nevisca natală. Scurt la vorba dar si la stat, privea pe sub sprincenele-i stufoase, în care câte un fir de păr alb scrijelea pe cele negre, fara nici o expresie pe faţa-i rotundă, arsa de soare, care ascundea orice zâmbet în dosul unei mustăţi ce-i acoperea buza de sus, dar care era dominată de un nas sculptat, proeminent. A stat mult pe gânduri până când, învins de căldura ispitei şi satisfacţia treburilor de la treier, aduse la bun sfarşit în ajunul Sfintei Marii, o strigă pe fetişcana durdulie, ce aruncase toată ziulica paiele, pe care le aranja fratele ei, în căpiţi, zicăndu-i cu blândete, cu glasul lui un pic piţigăiat si amestecat cu stâlcituri aromânesti din ţinuturile Salonicului: ”fitiţo, tu, a lui Chelu, vini până acili!” Se scotoci în punga de la cingătoarea iţarilor de lâna albă tesută subtinre cu bătătură de bumbac în patru iţe. Scoase nişte bani zicând: ”sâ ti ducili mâni la bâlciu di la Beşlii sa iei mărjele” .Făcu o pauză apoi adăugă: ”o sâ vorbim eu cu tătânetu disear”. Fata, implinită, se fâstâci, luă banii, se îmbujoră toată, săltă un pic ochii căprui spre omul din faţa sa, răspunzând scurt: ”ghini bre!” Mai inaltă cu un lat de palmă decât el, trecu o fracţiune de secundă peste privirea lui albastră, ascunsă sub streşinile sprincenelor umbroase, se întoase grăbită să-şi ia furca şi grebla, înţelegând că din aceel moment nu mai va fi ce era. Obiceiul de atunci era clar ca mesaj: când un flăcău, chiar şi tomnatic, trimitea o fată după mărgele venea la părinti să o ceară sau, în unele situaţii, să o fure.

“Stai fă, merg şi eu” strigă ţaţa Bungetoaie, mama Luţei, “ce păcatele mele să mai fac aici”, mai adăugă ea oftând şi bodogănind ca pentru sine. Înserarea era aproape şi la agoniseala ei şi a Luţii speranţa era tot la pensiile de văduve de război. Viaţa fusese nedreaptă cu ea. Rămasă singură cu un baiat căci soţul se prăpădise în focul de la Maraşesti, s-a recăsătorit după reforma agrară ,când a primit împropietărirea de şase pogoane şi o ţâră de pensie. Omul ales, Bunget, mai in etate cu cincisprezece ani ca ea. Cu el o făcu pe Luţa, dar trecand anii, barbat-su cazu în patima betiei si a muierilor, apoi devenise sperietoare pentru copii satului pe care-i ameninţa ca-i jugăneşte. Acum se simţea stingheră neştiind unde se înţepenise unchiaşul ei de pe la pranz. Păşi la vale aranjându-şi baticul, fără să mai scoată nici un cuvânt.
Coana Tocuţa, Puica, coana Sofiţa se grupară sub gărdelniţa grădinii lui Simion Modoran, in sptele lui nea Tomiţa unde verva conversaţiei prindea aripi, iar Costandin sporea cu umplerea ţoiului. Nea Tomţa tragea cu sârg din ţigare urmarind povestea pe care o depana acesta, înduioşându-se deseori.

Soarele mângâia salcâmii din Dealul Stupinii, iar zefirul amurgului smulse câteva frunze îngălbenite,răsucite de caldură, plimbându-le în răcoarea acelei după amieze târzii, peste mulţimea ce-şi murmura îngrijorările. Apoi, coana Lina îşi aminti ca nu plânsese destul, descătuşindu-şi baerele sufletului şi ridicând tensiunea celor din jur îşi dădu drumul cu obidă: ”Oof, unde te-ai dus Gheorghe şi mai lăsat singura?” Se puse si Vasile pe plâns, apoi, Dăneasca si ţaţa Niţa. Ceilalati se uitau, unii cu lacrimile şiroind involuntar pe obraz, alţii surprinşi ca după doi ani de la plecare domnului Gheorghe pe cealaltă lume, coana Lina a rămas la fel de dăruită sotului ei, alminteri faidoş bărbat, harnic şi plăcut la vorbă, dus dincolo prea de timpurii. Lina, aprigă şi posesivă, îi făcea deseori câte o ”moliftă”, cum glumeau vecinii, când venea seara târziu, in special de la Plescoi unde se vorbea că ar fi avut o mândră care îl trata cu cârnăciori si maruntaie, prăjite la tigaie, stropite din belşug cu vin. În sat veştile se preumblau cu repeziciune, iar coana Lina, fată orfană din ”razboiul neamului”, cum obişnuia să spună, era amarnic de neâncrezătoare şi suspicioasă, fiind crescută la casa unchiului său Iacob, învăţător la Policiori, cap de răscoală la nouăsute şapte, astfel că povestea cu dragostea extraconjugală a domnului Gheorghe ajunsese şi în casă. Ieşirile intempestive ale cocoanei erau nelimitate în replici, inconfundabile în conţinut, dar şi creative în expresii. Domnul tăcea, o lăsa să turuie şi la sfârşit replica morocănos dar şi cu şarm: ”fă Lino, nu poţi sa ţii ca de căcat”! Apoi se intindea pe pat şi adormea în ploaia de vorbe şi blesteme ale nevesti-si.
„Opreşte-te mamă, se răsti Fănel lăsând-o din braţe pe Puica, acum te-ai găsit?” Tăcere de plumb. Câteva suspine reţinute foşnesc iar freamătul murmurelor se reinstalează ca un fior născut şi din repeziciunea cu care soarele se înţepenise dincolo de crestele Fundatei, coborându-se miraculos, grăbind peirea in veci a acelei zile. „Vasile, mamă, Luţo, haideţi acasă că eu mă duc în sat să vad despre ce e vorba, tu Puica rămâi aci”, mai adăugă el luând-o înspre sat, simţind un negrăit impuls curajos care-l trimitea spre necunoscut. ”Tocuţa, rămâi şi tu, stai Fănele că merg şi eu”, întinse iar dom’ Filipescu cârja înainte, neliniştit şi el de împrejurări. ”Rămâne Toma cu putonu” completă apoi în glumă uitându-se mai mult la Gigi care, rămas cu cele douâ fete, privea apusul soarelui, golind un ţoi cu ţuică, bucurându-se de plăcerea anturajului şi de venirea serii. ”Api plec şi eu leliţelor, interveni ţaţa Niţa, rămâneţi voi, astea mai tinere, că pe voi vă cută aştia, ce să ia de la o babă, o jumară râncedă?” se sumeţi ea cu năduf, mai mult pentru că don Toma învârtea ţoiul ăla doar printre cei câţiva bărbaţi.

Ingramadirea în jurul lui în acea ocină de captivitate voluntară, era de tablou. Toţi cu urechile ascuţite şi gâturile întinse, cu respiraţa întretăiată îşi inventariau propriile probleme cătând să-şi găsească rostul în marea confuzie si frica creată după ce primul grup de ruşi a intrat în sat. ”Tu ce ai Fănele?” se repezi în şoaptă Puica la urechea soţului ei. ”Nu se ştie ce va fi”,răspunse acesta luând-o din nou în brate şi rotind oarecum stingherit, privire peste cei din vâlcea. ”Ia spune ostaş” îl cerceta dom’ Filipescu pe Gigi, intinzându-i mâna şi schiţând un salut ca de la un ofiţer în rezervă, pentru turpă. ”S-a rupt frontul la Podul Iloaiei si a scăpat cine a putut, ce mai, a fost prăpăd!”, replică acesta, pe un ton cazon, privind într-o parte ca şi când nu trebuie să ştie toată lumea amănuntele. ”Au, aoileu, a, of, o ce ne facem, au intrat in sat”, smiorcăi mai departe coana Sofiţa, stimulând oftatul şi plânsul celor din jur în timp ce Aurora, il strânse discret pe Gigi de mână. ”Te spun lui Tică” râse acesta fără să-şi facă probleme de situaţia din jur. Nuşa se înfipse şi ea mai spre faţa lui zicându-i: ”da pe mine cui mă spui?” ”Ştii tu”, o ciupi el facându-i cu ochiul.

Copiii amuţiseră, câteva femei se puseră pe plâns, Fanel, ţinând-o strâns pe Puica se sgudui şi el câteva clipe. Ţaţa Voica a lui Marcu, cu cei patru copii după ea, îşi plimba ochii in toate părţile stingherită parca, neştiind ce să spună, Ion al ei fiind petrolist fusese mobilizat pe loc şi povestea noaptea când ieşea din schimb câte ceva de venirea ruşilor. Luţa, singura fată a Bungetoaiei, rămasă vaduvă din primele zile ale trecerii Prutului, privea si ea împietrită observând şirul de lacrimi de pe obrazul perceptorului, prevestitoare de nesiguranţă, căci el o ajuta stiind-o cu doi copii, uneori venea la praşilă cu ziua şi nu pleca nerăsplătită. Dom’ Filipescu, coana Tocuţa şi fetele s-au ridicat cu toţi, îndreptându-se spre cei sosiţi. Retinut si pedant, dom’ Filipescu se sprijini de cârja-i nelipsită şi, privind printre pleopele micşorate parcă de un semn de lumină, se întoarse catre cei rămaşi: ”da, Gigi e, ce-o fi cu el, doar n-a dezertat?ştie el ceva, nu se poate, nu vezi că are haine de la ruşi”, întinse el cârja, încurajându-se. Intreaga asistenţă se puse în mişcare, copiii erau deja în jurul grupului, Gigi se înderepta înspre ei, Fănel şi Puica rămăseseră ceva mai încolo, îmbraţişaţi, iar coana Sofiţa, ţinându-l de umărul stâng, la care abia ajungea, nu contenea cu văicăreala: ”olieu, oilei, unde or fi ei acuma, cum de nu au venit cu tine?” ”Cucoană dragă, interveni, galant şi oarecum pedant, dom’ Filipescu apropindu-se, lăsaţi că ne povesteşte el” şi tuşi decent, cu intenţia de a se face ca nu observă că fetele-i erau de gât cu Gigi, deja, iar coana Tocuţa se iţea si ea sa-l sărute, că de, la aşa ocazie nu trebuie să rămâi absent.

Când au ajuns la Muchea Mircii, umbra înserarii se prelungea pe vale înspre sat, alungând spre Muchia Mare, galbenul rosiatic al soarelui sprijinit pe iarba arsa a sfârşitului fierbinte de august, iar vâlceaua, de sub vârf, in care se adunau apele atunci cand ploua, formand Isvoru’ lui Cucu, era plină de lume, femei si copii, aflaţi într-o tematoare aşteptare şi curioasă neânţelegere. Umbrele celor doi, venind de-a coasta ,au fost recunoscute de copii repede, iar cand unul a zis, ”e don’ Fane cu un om”, nea Costandin a replicat voios: ”hai domnu Toma, mai puneţi un ţoi”! Acesta scoase sticla, turnă fără tragere de inimă, întinse ţoiul, pe care-l păstrase din vremea când ţinuse o prăvălie, iar când Costandin puse mâna, rămase înlănţiut fără să-l lase din mână, spunând: ”bea leatule că nu se ştie dacă mai apucăm primăvara!” Apoi puse sticla la gură şi trase şi el un gât sdravăn. Rămase indiferent la ropotul de întrebări ale ălora care priveau către ei, mai ales după spusele domnului Toma. ”De ce, da ce o să fie, îl iscodiră curioase femeile, unde ne duce? ”mai interveni una rătăcită. ”La briceag!” -raspunse în locul lui, nea Costandin, privind în jos la ţoiul pe care tocmai îl golise, râzând în mustaţă acoperit de hohotele copiilor. ”Mă, Sofiţo, ăla-i Gigi! ”strigă, acoperindu-i pe toţi cu glasul său, nea Tomiţa, ridicându-se şi pornind în întâmpinarea celor doi. ”Aşa e mama!” ţipă şi Puica sărind, dupa naşu său. ”Aoleu, aoleu, Gigi, a.. a..” începu să boceasca coana Sofiţa, podidită de lacrimi, ”unde sunt fraţii tai, măă”, ţipă ea din nou, slobzindu-şi sufletul de mamă, învinsă de durerea neostoită a pierderii în urmă cu doi ani a celui mai iubit fiu. ”Trăiesc toţi mămiţă” se grăbi Gigi să răspundă, chiar dacă de o săptămâna nu mai ştia nimic de niciunul.

Imi asum riscul.
Dragi cititori ai blogului lui Didu, Ieri am hotarat sa imi asum un risc: acela de a continua sa scriu pe blog romanul ale carui inceputuri le-am prefigurat, dupa cum banuiesc ca ati abservat deja.
Sunt impresionat de numarul mare de clicuri si de aceea scriu in continuare. Trebuie sa va spun ca incepusem tratativele cu o editura pentru a pune cartea sub tipar. Mai aman si daca va va placea o s-o si public mai la vara. Asadar luam barajul si dam drumul povestirii, in continuare, incepand de joi 20.03 ora 16.00.
Multumesc pentru incurajari,
Eu, Didu

Ieşi pe stradă, priveşti de jur împrejur fără o tendinţă anume, alunecând cu privirea peste chipurile amalgamate ce işi mişcă paşii de colo colo, amăgindu-te ca vei înâlni un pe cineva cunoscut. Incă barbat fiind, nu-ţi rămâne indiferentă privirea acelei doamne drăguţe, trecută de 30 de ani, frumos îmbracată, ai cărei ochi ageri parcă vorbesc! Se apropie, te priveşte insistent, înclină capul în semn de salut, n-ai cum să nu te trezeşti spunând vrând, nevrând, cu ochii sticlă “sărut mâna”, accentuând pe ultima literă, înclinând complice capul şi observând, minune, satisfacţia ei că ai recunoscut-o… Din clipa următoare începe stresul zilei: “Da, o cunosc, am întâlnit-o undeva, oare cum o cheamă şi de ce s-a bucurat, văzându-ma?” Te întorci cu jumătate de corp, o privesti depărtându-se, buclele părului îi ajung pe umeri şi se răsfiră pe spate neglijent, tineresc, calcă apăsat, dezinvolt. Sprijini fesa dreaptă de cârja umbrelei înfipte pe trotuarul nesigur, calmând durerea unui picior agresat de întoarcerea bruscă, continui să priveşti reperul, căutând taiorul verde închis ce se apropie de intersecţia semaforizată. ”Bună ziua,dom profesor”! se aude într-o parte ”ce faceţi”? ”Ce să fac măi pişicherule, iaca privesc, mă uit după femei”. Un tânăr înalt, slab, deşirat, cu faţă cioplită şi părul sburlit, cu un nas ascuţit şi proeminent se oprise in dreapta umbrelei. Te simţi obligat sa completezi: ”uite fata aceea cu taiorul verde care traversează spre bancă, m-a salutat şi i-am raspuns, dar nu a vorbit cu mine”. Te reţine ceva, totuşi nu rezişti si mărturiseşti: ”sigur o cunosc de undeva! ”Schiţând un salut, tânărul nostru se îndepărteaza adăugând: ”sunt convins, dar eu n-am fost acolo!”