Blogul lui Didu

Peisaje de vis din Romania:
http://picasaweb.google.com/oghion/DeLaSuceavaLaGuraVaii

Frunzele pomilor începură să tremure uşor, atinse de zefirul dinspre munte, copiii ieşiseră de mult din gârlă, cirovăindu-se sub mărul urzior de la Filipescu, iar pe dealul din faţa satului, turma de vite mari se îndrepta, în porneală, spre izvorul Ţeviei. ”Nea Ioane, ia o sticlă de la dom Fane şi du-te la Costică Dogărescu să-ţi dea nişte vin din butoiul ăla deschis la Sfânta Marie, dacă vrei să afli cum ai scăpat”, işi luă Ghiţă în serios rolul de primar, de cosolator al celor ce pleacă si de aghezmuitor pentru cei care rămâneau… ”Să-i spui că eu te-am trimis!” Se apropia înserarea, discret ca şi răcoarea ce se prăvălea dinspre munte, agitaţia în sat era scoasă din amorţeala acelei după amiezi ce parcă nu se mai termina, câinii îşi iuţeau lătratul,

Citeste mai mult »

În zarva şi ţipetele dogite de pietrele din lungul apei, apropierea lui Tică de mal rămase un moment fară nici o atenţie, dar fluerul prelung al acestuia plezni peste apă si se sparse de maluri prelungind liniştea ce se aşternuse brusc. ”Nelu, Adrian, Didu acasă toţi”!! urlă Tică cu faţa congestionată. Cu puţele zdrăngănid de şiroaiele de apă, copii ieşiră pe mal, întrbându-se ce-o fi. Nicu al lui nea Tomiţa, baiat mare, aproape flăcău, ieşi mai încet din apă şi-l intrebă pe vărul Tică: ”da ce-i bre, ce s-a întâmplat?” Acesta răspunse tare şi cu năduf: ”E război mă, futu-vă-n cur, ne-a venit ordin la toţi!” Atinşi parcă de bici cei mici începură să plângă fără rost, mai mult de frică si, ca treziţi dintr-un vis, alergau la pitrele pe care işi lepădaseră hainele, iar băieţii mai mari, ridicându-se în picioare, işi bălăbăneau mâinile, aruncând cu apă în faţă oarecum jenaţi dar, mai ales, crispaţi neânţelegând de ce era furios Nea Tică. Acesta se întorsese cu spatele urmărindu-şi nepoţii şi pe fratele Petrică, apoi întinse pasul spre casă.
Petrică, Nelu şi Adrian, alergau înspăimântaţi înţelegând că ceva se intâmplă. Didu şi Liviu se opriră miraţi, privind înspre casă, înţepaţi de suliţele soarelui ce scăpăta spre apus. ”Eu nu mai merg!” se povârni Liviu. ”Mie mi-e frică! Tata nu-i acasă”, mai adăugă el. Didu rămase o clipă pironit, distingând plânsetele ce se auzeau dinspre casa lui, tremurând ca varga de spaimă, îi spuse lui Liviu: ”hai la mine!” şi o rupseră amândoi la fugă. Urcară pe panta dinspre şosea de unde înţeleseră că ţipetele erau ale mamei sale, însoţite de ofurile coanei Sofiţa, ”aoileu, băieţii mei,” plânsetele Dorinei, fata din curte, peste care glasul de tenor al lui Mircea încerca să se impună: ”mai Fănele, potoleşte-te tu că eşti bărbat, stai să-ţi explic, eu am văzut.” … Fane il întrerupse brusc şi mânios: ”ce mă, tu ai lăsat trei copii acasă?” Lacrimile i se impreunau în barbă, îşi imbrăţişă soţia, zguduinde-se de pâns, apoi întoarse capul spre Dorina, care îi luase în braţe pe amândoi, ”du-te şi pune şaua pe cal!” Mircea făcu ochii mari: ”de ce mă?” întrebă nedumerit. ”Plec!” ii spuse Fane scurt, ”dac-o fi să mor, oi muri şi gata!” mai adăugă el cu spiritul omului adept al soluţiilor radicale, riscante, încăpaţânate. ”Stai Fănele, rămâi aci Dorino, nu pleci nicăieri, nu vezi că termenul e de trei zile?” Larma se mai potolise, femeile îşi ştergeau lacrimile nepotolite, iar copiii răsuflară uşuraţi. Fane, neâncrezător din fire, il observă mai cu interes pe cumnatul său, îmbrăcat doar în cămaşă de ofiţer, îşi aminti de fratele său, şi el artilerist ca Mircea, replică nehotărât: ”şi ce facem?” Apoi, rotindu-şi privirea la copii, la cele trei femei rămase cu plânsul în barbă, zise fără precizie: ”bine, duceţi-vă la joacă măi băieţi!” În acelaşi moment intră pe poartă primarul Ghiţă, care auzise din drum ultimele schimburi de cuvinte şi, milos din fire, dar rămas tot ”mobilizat pe loc”, fiind conducătorul comunei, vroia să dea o notă curajoasă situaţiei. Scăpase momentul plânsului, la care era foarte sensibil. „Măi Fane, ce necaz, lăsaţi coană Puica că o să am grijă să nu vă lipsească nimic, ce să facem?” se adresă el privind prudent la cei de faţă, neştiind ce atitudine să adopte. ”Ehei, ce bine era să fi avut si eu numai fete!” se mai smiorcăi potolit coana Sofiţa, făcând aluzie la Ghiţă care nu avea decât o fată. ”Lasă mămică, stai liniştită că îţi aducem noi” spuse Mircea dând atmosferei un spirit mai optimist. Nu pentru mult timp căci panica se instală din nou: Ion Dănescu, venea de devale, coti spre casa lui dom’ Fane şi descărcă dăsagii cu noutăţi despre cele petrecute după trecerea ruşilor, cum că la Policiori au luat o ţigancă cu ei, la Joseni au luat toată ţuica lui Ionică Toma, iar la Berca l-au luat prizonier pe chiar domnul Mateescu, controlorul financiar al zonei care făcuse imprudenţa să-i intâmpine pe ruşi îmbrăcat militar chiar în uniforma sa de ofiţer rezervist. Povesti în fugă toate acestea şi rămase cu privire întrebătoare spre Ghiţă care ştia dacă mai sosise vreun ordin de mobilizare, de care se temea şi el.

Curgerea nesfârşită a coloanei militarilor ruşi a durat pâna către amiază…
De prin grădini şi livezi, din sptele gardurilor sătenii se uitau cu o curiozitate îndoielnică şi cu neîncredere la figurile şi aspectul general al spectacolului din acea zi secetoasă de sfârşit de august, cu un soare iute, fără nici o adiere de vânt. Plini de praf, asudaţi, cu feţele inroşite, trăgând de tot tarhatul de pe ei, puşcă în bandulieră, masca de gaze, lopăţică, cartuşiere şi rucsace cazone, ostaşii stârneau mai degrabă milă şi compasiune decât bucurie şi speranţă. Pe Ţevia, la vale, de la un timp, se vedea doar un colb alburiu de praf fremătând. In poarta conacului, la domnu’ Ioan, toţi ce patru copii scăpaţi de pe front, îmbrăcaţi civili, alţi flăcăi veniţi de peste gârlă, o ciurdină de copii între care nu lipsea Didu, ţampulică cum il porecleau cei mari şi Liviu, prietenul lui intim, poreclit căcăciosul pentru că îşi facuse nevoile in poteca de la gradină, iar tacsu mare, să-l inveţe minte, l-a dat cu nasul in ele…, se uitau curioşi când la coloana de militari cand la Mircea, Tică sau Gigi, care o rupeau bine pe ruseşte cum sporovăiau cu soldaţii: ”cuda, cuda?” se băga Gigi mai aproape de rând (încotro,încotro?). ”Na Berlin”, răspundeau ei. ”Ce p. masii zic aştia, mă Mircea” se răţoia Dorel, cel mai mic dintre ei, care primise botezul focului la ruperea frontului de la Podul Iloaiei. ”La Berlin mă, ce, nu înţelegi?” „Ce naiba să-înţeleg? Cu noi cum rămâne, tu ştii câţi au murit mă, lângă mine?”, ţipă acesta necontrolat, rămas aproape surd la o ureche de la o bombă ce pleznise lângă tranşeea de pe linia întâi. ”Acu să-i fi tocat, mama lor de bolşevici!”
„Mă Dorele, zise Mircea, eu văd că ai cam luat-o din loc după ruperea frontului vostru, da de ce aţi fugit, de ce aţi trădat Conducătorul?” Dorel, se uită la fratele său cu ochii săi albaştri, umeziţi de furie dar acesta îi făcu semn să tacă căci, factorul poştal, tocmai venea pe marginea drumului, de devale, apropiindu-se de ei: ”dom’ căpitan Mircea Ghiza, aveţi o telegramă, ”se adresă el serios şi stingherit de vălul prafului şi forfota ce-l însoţea şi se prăvălea spre Policiori. Sămânţa de scandal se stinse subit, pe feţele celor de faţă, mai ales a celor scăpaţi de pe front, se întipări îngrijorarea, urmarindu-l pe Mircea facând formalitaţile primirii telegramei, amintindu-şi că nu era pace, cu toate că duşmanul de ieri trecea blând si cu zâmbetul pe buze, în lungul drumului din satul lor. ”Don’ Fane, o fi acasă?” se interesă factorul strângându-şi geanta. Nu-i raspunse niciunul, curioşi să afle ce scrie in telegramă.
Dinspre gol pâcla de praf se potoli semn ca se termina coloana. Doi militari tuciurii, cu mustaţă bogată, şargă, trecură în trap, de o parte şi de alta a ei şi se opriră aşteptând, la ieşirea din sat, în dreptul casei lui nea Iancu. Copiii se furişează şi ei pe sub gărdelniţi, începând a se împrăştia pe la casele lor. Cei mai mulţi cotiră spre cotul gârlii, căci amiaza era aproape, căldura sfârşitului de vară înăbuşitoare, cu toate că „cerbul se pişase de mult în apă”, cum îi ameninţau vârstnicii pe copii. Didu şi Liviu, nelipsiţi ca de obicei, după ei. Se dezbrăcau iute toţi, se aruncau în apa adâncă şi începeau joaca.

Fată instruită, ca şi sora sa, Aurora, îndrăgostită până peste urechi de Tică, cu care ajunsese de mult la relaţii intime, o liniştise pe mama sa, coana Tocuţa, un gen de femeie neânchipuit de cumsecade, darnică şi cam nepăsătoare, ce nu se teşea de ultimaturile lui Mitică.

Auzind din nou zbârnitul fluierului, Aurora inţelese vorbele lui Gigi căci fluierul era al iubirii ei. Cum de nu şi-a dat seama? Plină de emoţie, se desprinse de cei doi şi alergă în acea direcţie. In lumina felinarelor care se mişcau pe drum distinse mai multe umbre de oameni, civili şi militari. Incetini, făcu ochii mari, recunoscu pe dom Fane, dar şi pe tatăl său, impreună cu câţiva militari ruşi, în mijlocul cărora se afla chiar Tică sporovăind cu aceştia intr-o limbă necunoscută ei. Dom Mitică o observă, întoarse bastonul şi şopti: ”du-te acasă!” ”A, tu eşti Aurora” strigă Tică care luă sticla de ţuică din mâna domnului Filipescu şi se întoarse spre militarii ruşi: ”maia jenşcina, da sfidania, mâ gavarim zavstra utro!” – femeia mea, vom vorbi mâine dimineaţă, la revedere – „spasiva vam!” – vă mulţumim – răspunseră aceştia hohotind de bucurie şi depărtându-se. Tică mai spuse ceva in ruseşte spre hazul ruşilor, iar dom Filipescu si don Fane se repeziră spre Aurora potopind-o cu intrbări despre ceilalţi. Nu mai trebuiau explicaţii deoarece zumzetul „trupei” lui Tomiţa, dominat de ofurile şi suspinele coanei Sofiţa, se rostogolea printre gardurile dinspre scoală. ”Suntem aici, mamă”, strigă Tică, lăsând sa-i alunce mâna stângă peste pulpa Aurorei pe care o strânse uşor, ridicând încet palma în sus. Ea îi prinse mâna cu a ei acoperind-o, se aplecă spre el şoptindu-i: ”stai să plece toţi”!..

Peste vârfurile ulmilor si salcâmilor din Muchea Mare auriul razelor de lună îndulci întunericul nopţii, iar umbrele obosite ale „cetei” de „refugiaţi” se distingeau în orbecăiala de pe drum.

Tică se desprinse, îşi îmbrătişă mama, pe unchiul Toma, sărută mâna coanei Tocuţa şi o luă pe sus pe sora sa Puica ducând-o în braţe până în faţa lui Fane, care rămăsese posomorât după plecare ruşilor, înţelegând sensul evenimentelor şi îngrijorându-se de vestea mobilizării generale alături de aceştia, adusă de cumnatul său. Apoi Tică, desfăcându-şi vestonul şi centura pe care o trecu in diagonală peste umăr, le spuse tuturor: ”mâine trece o divizie rusească pe la noi. Ăştia de la Troacă, ofiţerul şi cu soldaţii, sunt avangarda, nu vă temeţi suntem cu ei! ”Domnu Filipescu interveni puţin iritat: ”da de ce, domnule, s-au dus la ăl mai sărac din sat, nu puteau veni la noi?” ”aşa au instrucţiunile!”, o tăie scurt Tică, privindu-l pe Fane parcă i-ar fi spus să plece acasă. Acesta o luă după umeri pe nevastă sa pornind încet, ”noapte bună”, mormăi, nestăpânindu-şi un oftat. ”Hai vecine”! adăugă şi Tomiţa către dom Filipescu, auzind ultimile dascăleli ale Tocuţei către Aurora, ”auzi, să nu stai mult că mă omoară tactu!”

Se puseră toţi în mişcare domol, lăsându-i pe cei doi în mijlocul drumului, Aurora cu obrajii arzând şi pieptul zguduit de bătăile inimii, iar Tică prevzător ca orice genist, rotind privirile şi trăgând-o încet spre partea intunecată a şoselei, apoi acoprind-o grăbit cu gura, de la ureche la gât, apoi iar pe gură într-un iureş de sărutări, mângieri şi respiraţii întretăiate împigând-o uşor spre colţul gardului dinspre Moş Simion şi rezemând-o de el. Cunoscându-se mai de mult în intimitate, Tică spori intensitate mangâierilor coborând mâinele de pe sâni sub fustă. Simţind aceasta, cu o mişcare pe care Tică o aştepta, Aurora îşi dădu chiloţii în jos, lăsându-se moale peste Tică în dorinţa de a se răsturna pe iarba de sub gărdelniţă. ”Rămâi aşa”, şopti el şi apucă bărbăteşte, cu palma deschisă, pulpa ei dreaptă,săltându-i călcâiul pe care-l propti în centură. Cum scârbavnicul mădular ieşise de mult din pantaloni, cu o mişcare abilă îl impinse spre dogoarea ce venea de sub fustă, apoi încleştă fata cu braţele sale puternice săltând-o uşor, ritmic, gâfâind, încrucişându-şi respiraţia cu a ei, încolţindu-se reciproc cu sărutări pătimaşe. Ea, traia cu intensitate neobişnuită noutatea iniţiativei lui Tică, îl cuprinse cu braţele de gât, lăsă capul pe spate şi involuntar, ridică si celălalt picior încolăcindu-l de mijlocul bărbatului, extaziată de puterea acestuia, sporind în sărutări şi îmbrăţişări, simţind valurile placerii, apoi, într-un tremur involuntar, şopti, alba de gânduri, cu senzaţii de vis, sărutându-l pe gât, ”nici o grijă Ticuţule, aşa, a…” Acesta se eliberă de încordare, destins de bucurie, şi, într-un sărut prelung, slobozi năvalinc, prelungit prin toate ungherele trupului, grăunţii nevăzuţi ai spiritului ce dau inimitabila exuberanţă a împlinirii dragostei…

A doua zi dimineaţă satul era gol. Primele veşti au venit de la ai lui Troacă: ”davai ceas, davai hazaica”, ”da-mi ceasul, dă-mi femeia”, deviza a făcut înconjurul văii până în ziuă, aşa ca de pe Dealul Gurguieştilor, de pe Poduri, sau din Muchea cu Salcâmi, ochi iscoditori se roteau în susul şi în josul văii. Neliniştea se topi încet, încet, cu trecerea timpului iar lumea se convinse că aşteptarea e cel mai bun sfetcnic. Când soarele se ridică peste Râpa Mare, au apărut şi primele plutoane de militari ruşi, coborând de la Crucioi spre Ciuciurul Ţeviei. Apoi coloana se arătă înspământătoare rezemându-şi coada inspre livedea domnului Eustaţiu, sumeţindu-şi capul pe urcuşul Boghianului. Un nor de praf stăruia asupra ei, plutind legănat, în urmă.

Publicat de Mugur

…”măăă” era strigătul prelung ce se risipea printre dealuri pierzându-se apoi treptat în ecoul depărtărilor întunecate. Celelalte vorbe nu se desluşeau bine. ”Ia tăceţi!” stigă Gigi autoritar si nervos, încrâncenat de schimbarea neaşteptată a situaţiei, de la reverie la spaimă. Apoi, iaraşi un şuerat pelung, dublat de data asta, de sbârnâitul unui fluier de sport si strigătul de cioban al lui Ion Moraru care se auzi râgâit dar desluşit, ”măăă, veniţi acasăăă, măăă!” El reuşise să ajungă pâna pe Poduri spre via Verginii şi de la distanţa aceasta înţeleseră toţi. Apoi, iar, fluierul zbarnâi prelung, scurt şi iar prelung. ”Mamă, mămiţă, ăla-i Tică”, se repezi Gigi povârnindu-se spre vale, pe bajbâite, cu Nuşa si Aurora de mână. ”Auoileu, auoileu,de unde ştii?of, of, ce facem Tomiţo?” „Am plecat, gata,ce-o fi, o fi, hai Florico”, a răspuns scurt acesta. Toată lumea se puse în mişcare pe urmele celor trei care se topiseră în întuneric. ”Staţi mai încet, ca nu se ştie..!” se învârtoşă Tomiţa, cu bruma de autoritate risipită. Dar gloata se împrăştiase deja, unii coborând pe sub gărdelniţa grădinii lui Simion Modoran, alţii de-a coasta pe drumul lui Bădau, iar Gigi si fetele coanei Tocuţa, se depărtaseră bine prin grădina Bungetoaiei pirzându-se in salcâmii din izvor, coborând spre uliţă la Marcu. Revenindu-şi, Gigi cuprinse mijlocul Nuşei, se opri brusc, o trase spre el şi-i acoperi răsuflarea fierbinte si întretăiată, cu patima sărutului prevestitor de iubire. Pricepând ce se întâmpla, Aurora, înecata de plâns şi emotie, sparse liniştea: ”Ma Gigi, se rugă ea, trăgându-l de mână, chiar aşa, de unde ştii că ăla e Tică”? „Lasă că vezi tu, zise el întrerupându-şi iar intenţiile, hai! ”In aceeasi secundă pocnetul unei rachete roşii le arătă pârleazul dinspre drum, peste gardul de mărăcini, iar fluerul bolborosi iaraşi mai aproape şi cu intensitate. ”Ţi-am spus eu, el e!”
Constantin, Tică, pe numele lui mic, a fost primul băiat, după Puica, din cei şapte copii ai lui Ioan poreclit „grecu” şi Sofiţa. Cam tuciuriu la ten, cu vădite înclinaţii artistice, ”comicar”, cum i se zicea, era subiect de glume pentru fraţii coanei Sofiţa care, in special Benone, o luau în râs: ”asta l-ai facut cu Gheorghe ţiganu Sofiţo! ”Noroc cu femeia lui, ţaţa Păuna, care-l dojenea cu asprime, ”taci, bre ca s-a aruncat in neam, cine ştie!” Femeie simplă dar înţeleaptă, exprima un adevăr care se va vădi abia peste mulţi ani: Tică a avut doi copii, un băiat si o fată. Fata, Mihaela, seamană ”ca picătura de apă” cu sora Marioara, a domnului Ioan. Atunci, insă, nu se ştia nimic din frământarea sufletească a”grecului”, căci era inchis si puţin comunicativ, dar foarte agrsiv la neascultarea copiilor. Aşa se face că, pe la varsta de doisprezece ani Tică, neastâmpărat din fire si plin de inventivitate în crearea de farse, la masa de prânz dintr-o duminică, strâmbându-se şi speriindu-l pe Dorel, mezinul de atunci, trezi o furculiţă în creştetul capului, aruncata cu manie de domnu Ioan. Tătica, cum îi spuneau copii, a decis ca Tică să facă şcoala de meserii şi nu liceul. Alegerea s-a dovedit a fi bună deoarece spiritul creator al copilului l-a făcut sa fie remarcat ajungând, mai târziu, inginer electromecanic. Acum, înainte de a pleca pe front îşi confecţionase un fluier din tablă, în care pusese o mărgică de la Aurora cu care se afla in mare dragoste. Intâlnirile lor stârneau nemulţumirea domnului Filipescu ce o apostrofa deseori pe coana Tocuţa, privind-o pieziş şi agitând bastonul: ”ai gijă că eu n-o primesc acasă cu burta la gură!”

Toate acestea le sporovăia Constandin, in vâlceaua de la Muchia Mircii, pigmentându-şi amintirile cu imitatia limbajului de care avea habar caci crescuse pe langă conacul boieresc. Trase încă un ţoi împreuna cu Tomiţa, scăpă un oftat, privi în jur, în înserarea ce estompase lungire umbrelor, prevestind apropierea nopţii. ”Mai ţii minte don Toma, în nouăsuteşapte, aveam nouă ani şi tot aşa am fugit de acasă că veneau policiorenii cu topoarele!” Celălalt privi în gol spre Râpa Mare, scoase tabacherea şi foiţa, construidu-şi o tigare, lovi amnarul de piatră aprinzâdu-şi iasca, trase de câteva ori dând fumul pe nas, ofta şi răspunse scurt: ”ham căcat, vorba lu tata, Costandine!” ”Hai, staţi adapostiţi” mai adaugă el aruncandu-şi ochii spre grupul de tineri din jurul lui Gigi, apoi, stând pe spate, înroşi vârful ţigării de câteva ori, o aruncă urmărindu-i traiectoria devenită lumină in noaptea ce se insinua repede şi, dregându-şi glasul, vorbi cam pentru femeile din jurul său: ”dacă vreţi să nu vă belească bolşsvicii vorbiţi incet” şi-ridicând un pic tonul, ”tu, Gigi, mai uşor cu râsul”!
In grupul tinerilor, starea de încordare a vârstnicilor, s-a transmis prin ecouri emoţionale palpitante, chicoteli cu iz de aventură şi potop de întrebări pe capul lui Gigi. Acesta, îngijorat şi el de sosirea peste dealuri a grupului de ostaşi ruşi cantonaţi in Gura Văii, se întorcea cu întrebări, ocolind răspunsurile, datorită mulţimii întâmplărilor prin care trecuse, căutând să afle el mai multe din viata celor rămaşi acasă sau despre colegii lui plecaţi şi ei pe alte fronturi. Le completa pe fetele mari reuşind să se aşeze în spatele Nuşei, încercând, pe măsura ce înserarea cobora, să o apropie de pieptul său. Undeva mai în dreapta lui se aflau fraţii şi surorile lui Gică Dănescu împreună cu Mircea Buzoianu cu frumoasele lui surori. Noaptea se anunţa călduroasă, zefirul de seară adormise şi fiecare işi căuta loc, pe iarba rămasă necosită, pentru o aşteptare indefinită. Nuşa, se lipise de pieptul lui Gigi, iar Aurora se întinse alături cu faţa în sus, dezinvoltă, îndoind genunchii de pe care fusta ei în carouri colorate se lăsase în jos dezvăluind pulpele ei arse de soarele verii, greu de distins pâna grupul de femei care cenzurase destul şopocăielile tinerilor. Se întunecase de-a binelea, doar cămaşile albe se mai distingeau în noapte. Gigi strecură încet mâna pe sub betelia de la mijloc a Nuşii iar când ea simţi mâna lui atingându-i piela abdomenului ce fremăta înfierbântat, îşi dădu capul pe spate lăsându-se sărutată de el, pofticiosul ostaş care, nu cu multe ore în urmă, o lăsase din braţe pe Dorina. Apoi, cu priceperea bărbatului ce ajunsese la Bug cu frontul, subofiţer cu aprovizionarea, trecut prin ciur şi prin dârmon, in relaţiile din satele moldovene, îşi împinse discret palma in josul abdomenului plimbând-o în cerc, pregătind prinderea prăzii, când deodată, trei pocnete de pistol, aproape simultane, trezi satul din amorţire şi trei rachete roşii, luminoase împinserâ întunericul pentru câteva clipe, reflectând feţele tuturor întinse de spaimă. ”Culcaţi!” strigă Tomiţa, iar Costandin, care se afumase bine si prinsese un pic de somn, mormăi supărat: ”ce-i domnule?” apoi încremeni, urmarind căderea luminoasă. Ingheţaţi de spaimă toti aşteptau o explicaţie de la bărbatii mai încercaţi. Cu stingerea luminoasă se topi si dulcea beţie dintre Nuşa si Gigi. Acesta se ridicase în picioare spunând: ”staţi ca se aude ceva”. Intr’adevăr, cineva fluiera prelung de umplea valea, apoi striga ceva ce nu se auzea clar pâna la ei.

Publicat de Mugur

Rămas orfan de mic, Costandin crescuse pe lânga curte, la domnu’ Enache, împreună cu copiii acestuia fapt ce ii daduse un statut aparte fiind de aceeaşi vârstă cu Toma, mijlociul, frate cu Ioan, cel mare si cu Marioara, mezina. Au fost trei frati, Enache, Tudorache si Vasilache, care erau căprari români macedoneni, din Nevisca. Nu prea departe de Salonic. Ei au plecat pe rând de acolo, după războiul de independenţă al României, lăsând familiile în grija Domnului, angajndu-se fiecare, pe la căte un boier.
Enache, cel mai mare, care a venit primul, s-a cunoscut la Bucuresti cu moşierul Solacolu şi s-a angajat, mai întâi ca dijmaş la culesul roadelor, apoi administrator la moşia de pe valea Slănicului. Trecuse de patruzeci si cinci de ani, s-a cuibărit la conacul din Gura Văii, azi casa moştenitorilor lui Costica Dogărescu. Domeniul Solacolu se intindea, sprijinit de Muntii Buzăului, înconjurând proprietăţile Creţuleştilor şi Beşliilor din Lopătari, peste Mânzăleşti, pădurea Bocului şi Umbrărelu, până în Gabicina, fostă ocină a Mânăstirii Poiana Mărului, învecinându-se aici, la vărsarea gârlii Grabicina in Sărăţel, cu moşia Costantin Deşliu.
In vara lui 1879, Enache aflându-se la treierul grâului, pe Valea Slănicului, prins cu grijile şi dificultăţile austerului mod de viaţă, în sigurătatea unei moşii ce o trecea călare în lung şi în lat aprope zlnic, începuse a uita Nevisca natală. Scurt la vorba dar si la stat, privea pe sub sprincenele-i stufoase, în care câte un fir de păr alb scrijelea pe cele negre, fara nici o expresie pe faţa-i rotundă, arsa de soare, care ascundea orice zâmbet în dosul unei mustăţi ce-i acoperea buza de sus, dar care era dominată de un nas sculptat, proeminent. A stat mult pe gânduri până când, învins de căldura ispitei şi satisfacţia treburilor de la treier, aduse la bun sfarşit în ajunul Sfintei Marii, o strigă pe fetişcana durdulie, ce aruncase toată ziulica paiele, pe care le aranja fratele ei, în căpiţi, zicăndu-i cu blândete, cu glasul lui un pic piţigăiat si amestecat cu stâlcituri aromânesti din ţinuturile Salonicului: ”fitiţo, tu, a lui Chelu, vini până acili!” Se scotoci în punga de la cingătoarea iţarilor de lâna albă tesută subtinre cu bătătură de bumbac în patru iţe. Scoase nişte bani zicând: ”sâ ti ducili mâni la bâlciu di la Beşlii sa iei mărjele” .Făcu o pauză apoi adăugă: ”o sâ vorbim eu cu tătânetu disear”. Fata, implinită, se fâstâci, luă banii, se îmbujoră toată, săltă un pic ochii căprui spre omul din faţa sa, răspunzând scurt: ”ghini bre!” Mai inaltă cu un lat de palmă decât el, trecu o fracţiune de secundă peste privirea lui albastră, ascunsă sub streşinile sprincenelor umbroase, se întoase grăbită să-şi ia furca şi grebla, înţelegând că din aceel moment nu mai va fi ce era. Obiceiul de atunci era clar ca mesaj: când un flăcău, chiar şi tomnatic, trimitea o fată după mărgele venea la părinti să o ceară sau, în unele situaţii, să o fure.

“Stai fă, merg şi eu” strigă ţaţa Bungetoaie, mama Luţei, “ce păcatele mele să mai fac aici”, mai adăugă ea oftând şi bodogănind ca pentru sine. Înserarea era aproape şi la agoniseala ei şi a Luţii speranţa era tot la pensiile de văduve de război. Viaţa fusese nedreaptă cu ea. Rămasă singură cu un baiat căci soţul se prăpădise în focul de la Maraşesti, s-a recăsătorit după reforma agrară ,când a primit împropietărirea de şase pogoane şi o ţâră de pensie. Omul ales, Bunget, mai in etate cu cincisprezece ani ca ea. Cu el o făcu pe Luţa, dar trecand anii, barbat-su cazu în patima betiei si a muierilor, apoi devenise sperietoare pentru copii satului pe care-i ameninţa ca-i jugăneşte. Acum se simţea stingheră neştiind unde se înţepenise unchiaşul ei de pe la pranz. Păşi la vale aranjându-şi baticul, fără să mai scoată nici un cuvânt.
Coana Tocuţa, Puica, coana Sofiţa se grupară sub gărdelniţa grădinii lui Simion Modoran, in sptele lui nea Tomiţa unde verva conversaţiei prindea aripi, iar Costandin sporea cu umplerea ţoiului. Nea Tomţa tragea cu sârg din ţigare urmarind povestea pe care o depana acesta, înduioşându-se deseori.

Soarele mângâia salcâmii din Dealul Stupinii, iar zefirul amurgului smulse câteva frunze îngălbenite,răsucite de caldură, plimbându-le în răcoarea acelei după amieze târzii, peste mulţimea ce-şi murmura îngrijorările. Apoi, coana Lina îşi aminti ca nu plânsese destul, descătuşindu-şi baerele sufletului şi ridicând tensiunea celor din jur îşi dădu drumul cu obidă: ”Oof, unde te-ai dus Gheorghe şi mai lăsat singura?” Se puse si Vasile pe plâns, apoi, Dăneasca si ţaţa Niţa. Ceilalati se uitau, unii cu lacrimile şiroind involuntar pe obraz, alţii surprinşi ca după doi ani de la plecare domnului Gheorghe pe cealaltă lume, coana Lina a rămas la fel de dăruită sotului ei, alminteri faidoş bărbat, harnic şi plăcut la vorbă, dus dincolo prea de timpurii. Lina, aprigă şi posesivă, îi făcea deseori câte o ”moliftă”, cum glumeau vecinii, când venea seara târziu, in special de la Plescoi unde se vorbea că ar fi avut o mândră care îl trata cu cârnăciori si maruntaie, prăjite la tigaie, stropite din belşug cu vin. În sat veştile se preumblau cu repeziciune, iar coana Lina, fată orfană din ”razboiul neamului”, cum obişnuia să spună, era amarnic de neâncrezătoare şi suspicioasă, fiind crescută la casa unchiului său Iacob, învăţător la Policiori, cap de răscoală la nouăsute şapte, astfel că povestea cu dragostea extraconjugală a domnului Gheorghe ajunsese şi în casă. Ieşirile intempestive ale cocoanei erau nelimitate în replici, inconfundabile în conţinut, dar şi creative în expresii. Domnul tăcea, o lăsa să turuie şi la sfârşit replica morocănos dar şi cu şarm: ”fă Lino, nu poţi sa ţii ca de căcat”! Apoi se intindea pe pat şi adormea în ploaia de vorbe şi blesteme ale nevesti-si.
„Opreşte-te mamă, se răsti Fănel lăsând-o din braţe pe Puica, acum te-ai găsit?” Tăcere de plumb. Câteva suspine reţinute foşnesc iar freamătul murmurelor se reinstalează ca un fior născut şi din repeziciunea cu care soarele se înţepenise dincolo de crestele Fundatei, coborându-se miraculos, grăbind peirea in veci a acelei zile. „Vasile, mamă, Luţo, haideţi acasă că eu mă duc în sat să vad despre ce e vorba, tu Puica rămâi aci”, mai adăugă el luând-o înspre sat, simţind un negrăit impuls curajos care-l trimitea spre necunoscut. ”Tocuţa, rămâi şi tu, stai Fănele că merg şi eu”, întinse iar dom’ Filipescu cârja înainte, neliniştit şi el de împrejurări. ”Rămâne Toma cu putonu” completă apoi în glumă uitându-se mai mult la Gigi care, rămas cu cele douâ fete, privea apusul soarelui, golind un ţoi cu ţuică, bucurându-se de plăcerea anturajului şi de venirea serii. ”Api plec şi eu leliţelor, interveni ţaţa Niţa, rămâneţi voi, astea mai tinere, că pe voi vă cută aştia, ce să ia de la o babă, o jumară râncedă?” se sumeţi ea cu năduf, mai mult pentru că don Toma învârtea ţoiul ăla doar printre cei câţiva bărbaţi.