Blogul lui Didu

Enache urca tăcut, socotindu-şi grijile din acel an, rotindu-şi privirea peste fâneţe si livezi, liniştindu-se singur că va vinde toată ţuica sperând că o va reînoi la toamnă, dacă Dumnezeu va ţine prunele ce înverzeau pomii. Se oprea la câte o cotitură de drum, odihnind calul, cercetând locurile, răscolindu-şi gândurile plecate cu privirea spre cele culmi ale Breazăului şi Smolenului ce se conturau tot mai semeţe, cu urcatul drumului, spre miază noapte, cu povârnişurile lor umbroase, de un verde negru odihnitor dar şi misterios. Avea sufletul inchis parcă de o umbră ca cea de la poalele pădurii, îl chinuiau multe impulsuri interioare neînţelese, fără contur, dar prevestitoare de intâmplări. Dădu din mână într-un fel numai de el ştiut, scăpă un oftat scurt, dădu pinteni cailor şi porni. Copiii trecuseră de culme si se opriră pe drumul dintre Pletari şi Glod, odihnind caii în fânul verde proaspăt de pe cărarea ce mergea direct tăind şerpuirile drumului.

Citeste mai mult »

Ionică privea printre frunzele umbrarului, din prispa lăutarilor, la cele ce se petreceau, trăgea vârtos din arcuş încordu-şi auzul la versurile strigăturilor ritmate ale celor prinşi in joc. Deşi mai mic cu doi ani, Tomiţa stătea pitit sub câte o masă, ori canapea, scotea mâna ciupind femeile de glezne, incitând si mai mult hazul general. Sigur că mai văzuse pe alţii mai mari cu asemenea gesturi aşa că îndrazneala lui era gustată de toţi şi pentru că era fiul grecului care, nici vorbă, să se prindă vreodată la joc. Barbaţii mai ales, se prăpădeau de râs iar chicotele femeilor acopereau muzica. Cea care era mai strşnică dintre toate se încolăcea meticulos de mijlocul soţului şi făcea „ruptoarea”, adică îl convigea să plece. După ce ieşea prima pereche, lăutarii la un semn începeau marşul şi ograda se golea, grupurile mişcătoare se îndepărtau, care încotro, la lumina felinarelor sau prin bezna nopţii, într-o revărsare erotică fără seamăn, cu sărutări năvalnice şi îmbrăţişari voiniceşti clipe adevărate ale unor trăiri fericite, pe care, în simplitatea lor, femeile nu se sfiau să le dezvăluie în alte împrejurari, la clacă, în drum spre biserică dar indeosebi, la marile praznice şi târguri când, deseori petrecerile se repetau. Căci acestea au fost unele din marile ocazii care decopertau istoria, evenimentele economice, bogăţia, sărăcia, moravurile dar şi – deseori – hoţia. Fără târguri şi iarmaroace nu am fi avut nici bruma de documente care ne atestă din negura timpului.

Citeste mai mult »

Prăvălia din Vadu Slănicului de la Măneşti mergea bine, aprovizionarea se asigura destul de repede pentru acele vremuri, aşa că la teşcherea se adunau gologani cu destinaţie sigură: Marioara, fata cea mică, dragostea tatălui, pentru care trebuia „construită” zestrea, potrivit cu datinile timpurilor. Era ascultătoare, învăţa foarte bine totul, stătea mai mult pe lângă mama sa pe care o urma în toate ale casei şi în obiceiurile locale, la care sprintena sa mamă ţinea cu străşnicie, de la torsul fuiorului, la primii paşi ai horei şi până la respectarea strictă a sărbătorilor creştineşti si a tradiţiilor paleocreştine menţinute şi azi în acele locuri de veche existenţă comunitară. Prepararea mesei şi cunoştinţele despre ierburile de leac au fost fundamentate in acele vremuri şi nu e de mirare ca părinţii ei dar si Marioara au avut o longevitate cu mult peste media acelor ani: Enache s-a stins din viaţă la o suta cinci ani iar soţia lui la optzeci şi sapte. Amândoi s-au mutat la bătrâneţe, cu punga plină, în casele

Citeste mai mult »

Pierdute în incertitudinile documentelor istorice colaterale, veştile noastre din trecutul familiei au rămas pâna azi pe etajera cu poveşti transmise prin viu grai. De unde in vestul Europei, gaseşti ramificaţiile familiilor până peste zeci si zeci de generaţii la noi,puţine sunt familiile, care deţin informaţii documentate din negura secolelor trecute. Am abservat aceasta intrând prin spaţiul arhivistic judeţean sau naţional de unde am cules unele documente foarte puţin relevante pentru a fi scormonite.

Mai captivante mi-au părut relatările, pline de isprăvi şi haz, din şopronul ori velniţa conacului de pe malul Sărăţelului, pe care le-am auzit de la velnicerii grecului, apelativ sub care

Citeste mai mult »

Afundate în ceaţa dimineţii, dealurile, din jurul ”celui mai frumos sat din ţară”, Gura Văii, îşi poartă culmile prin imensitatea broboanelor umede anunţând parcă — cu vârfurile lor, răsărite fantomatic, din loc în loc, prin pâcla alburie, uriaşi cu spinările curbate — intrarea Zânei belşugului, veseliei si nostalgiei triste, în palatal gijilor, al neliniştii sufleteşti stârnită de trecerea timpului, al dragostei pălite de sărutarea ei, ori învârtoşate cu nectarul rodului din vii… Alunecarea vălătucilor alburii pe vale, iţită de zorii ce străpung orizontul, dezgoleşte, treptat, miraculos, pajiştea verde negru, zburlită de sărutarea negurilor umede, apoi creionează brutal râpile înlăcrimate şi oferă spctacolul desenat al pomilor încremeniţi de uimitoarele culori ce li se dezvăluie cu fiecare zi. Peste Muchea Mare, lumina creste în

Citeste mai mult »

Peisaje de vis din Romania:
http://picasaweb.google.com/oghion/DeLaSuceavaLaGuraVaii

Frunzele pomilor începură să tremure uşor, atinse de zefirul dinspre munte, copiii ieşiseră de mult din gârlă, cirovăindu-se sub mărul urzior de la Filipescu, iar pe dealul din faţa satului, turma de vite mari se îndrepta, în porneală, spre izvorul Ţeviei. ”Nea Ioane, ia o sticlă de la dom Fane şi du-te la Costică Dogărescu să-ţi dea nişte vin din butoiul ăla deschis la Sfânta Marie, dacă vrei să afli cum ai scăpat”, işi luă Ghiţă în serios rolul de primar, de cosolator al celor ce pleacă si de aghezmuitor pentru cei care rămâneau… ”Să-i spui că eu te-am trimis!” Se apropia înserarea, discret ca şi răcoarea ce se prăvălea dinspre munte, agitaţia în sat era scoasă din amorţeala acelei după amiezi ce parcă nu se mai termina, câinii îşi iuţeau lătratul,

Citeste mai mult »

În zarva şi ţipetele dogite de pietrele din lungul apei, apropierea lui Tică de mal rămase un moment fară nici o atenţie, dar fluerul prelung al acestuia plezni peste apă si se sparse de maluri prelungind liniştea ce se aşternuse brusc. ”Nelu, Adrian, Didu acasă toţi”!! urlă Tică cu faţa congestionată. Cu puţele zdrăngănid de şiroaiele de apă, copii ieşiră pe mal, întrbându-se ce-o fi. Nicu al lui nea Tomiţa, baiat mare, aproape flăcău, ieşi mai încet din apă şi-l intrebă pe vărul Tică: ”da ce-i bre, ce s-a întâmplat?” Acesta răspunse tare şi cu năduf: ”E război mă, futu-vă-n cur, ne-a venit ordin la toţi!” Atinşi parcă de bici cei mici începură să plângă fără rost, mai mult de frică si, ca treziţi dintr-un vis, alergau la pitrele pe care işi lepădaseră hainele, iar băieţii mai mari, ridicându-se în picioare, işi bălăbăneau mâinile, aruncând cu apă în faţă oarecum jenaţi dar, mai ales, crispaţi neânţelegând de ce era furios Nea Tică. Acesta se întorsese cu spatele urmărindu-şi nepoţii şi pe fratele Petrică, apoi întinse pasul spre casă.
Petrică, Nelu şi Adrian, alergau înspăimântaţi înţelegând că ceva se intâmplă. Didu şi Liviu se opriră miraţi, privind înspre casă, înţepaţi de suliţele soarelui ce scăpăta spre apus. ”Eu nu mai merg!” se povârni Liviu. ”Mie mi-e frică! Tata nu-i acasă”, mai adăugă el. Didu rămase o clipă pironit, distingând plânsetele ce se auzeau dinspre casa lui, tremurând ca varga de spaimă, îi spuse lui Liviu: ”hai la mine!” şi o rupseră amândoi la fugă. Urcară pe panta dinspre şosea de unde înţeleseră că ţipetele erau ale mamei sale, însoţite de ofurile coanei Sofiţa, ”aoileu, băieţii mei,” plânsetele Dorinei, fata din curte, peste care glasul de tenor al lui Mircea încerca să se impună: ”mai Fănele, potoleşte-te tu că eşti bărbat, stai să-ţi explic, eu am văzut.” … Fane il întrerupse brusc şi mânios: ”ce mă, tu ai lăsat trei copii acasă?” Lacrimile i se impreunau în barbă, îşi imbrăţişă soţia, zguduinde-se de pâns, apoi întoarse capul spre Dorina, care îi luase în braţe pe amândoi, ”du-te şi pune şaua pe cal!” Mircea făcu ochii mari: ”de ce mă?” întrebă nedumerit. ”Plec!” ii spuse Fane scurt, ”dac-o fi să mor, oi muri şi gata!” mai adăugă el cu spiritul omului adept al soluţiilor radicale, riscante, încăpaţânate. ”Stai Fănele, rămâi aci Dorino, nu pleci nicăieri, nu vezi că termenul e de trei zile?” Larma se mai potolise, femeile îşi ştergeau lacrimile nepotolite, iar copiii răsuflară uşuraţi. Fane, neâncrezător din fire, il observă mai cu interes pe cumnatul său, îmbrăcat doar în cămaşă de ofiţer, îşi aminti de fratele său, şi el artilerist ca Mircea, replică nehotărât: ”şi ce facem?” Apoi, rotindu-şi privirea la copii, la cele trei femei rămase cu plânsul în barbă, zise fără precizie: ”bine, duceţi-vă la joacă măi băieţi!” În acelaşi moment intră pe poartă primarul Ghiţă, care auzise din drum ultimele schimburi de cuvinte şi, milos din fire, dar rămas tot ”mobilizat pe loc”, fiind conducătorul comunei, vroia să dea o notă curajoasă situaţiei. Scăpase momentul plânsului, la care era foarte sensibil. „Măi Fane, ce necaz, lăsaţi coană Puica că o să am grijă să nu vă lipsească nimic, ce să facem?” se adresă el privind prudent la cei de faţă, neştiind ce atitudine să adopte. ”Ehei, ce bine era să fi avut si eu numai fete!” se mai smiorcăi potolit coana Sofiţa, făcând aluzie la Ghiţă care nu avea decât o fată. ”Lasă mămică, stai liniştită că îţi aducem noi” spuse Mircea dând atmosferei un spirit mai optimist. Nu pentru mult timp căci panica se instală din nou: Ion Dănescu, venea de devale, coti spre casa lui dom’ Fane şi descărcă dăsagii cu noutăţi despre cele petrecute după trecerea ruşilor, cum că la Policiori au luat o ţigancă cu ei, la Joseni au luat toată ţuica lui Ionică Toma, iar la Berca l-au luat prizonier pe chiar domnul Mateescu, controlorul financiar al zonei care făcuse imprudenţa să-i intâmpine pe ruşi îmbrăcat militar chiar în uniforma sa de ofiţer rezervist. Povesti în fugă toate acestea şi rămase cu privire întrebătoare spre Ghiţă care ştia dacă mai sosise vreun ordin de mobilizare, de care se temea şi el.

Curgerea nesfârşită a coloanei militarilor ruşi a durat pâna către amiază…
De prin grădini şi livezi, din sptele gardurilor sătenii se uitau cu o curiozitate îndoielnică şi cu neîncredere la figurile şi aspectul general al spectacolului din acea zi secetoasă de sfârşit de august, cu un soare iute, fără nici o adiere de vânt. Plini de praf, asudaţi, cu feţele inroşite, trăgând de tot tarhatul de pe ei, puşcă în bandulieră, masca de gaze, lopăţică, cartuşiere şi rucsace cazone, ostaşii stârneau mai degrabă milă şi compasiune decât bucurie şi speranţă. Pe Ţevia, la vale, de la un timp, se vedea doar un colb alburiu de praf fremătând. In poarta conacului, la domnu’ Ioan, toţi ce patru copii scăpaţi de pe front, îmbrăcaţi civili, alţi flăcăi veniţi de peste gârlă, o ciurdină de copii între care nu lipsea Didu, ţampulică cum il porecleau cei mari şi Liviu, prietenul lui intim, poreclit căcăciosul pentru că îşi facuse nevoile in poteca de la gradină, iar tacsu mare, să-l inveţe minte, l-a dat cu nasul in ele…, se uitau curioşi când la coloana de militari cand la Mircea, Tică sau Gigi, care o rupeau bine pe ruseşte cum sporovăiau cu soldaţii: ”cuda, cuda?” se băga Gigi mai aproape de rând (încotro,încotro?). ”Na Berlin”, răspundeau ei. ”Ce p. masii zic aştia, mă Mircea” se răţoia Dorel, cel mai mic dintre ei, care primise botezul focului la ruperea frontului de la Podul Iloaiei. ”La Berlin mă, ce, nu înţelegi?” „Ce naiba să-înţeleg? Cu noi cum rămâne, tu ştii câţi au murit mă, lângă mine?”, ţipă acesta necontrolat, rămas aproape surd la o ureche de la o bombă ce pleznise lângă tranşeea de pe linia întâi. ”Acu să-i fi tocat, mama lor de bolşevici!”
„Mă Dorele, zise Mircea, eu văd că ai cam luat-o din loc după ruperea frontului vostru, da de ce aţi fugit, de ce aţi trădat Conducătorul?” Dorel, se uită la fratele său cu ochii săi albaştri, umeziţi de furie dar acesta îi făcu semn să tacă căci, factorul poştal, tocmai venea pe marginea drumului, de devale, apropiindu-se de ei: ”dom’ căpitan Mircea Ghiza, aveţi o telegramă, ”se adresă el serios şi stingherit de vălul prafului şi forfota ce-l însoţea şi se prăvălea spre Policiori. Sămânţa de scandal se stinse subit, pe feţele celor de faţă, mai ales a celor scăpaţi de pe front, se întipări îngrijorarea, urmarindu-l pe Mircea facând formalitaţile primirii telegramei, amintindu-şi că nu era pace, cu toate că duşmanul de ieri trecea blând si cu zâmbetul pe buze, în lungul drumului din satul lor. ”Don’ Fane, o fi acasă?” se interesă factorul strângându-şi geanta. Nu-i raspunse niciunul, curioşi să afle ce scrie in telegramă.
Dinspre gol pâcla de praf se potoli semn ca se termina coloana. Doi militari tuciurii, cu mustaţă bogată, şargă, trecură în trap, de o parte şi de alta a ei şi se opriră aşteptând, la ieşirea din sat, în dreptul casei lui nea Iancu. Copiii se furişează şi ei pe sub gărdelniţi, începând a se împrăştia pe la casele lor. Cei mai mulţi cotiră spre cotul gârlii, căci amiaza era aproape, căldura sfârşitului de vară înăbuşitoare, cu toate că „cerbul se pişase de mult în apă”, cum îi ameninţau vârstnicii pe copii. Didu şi Liviu, nelipsiţi ca de obicei, după ei. Se dezbrăcau iute toţi, se aruncau în apa adâncă şi începeau joaca.

Fată instruită, ca şi sora sa, Aurora, îndrăgostită până peste urechi de Tică, cu care ajunsese de mult la relaţii intime, o liniştise pe mama sa, coana Tocuţa, un gen de femeie neânchipuit de cumsecade, darnică şi cam nepăsătoare, ce nu se teşea de ultimaturile lui Mitică.

Auzind din nou zbârnitul fluierului, Aurora inţelese vorbele lui Gigi căci fluierul era al iubirii ei. Cum de nu şi-a dat seama? Plină de emoţie, se desprinse de cei doi şi alergă în acea direcţie. In lumina felinarelor care se mişcau pe drum distinse mai multe umbre de oameni, civili şi militari. Incetini, făcu ochii mari, recunoscu pe dom Fane, dar şi pe tatăl său, impreună cu câţiva militari ruşi, în mijlocul cărora se afla chiar Tică sporovăind cu aceştia intr-o limbă necunoscută ei. Dom Mitică o observă, întoarse bastonul şi şopti: ”du-te acasă!” ”A, tu eşti Aurora” strigă Tică care luă sticla de ţuică din mâna domnului Filipescu şi se întoarse spre militarii ruşi: ”maia jenşcina, da sfidania, mâ gavarim zavstra utro!” – femeia mea, vom vorbi mâine dimineaţă, la revedere – „spasiva vam!” – vă mulţumim – răspunseră aceştia hohotind de bucurie şi depărtându-se. Tică mai spuse ceva in ruseşte spre hazul ruşilor, iar dom Filipescu si don Fane se repeziră spre Aurora potopind-o cu intrbări despre ceilalţi. Nu mai trebuiau explicaţii deoarece zumzetul „trupei” lui Tomiţa, dominat de ofurile şi suspinele coanei Sofiţa, se rostogolea printre gardurile dinspre scoală. ”Suntem aici, mamă”, strigă Tică, lăsând sa-i alunce mâna stângă peste pulpa Aurorei pe care o strânse uşor, ridicând încet palma în sus. Ea îi prinse mâna cu a ei acoperind-o, se aplecă spre el şoptindu-i: ”stai să plece toţi”!..

Peste vârfurile ulmilor si salcâmilor din Muchea Mare auriul razelor de lună îndulci întunericul nopţii, iar umbrele obosite ale „cetei” de „refugiaţi” se distingeau în orbecăiala de pe drum.

Tică se desprinse, îşi îmbrătişă mama, pe unchiul Toma, sărută mâna coanei Tocuţa şi o luă pe sus pe sora sa Puica ducând-o în braţe până în faţa lui Fane, care rămăsese posomorât după plecare ruşilor, înţelegând sensul evenimentelor şi îngrijorându-se de vestea mobilizării generale alături de aceştia, adusă de cumnatul său. Apoi Tică, desfăcându-şi vestonul şi centura pe care o trecu in diagonală peste umăr, le spuse tuturor: ”mâine trece o divizie rusească pe la noi. Ăştia de la Troacă, ofiţerul şi cu soldaţii, sunt avangarda, nu vă temeţi suntem cu ei! ”Domnu Filipescu interveni puţin iritat: ”da de ce, domnule, s-au dus la ăl mai sărac din sat, nu puteau veni la noi?” ”aşa au instrucţiunile!”, o tăie scurt Tică, privindu-l pe Fane parcă i-ar fi spus să plece acasă. Acesta o luă după umeri pe nevastă sa pornind încet, ”noapte bună”, mormăi, nestăpânindu-şi un oftat. ”Hai vecine”! adăugă şi Tomiţa către dom Filipescu, auzind ultimile dascăleli ale Tocuţei către Aurora, ”auzi, să nu stai mult că mă omoară tactu!”

Se puseră toţi în mişcare domol, lăsându-i pe cei doi în mijlocul drumului, Aurora cu obrajii arzând şi pieptul zguduit de bătăile inimii, iar Tică prevzător ca orice genist, rotind privirile şi trăgând-o încet spre partea intunecată a şoselei, apoi acoprind-o grăbit cu gura, de la ureche la gât, apoi iar pe gură într-un iureş de sărutări, mângieri şi respiraţii întretăiate împigând-o uşor spre colţul gardului dinspre Moş Simion şi rezemând-o de el. Cunoscându-se mai de mult în intimitate, Tică spori intensitate mangâierilor coborând mâinele de pe sâni sub fustă. Simţind aceasta, cu o mişcare pe care Tică o aştepta, Aurora îşi dădu chiloţii în jos, lăsându-se moale peste Tică în dorinţa de a se răsturna pe iarba de sub gărdelniţă. ”Rămâi aşa”, şopti el şi apucă bărbăteşte, cu palma deschisă, pulpa ei dreaptă,săltându-i călcâiul pe care-l propti în centură. Cum scârbavnicul mădular ieşise de mult din pantaloni, cu o mişcare abilă îl impinse spre dogoarea ce venea de sub fustă, apoi încleştă fata cu braţele sale puternice săltând-o uşor, ritmic, gâfâind, încrucişându-şi respiraţia cu a ei, încolţindu-se reciproc cu sărutări pătimaşe. Ea, traia cu intensitate neobişnuită noutatea iniţiativei lui Tică, îl cuprinse cu braţele de gât, lăsă capul pe spate şi involuntar, ridică si celălalt picior încolăcindu-l de mijlocul bărbatului, extaziată de puterea acestuia, sporind în sărutări şi îmbrăţişări, simţind valurile placerii, apoi, într-un tremur involuntar, şopti, alba de gânduri, cu senzaţii de vis, sărutându-l pe gât, ”nici o grijă Ticuţule, aşa, a…” Acesta se eliberă de încordare, destins de bucurie, şi, într-un sărut prelung, slobozi năvalinc, prelungit prin toate ungherele trupului, grăunţii nevăzuţi ai spiritului ce dau inimitabila exuberanţă a împlinirii dragostei…

A doua zi dimineaţă satul era gol. Primele veşti au venit de la ai lui Troacă: ”davai ceas, davai hazaica”, ”da-mi ceasul, dă-mi femeia”, deviza a făcut înconjurul văii până în ziuă, aşa ca de pe Dealul Gurguieştilor, de pe Poduri, sau din Muchea cu Salcâmi, ochi iscoditori se roteau în susul şi în josul văii. Neliniştea se topi încet, încet, cu trecerea timpului iar lumea se convinse că aşteptarea e cel mai bun sfetcnic. Când soarele se ridică peste Râpa Mare, au apărut şi primele plutoane de militari ruşi, coborând de la Crucioi spre Ciuciurul Ţeviei. Apoi coloana se arătă înspământătoare rezemându-şi coada inspre livedea domnului Eustaţiu, sumeţindu-şi capul pe urcuşul Boghianului. Un nor de praf stăruia asupra ei, plutind legănat, în urmă.

Publicat de Mugur