Blogul lui Didu

Partea intai poate fi citita pe http://stimtot.ro/telepatie-dragoste-si-sex.html

Am apucat doi ani de religie în şcoală. Mare lucru! Multe din problemele nerezolvate din viaţa mea si-au găsit soluţia facând apel la cele câteva cunostinţe religioase căpătate atunci.Ţin minte şi acum poza din manualul de profil cu Adam, Eva şi şarpele, în gradina Edenului. Fapt cert e că amândoi erau dezbrăcaţi. Da te pui cu copiii! Trebuia să se găsescă unul mai şugubeţ să le aduge unele detalii, unul mustăţi lui Adam, altul barbă, ba fetele creionau o rochie peste Eva şi câte altele. "Păcătoşii", ne gratula părintele  Bică, Dumnezeu să-l odihnească, că a avut "norocul" să treacă la cele veşnice înainte de a se descoperi sub pardoseala putrezită dintr-un colt al bisericii în care slujea, un pistol si o puşcă. S-a vânzolit vreo două săptămâni miliţia şi securitatea pe la Bondrea.

Problema care se ivi atunci era alta. Printre lecturi, la clasa a II a, era una intititulată: Cei patru fii ai Evei, în care subiectul principal se referea la "o vizită" a lui Dumnezeu în familia lui Adam şi Eva, moment în care aceştia şi-au prezentat patru dintre copii lor. Pentru fiecare, Dumnezeu i-a sfătuit ce ocupaţie să-i dea. Dar la plecare, Eva, arătând Domnului ciurdina de copii pe care-i avea în spatele casei, a întrebat cu ei ce să facă. "Aceştia să-i slujească pe ceilalţi!" ar fi spus Tatăl Ceresc…

Ei bine, de aici a pornit problema şi sunt ceva ani de atunci şi ea – problema – nu e suficient de rezolvată. Unu dintre noi a întrebat cum se fac copiii. "Linişte, nu vă ruşine!" a ţipat Tiţa, monitoarea dintr-a şaptea chiar în momentul când uşa se deschise şi învăţătorul, venind de la altă clasă, păşi înăuntru. Ce a urmat nu a lămurit problema doar că noi, baieţii – care am fi stârnit scandalul – ne-am ales cu câte o nuia la palmă. Cinstit să fiu, privind în jur până ca monitoarea să ajunga la mine, am înţeles că e posibil să scap mai uşor. Privii cu spaimă în ochii Tiţei, vecină şi prietenă cu fraţii mei, şi beneficiai de o nuia "mai uşurică". Ce va să zică domnule corupţia, o să spuneţi. Aşa-i, da învăţătorul a văzut, a luat nuiaua şi mi-a aplicat şi mie şi fetii corecţia necesară. Pâna aci toate bune şi la locul lor numai că întrebarea a rămas fără raspuns la şcoală. Cum se întâmplă şi acum!

Şi atunci ca şi azi, răspunsul l-am aflat pe uliţă de la Nea Tomiţa. Exact, la "obiect" şi cu amanuntele respective. Mă uitam tâmp la el cum, fară nici o grimasă pe faţă, ne spunea mie si prietenului meu intim din acel timp, Liviu, cum omul are nişte icre pe care le deşartă în corpul femeii, care se umflă, "ati văzut-o pe Dobra lui Baicu, ca ea" ne şi exemplifica el, şi femeia naşte copii. Nu-i puneam întrebări să nu părem proşti da simţeam că n-am prea înţeles mecanismul, în special gandindu-mă la Prima Familie, Adam şi Eva. "Da de unde a ştiut Adam unde să introducă şi să-şi deschidă caneaua?", a îndraznit Liviu. Unchiaşul fusese surprins,"Mă ai înţeles ce e caneaua?" Eu spusei  un da timid. Apoi ne povesti cu lux de amanunte că era vară, că cei doi se jucau, se trânteau, se căţărau în pomi si – din întâmplare – stând faţă în faţă pe el l-a înţepat o albină de cur si a făcut o mişcare bruscă nimerind, fără să vrea, acolo unde trebuia…

Verişoara mea de  la Suceava mă iubeşte în felul ei, adică este destul de sentimetală cu mine, trecând de la do minor la si major  în exprimarea sentimentelor ei – am uitat să vă spun că e profesoară de muzică – aşa că de la "dragă Didulaş la mă tâmpitule", nu e o diferenţă decât de o terţă. Când punem ceva la cale răspunde catifelat, "da mamă, aşa facem!" Fac o paranteză şi adaug că, dacă e să ne luăm după manifestările concrete ale dragostei, faţă de sufletul meu, Viorel, soţul, concubinul şi amantul ei, dă mai multe semne, măcar că mă sună de două ori pe săptămână ceea ce Smaranda cam uită. Acu nu neg nici faptul că s-ar putea ca lui să-i cam "plouă în gură", amintindu-şi de ţuica mea şi mă sună să se asigure că mai exist şi eu şi ţuica… In fine…

Aseară, pe la şapte am avut o iluminare. Nu ştiu da mi se întâmpla cam des în ultimul timp, fiţi atenţi. Am "văzut" numerele care vor ieşi deseară la loto. Dau înebunit telefoane la copii, încep să mă strofoc cum să fac să iau bilet, gata să păţesc beleaua, când îmi aduc aminte de verişoara me! Era pe net. O accesez, îi arat pe scurt situaţia în care mă aflu şi-i propun următoarea afacere: din cei opt milioane pe care îi va câstiga ea pe numerele ce le "citisem" eu prin mesaj subliminal, să-mi dea şi mie două. Scot la imprimantă toată conversaţia s-o am ca probă în instanţă in caz de ceva, stabilim masurile de securitate necesare, nu că ne-ar fi frică de cerşetori, da o asemenea sumă trebuie secretizată, şi-înainte de a încheia dialogul apare marea dilemă: ce vom face cu banii?? Reluăm dialogul. Pentru început imi sugerează că am putea să ne mutăm mai aproape unul de celălalt, că viaţa-i scurtă, că sucită, că-nvârtită… Cum noi doi avem doar o scurtă perioadă de graţie când ne întâlim, maxim două trei zile fără să ne certăm, până la urmă nu era o ideea rea şi în caz de scandal, îşi ia fiecare "jucăriile" şi-şi vede de ale lui. Dar tot "străluminarea" m-a scos din încurcătură: "ce-ar fi tu să ne luăm o căsuţă pe malul Mediteranei şi să stăm şase luni în ţară şi şase –i arna – acolo". Deoarece ea a achiesat rapid la idee, ne-am urat noapte bună. Aşa că, tuturor, pa! Plec la Malaga! Acolo am stabilit într-un final. De ce? Păi să nu mă mai combat cu Nucu care se laudă că nu ştiu ce calităţi de vinuri a băut! Să fiu în mijlocul vestitelor podgorii de Malaga! Măcar dacă ne certăm, s-o facem sub o influienţă de calitate! Incă odată, hai pa!

Avem mulţi ziarişti talentaţi. Aş zice chiar scriitori – ziarişti. Nu vreau să le fac popularitate că au, ci doresc să vă spun că citindu-i reţin unele pasaje şi le consemnez pentru sufletul meu. Iata un fragmenţel:

         "Cu Băsescu eşti deja al doilea, eşti exclus, pe margine, pentru că el sugerează nu construieşte, fabuleză o poveste de dragoste cu poporul de care poporul nu avea ştire dar pe care o descoperă uimit, abia acum, în susurul vorbăriei pe care i-o toarnă preşedintele psihanalist". Ofer un sejur la Gura Văii celui care va ghici cine a spus.

Manifestările "spontane" de ieri mi-au provocat o senzaţie de duş rece! "Jos comunismul!", e o lozincă pe care o voi striga în toate zilele mele., dar strigăturile de ieri au adus în prim plan feţe jalnice a unor persoane iresponsabile, incapabile să discearnă ce se întâmplă cu ei. CARE COMUNISM? Al fostei nomenclaturi îmbuibate sau al foştilor membrii pcr care, de multe ori siliţi de împrejurări, acceptau plata unei cotizaţii pentru a-şi menţine slujba. Culmea, in mulţime erau şi tineri-identificabili ca apartenenţă după feţe – care strigau şi ei folosind gestica cu degetul mare în jos specifică arenelor romane cu gladiatori. Priviti-i fraţilor, că îi găsiţi peste tot pe net, ei sunt cei despre care incercam să vă previn în anii nouăzeci: ei sunt lăstarii copacului tăiat în decembrie 89! Lăstariii comunismului. Durerea mea cea mai mare e că am distins şi oameni de la care te-ai fi aşteptat să aibă discernământ! Minciuna şi manipularea le-au obturat mintea!

Dacă presa ar şti reţeaua pedelistă a minciunii, propagandei şi dezinformării publice şi ar confrunta-o cu o altă reţea din arhiva CNSAS, dând-o publicităţii pe toate canalele, am putea spera că ceea ce vedem acum s-ar duce în istorie. Această reţea este foarte vizibilă în mediu rural.

Când am participat la prima sârbătoare naţională aveam opt ani şi nu o voi uita niciodată. Mai întâi mirosul margăritarului înflorit în Pădurea Păpara pe care l-am cules la îndemnul învăţătorilor nostrii şi apoi întrecerea sportivă de alergare la o sută metri. Eram un ţâr, slab, iute, antrenat pe prundul gârlii sau pe coastele dealurilor din jurul satului, am câştigat detaşat. Ce fericire… Era zece mai, ziua de proclamare a regelui, devenită Ziua Naţională sărbătorită mai mult de sapte decenii. Nu ştiam că atunci era ultima zi naţională.

Generaţia mea — s-a observat bine şi azi, la interviurile presei — a trăit într-o răsturnare de valori! Vă mărturisesc că până prin anii şaptezeci, când a fost impus un imn mai apropiat de sufletul românilor, „Trei culori,” confuzia asupra acestei importante zi era generalizată. Mai întâi era sapte noiembrie „de la fraţii sovietici”, urmată de 21 decembrie, ziua „tătucului Stalin” sărbătorită până în 1953, opt şi nouă mai zile libere în vremea liceului,  şi – până în 89 – vestitele urniri de forţe „desenate” cu prilejul trădării de la 23 august!

După lovitura de stat din decembrie optzeci şi nouă care a declaşat revoluţia paşnică a profeţei celor douăzeci de ani de „şcolarizare” democratică a poporului român, a venit 1 decembrie, Ziua Naţională a României. Fiecare an, de atunci, cu istoria lui. Ultimii doi ani, cu „penibilul” nesimţirii ajuns la nivel central. Cum a fost posibil ca preşedintele să nu dea mâna cu cei cărora le datorează pozitia? Oricum eu – deşi nu m-a întrebat nimeni care zi ar fi mai nimerită pentru a deveni NAŢIONALĂ — din respect pentru mine am sărbătorit această zi sădind doi cireşi… DE MAI!

Am renuntat la comentariile privitoare la campania electorala a turului II! Am făcut insă greşala, azi de Sfântul Andrei, să-i ascult la Radio România Actualităţi pe cei doi! Incredibil, Băsescu vorbea cu mine! Clar omul ăsta n-are nici ce mai mică doză de respect!Pur şi simplu ne crede nişte proşti înfofoliţi în propaganda sa băloasă. Ce mă interesează pe mine felul cum şi-a făcut Dinu Patriciu averea? Har Domnului, l-a ţinut la puşcărie când a vrut timp de 72 de ore, prin abuz de tip securisto-comunist. Băse, aşa cum îi place să-şi spună, a avut cinci ani la dispozitie să demonstreze că e om. Nimic nu demonstrează că a avut o viziune clară asupra a ceea ce trebuie să facă ca preşedinte! Imi ajunge! Prefer să schimb subiectul, chiar daca am emoţii pentru poporul român! Voi vota triumviratul: adevărata echipă pe care o dorim de mult. Geoană, Johannis, Antonescu!

[De ziua nationala a Romaniei]

Se întâmpla deseori ca weekendul – prieteni, ştiţi cât batjocorim cuvântul asta de import de pe vremea când, vinerea, femeia de servici nu uita să ne adreseze urarea invariabilă, “uichind plăcut, şefu!” – să aducâ la mine acasă surprize plăcute. Copiii, nepoţii, prietenii, aleg Gura Văii atât pentru căldura primitoare a gazdei – hai să ne lăudăm – cât şi pentru energizantele locale, între care ţuica de prună, e de top! Foarte rar, şi îmi pare rău pentru asta, vine şi Costi singur sau cu ai lui! Dece spun ca imi pare rău? Ei bine, tipul e un personaj, personaj, nu o glumă de om! Plin de vervă, cu replica de cele mai multe ori comică, libertin, nu rămâne dator niciodată cu ironiile sau autoironiile, talentat în special în comedie, l-aş dori un obişnuit al casei. Ieri a observat că “avem de toate în familie şi de trei, de triezecişi trei, de patruzeci şi trei, etc. ani, nu ne lipseşte nimic!” Iată o observaţie pe care, în monotonia altor zile, nu o observam, La fel cum nu observam ca “ce naiba, ai capre şi nu ai un căţel să vadă de ele?” Costi, pune probleme. Nu spun ca nu le rezolvă tot el pe multe, dar când le pune rămâi perplex, apoi te prăpădeşti de râs… Ce mă tem la el, am impresia, că e un pic timid! Oare cum să-l fac să devină ceva mai îndrăzneţ?

Cauza principală e POLITICA. De douăzeci de ani toţi „am ştiut” ce înseamnă da puţini sunt cei care au învăţat „drumul de la necesar la posibil, ”cea mai largă accepţiunii a politicii. Chiar şi machiavelicul „scopul scuză mijloacele”, devenit mai degrabă, „mijloacele scuză scopul”, colportat de personaje de mâna a doua, s-a transformat într-o actorie cu starlete, preocupate mai mult „să dea bine la popor” decât să transmită soluţii, idei, rezolvări de probleme. In ultimii ani, slobozirea patimilor şi coborârea standardelor comunicaţionale la un nivel submediocru ori suburban, a adus în „scenă” oameni lipsiţi de anvergură, fără caracter, şmecheri, acoperiţi ocazional de „glorie” falsă. Piesa a devenit atât de banală, aiuritoare şi fără substanţă încât publicul e sactisit. „Negoţul” poziţiilor publice, ca acţiune politică prost regizată, a umplut paharul mâniei generale generând calpe prietenii, impardonabile alianţe ori înţelegeri, pentru „promovarea imposturii”, lipsei de profesionalism şi gregarului convenţional ori complice. Nu a contat competenţa ci apartenenţa, figuraţia. Nu ne mai cunoaştem bine nici între noi, optăm pătimaş, interesaţi, fără dicernământ chiar dacă condiţia noastră socioprofesională nu are nimic de a face cu ideologia aplecării noastre! Confruntarea de idei în sfera politică s-a transformat într-o ţăţăreală de mahala. Alaiurile staffurilor de campane, nişte strigături de nuntă sau de bâlci, care aduc babele din sate pe la porţi, au coborât sub limita demnităţii relaţiile interumane.

Aici intră în scenă, „câinele de pază,” „a patra putere în stat”, benficiara şi – în mare parte – producătoarea sau regizoarea spectacolului, unde sosesc informaţiile „pe surse”, se dau verdicte, se fac clasamente, se scurg cuvinte care ajungând în „canalizarea” socială, dau pestilenţă tot mai sufocantă zilelor noastre amare. Aşa, jegul devine sclipici auriu, morfăiala cuvintelor sordide, se transformă în verdicte iar minciuna se cuibăreşte tandru. Da domnule, presa e liberă, mai liberă nici că se poate, dar libertatea presei se opreşte acolo unde începe libertatea mea! Eu, cetăţean al României, azi la douăzeci de ani de speranţe, nu mă simt liber dacă ridic ochii! Punct!

„Să nu vorbim despre morală, domnule!” Iată un slogan la modă atunci când vine vorba de politică, politicieni, şi componenta cea mai harnică a puterilor „democraţiei” statului român, presa. Nota bene, pentru mine presă inseamnă televiziuni, radiouri, ziare, tabloide, reviste..

Până la urmă nici nu ai cu cine vorbi despre morală, nu ai unde. Cum nu? Da şcoala ce face? Care şcoală, aia unde directoarea primeste o sponsorizare de două sute de milioane lei vechi pe care le facturează la prietena ei şi-şi ia comisionul cuvenit? Sau cea unde învăţătoarea strânge la fondul clasei pe parcursul a patru ani şcolari bani – cota aparte de la fiecare părinte – pe care îi justifică puieril cu bonuri de casă dar pe care, în realitate, i-a cheltuit pentru propriul buzunar? Ori unde? Odată, liderul unui sindicat delapidând cotizaţiile, este scos „basma curată” pentru fapta sa penală de către directoare şi drept recunoştinţă, azi, nu-i mai dă nici bunăziua acesteia??

„Merele putrede strică şi pe cele bune”! Ei bine, putregaiul acest era mic în anii cincizeci cănd a început a fi răspândit ca o molimă. Religia s-a scos din şcoală la 1 ianuarie 1948, valorile morale de până atunci au fost rase, apoi au fost introduse noţiuni morale noi, cu alt conţinut şi altă rezonanţă. Lupta de clasă a proclamat destrămarea relaţiilor umane bazate pe corectitudine, respect, demnitate, a adus duplicitatea ca regulă generală pentru „păzitul propriei pieli”, iar încercarea de a impune o nouă morală a eşuat lamentabil în 1989! Şi ce am făcut noi după aceea? In afara întroducerii religiei în şcoală?

Educaţa morală presupune un grad de responsabilitate extraordinar care inseamnă, în primul rând, ritmicitate, continuitate, perseverenţă şi nu în ultimul rând, o evaluare profesionistă. Noi ce am intreprins? Am „înşfăcat” libertatea, ca valoroasă noţiune a moralităţii comportamentale, dar nu am înţeles-o ci am transformat-o până azi în „domnia bunului plac!” Produsele morale ale familiei, şcolii şi societăţii noastre de azi s-au decantat cu dificultate în valori unanim recunoscute. Naţiunea română este divizată patologic, aproape nimic din ceea ce înseamnă tradiţional nu ni se mai mulează pe spiritul românesc, reproşurile ierarhiei administrative sunt firave, fără substanţă, uneori complet ratate din pricina unei realităţi subterane puternic erozive. Va urma…