Blogul lui Didu

17 decembrie 89

Spectacol muzical-literar la Căneşti. Succes deplin. Muntenii negoşani şi din Valea Verzii, ca toţi ceilalţi, au receptat mesjul, au aplaudat şi i-au cinstit cum se cuvine pe artiştii amatori. La primărie se organizase de către vicele Cojocaru, o masă cu de toate, peste care pluteau aburii de la ţuica fiartă, zburau gulumele deocheate şi fluerul lui nea Costică era pus la treabă. Toate au creat de îndată o relaţie de prietenie generală iar verva vicelui recunoscută şi în mediile de partid, pentru spontaneitatea şi subtilitatea sănătoasă, duse pâmă la urmă conversatia pe un făgaş riscant, poate chiar periculos dat fiind ca şi Buturugă, subofiţerul tomnatic de la miliţie era de faţă. Astfel, când Didu văzu că pregâtirile sunt peste măsură de serioase, scăpă, cum îi era obiceiul, ”ce-i asta nene, nuntă, logodnă sau pomana porcului?” La care Cojocaru cu faţa plină de zâmbet replică: ”hai domnu Didu, ce naiba, e pomana porcului, pe care nu l-am tăiat încă!” Lui Didu îi cam pieri zâmbetul, dar mustaţa şi barba nu-l dădeau de gol, aşa că, în ton cu el, râse scurt cu un „hm! pai nici n-aveţi ce că trebuie sa daţi contractul întâi, asta-i de la gospodaria de partid probabil!” Vicele, vesel nevoie mare, ocoli masa căci toată lumea era în picioare şi-l luă de braţ pe Didu şoptindu-i la ureche in zarva generală: ”ce ori nu ştiţi ce a fost azi noapte la Timişoara?” Descumpănit un pic, Didu sorbi încet din ceaşca cu ţuică, gândindu-se cum fusese cu doi ani în urmă chemat la securitate pentru o reclamaţie plecată dintr-un grup de cinci persoane, se uită peste camera plnă ochi cu bărbaţi şi femei, se făcu că nu aude apoi strigă la nea Costică: „zi neică o sârbă să pornim spre casă că s-a înserat de mult!” Eugen, colegul lui de liceu, profesor la Căneşti îl luă în scurt: ”stai mă, ce naiba, nu porneşti moara lui Popescu?” Era o aluzie la un chef din anii trecuţi când s-au pus toţi să imite pornirea morii de foc a profesorului Popescu care acum aparţinea ceapeului. Dăscăleanu interveni şi propuse o alta intâlinre, că si el trebuie să ajunga acasă, la Buzău în seara aceea că era duminică şi avea o ocazie. Se mişcară cu toţii spre ieşire, căci şi şoferul camionului cu care veniseră dădea semne de nerăbdare că el nu putuse bea nimic că de mâncat, slavă Domnului! Totuşi vicele avu grijă si-i dădu o sticlă cu vin. Didu ieşi ultimul iar nea Costică parcă înadins se opri să-l aştepte. Auzise ce spusese vicele şi ţinu morţiş să completeze: ”domnu Didu, uitaţi-vă la mine, pe Ceuşescu nu-l apucă Crăciunul!” Surprins Didu i-o tăie scurt: ”Taci măi nene vrei să te arsteze careva?” „N-are ce-mi face domnule, am scăpat eu de pe front” mai adăugă el şi se aruncă peste oblonul camionului. La cei peste şaptezeci de ani ai săi, era destul de sprinten, muncise toată viaţa şi trecuse şi prin ultimii ani de foc ai războiului. Acum susţinea că „aşa scrie la carte”, nu avea nici un dubiu, iar cei care auziseră spusele sale către dom’ profesor, îşi făceau cruce, „să dea Dumnezeu!”.

In drum către Scorţoasa, veselia se cam stinse, era seară, afară uscat şi călduţ, rar se mai auzea câte un bici pocnind, luminiţile ferestrelor se oploşeau printre uliţi iar camionul ceapeului huruia peste bolovanii prundului de gârla dintre Căneşti şi Gura Văii.Dascăleanu aprinse un chibirit, pentru ţigara ce o plasase in colţul gurii iar la lumina lui, Didu îşi controlă ceasul. Văzându-l nea Costică, vesel în continare şi dornic de discuţie se şi repezi:”a trecut Vocea Americii, domnu Didu, lăsaţi că prindeţi Europa Liberă”… Profesorul îşi lasă gândurile slobozite fără să se mai ferească de ceilalţi între care erau sigur cel puţin doi informatori ai securităţii, de unul era sigur, căci se laudase odată la un şpriţ cam ce bani câştiga el, şi-i întoarse vorba hâtrului: ”de-aia te grăbeşti nene? stai liniştit că toată noaptea avem timp”. Vorblele pluteau in aer, se simţea o stare de spirit neobişnuită, un amestec nedesluşit de bucurie şi emoţie stinsă într-o uşor perceptibilă stare de nesiguranţă. Fiecare stia ceva, toţi se gândeau cam la aceleaşi zvonuri, îşi puneau întebări, se înfricoşau singuri în felul lor, trebuia să fii insensibil ca să nu realizezi că fiecare ar fi vrut să vorbească da nu prea avea curaj. Nicu Ştirbu, care luase mai binişor la măsea se dezechilibra la trecerea maşinii prin vad şi mai înveselea deseori atmosfera, strigând aluziv: ”hai la Jimbolia, fraţioare, las-o mai moale!” prilej pentru nea Costică să râdă în hohot: ”vedeţi dom profesor că domnu Nicu ştie care-i situaţia”! Didu răspunse zâmbind: ”care să fie bre, asta-i situaţia”! Iar în grupul femeilor se porni un hohot de râs căci sora Atena de la dispensar replicase hotărât: ”vine menstruaţia!” După ce se potoli râsul şi gustă şi el gluma, nea Costică completă hâtru: „înseamnă că n-ai rămas, da’ la Timişoara situaţia e gravidă!” Se aşternu liniştea. Hurducăielile camionului se potoliseră, la coborârea spre Gura Văii şi după cel de al doilea pod se opri şi coborâ Didu. Salută cu seară bună pe toţi şi îi asigură pe colegi, „ne vedem mâine”. Ştirbu il completă: ”ai dracu, nu-i vacanţă? Ne dă de lucru”. Asa era deşi vacanţă venise ordin ca toţi să fie prezenţi la şcoală să facă mediile generale trimestriale şi analiza lor. Vax! Ceva era clar: în loc să ne pregătim ca juca ursul la vecini noi ne făceam ca avem treabă.

Intrând în casă Didu se bucură că îşi găsise toată familia bine dispusă, fiul cel mare umblase la butoi şi scosese o cană de vin, toţi erau deja bine dispuşi şi puşi pe şotii. El făcea pe durul: ”a fost careva la grajd”? De, grija lui era că trebuia să fete vaca! „stai dom’le liniştit că aştia pleacă mâine, să mai spunem şi noi câte o beseadă interveni cel mic, am dat fân şi ciocani,eu plec inapoi la Bucureşti să-l dăm jos pe Ceauşescu”. Didu se schimbă la faţă, nu spuse nimic, porni tranzistorul şi-l fixă într-un târziu pe Europa Liberă. Veştile de la Timişoara erau alarmante, cu exagerările gazetăreşti înţeleseră cu toţii că acolo se omoară suflete nevinovate. Inregistrările transmise, ţăcănitul armelor, ţipetele mulţimii erau inconfundabile, se petrecea ceva, nimeni nu-şi închipuia că ar fi putut fi o înscenare bine pusă la cale. Toţi ştiau de scrisoarea celor sase, gândeau că o schimbare urmează iar cei doi copii cel mare şi cel mic, trecuseră ca studenţi de stagiul militar şi se uitau unul la altul sporind teama mijlociului, care nu făcuse armata, „îs cartuşe de război neică nu de manevră, se trage nu glumă!” Vinul de căpşunică, cărnaţii de porc – taiseră porcul înainte de vreme căci luau şi cei doi care plecau la Bucureşti, cel mare la nevastă iar mijlociul la Hanul lui Maniuc unde era angajat – mai ţinu un pic atmosfera destinsă dar mamaia începuse să-şi facă cruci, aprinse candela şi se puse pe oftat.”Să ne ferească Dumnezeu!”…

18-20 decembrie 89

La şcoală îşi vede fiecare de treabă, încercând să închee mediile trimestrului I şi apoi să calculeze mediile generale, pentru o analiza comparativă cu rezultatele de anul trecut. Era tot o foială şi fiecare îşi căuta un loc pentru a nu pierde vremea cu discuţiile care fierbeau, pluteu în aer. Femeile mai inspirate se retrăseseră în clasa cu vizibilitate la drum să se vadă dacă vine cineva in şcoală şi, mai pe şoptite, mai tare îşi comunicau ştirile, se minunau se cruciau, greşeau la calcule, nimeni nu mai era interesat de nimic, doar de gura directorului, stăteau pană la prânz în şcoală, să nu zică „lumea” ceva. Care lume era de fapt la primărie. Doar barbaţii, mai prctici, socotiseră deja tot, la vedere, vorba lui Ştirbu, stabiliseră clasamente dupaă urechea lor nu a cifrelor şi îşi făceau de lucru, ba după ţigări la bufet, ba după o bere.

Pe la 10:30 Didu intra in clasă şi-i şoptea nevestei: ”vezi că sunt la nea Marin, te văd când treci acasa!” Ieşea prin spatele şcolii şi pe ulitţa de pe Luncă intra la Nea Marin Pavel. Omul era un personaj remarcabil în satul lui prin vâna sănătoasă de ţăran, fară teamă de nimic. A refuzat intrarea în ceape, cu toate consecinţele ce au urmat:arestarea şi bataia la miliţie, impozit mare pe terenul ce il avea… Până la urmă a reuşit, prin perseverenţa lui si a soţiei, nu aveau copii, să-şi afle un loc de muncă la Schela Berca, unde muncind conştiincios şi corect ajunge anii de pensie şi acum îşi reluase activităţile de ţăran sadea. Printre altele îngrijea şi o vie din care scote un roze natural gustos şi sănătos. Era un ţăran respectos dar destul de isteţ şi se bucura când cineva de la şcoala venea sa cumpere vin de la el. Trebuia să fii pregatit să stai cu el de vorbă că nu te lăsa fără sa-ţi facă si el cinste. La curent cu toate ştirile, dezbătea cu domnu’ Didu toate temele la zi, de la Nagorno Karabah, la situaţia lui Ceauşescu în relaţia cu Gorbaciov. Ii plăcea să-l contrazici ca să argumenteze el, în stilu-i caracteristic, că are dreptate. Uneori, pentru delectare, Didu mai lua şi câte un coleg, dar atunci şederea trecea de miezul zilei…

cronica reperelor

8 decembrie 89

Sedinţa biroului de partid cu activul……. Primăriţa conduce, cu ochii în agendă, dând repezit cu pumnul în masă…….

…”to’arăşu’doctor care-i situatia la dumneavoastră la dispensar nici un porc, dece?”Doctorul Găiculescu, se foieşte în scaun, priveşte în podea şi nu spune nimic. ”…contabila, nu dai nici un salariu fără contract, cel puţin doi inşi pe un porc!” Contabila, serioasă, cu ochii mari, priveşte spre doctor o clipă, apoi la primăriţă care o fulgeră rapid, lovind iar masa cu pumnul: ”ce n-am lăsat destul? doi pe unu, clar? ”Apoi, schimbând registrul vocal îl „ia la beţe” pe Croitoru, preşedintele ceapeului: ”ia zi tovule, dece n-ai furaje de-ajuns la sectorul zootehnic? Parcă lovit în plex, nea Petrică se uită nelămurit şi în fugă la cei prezenţi, parcă cerându-le sprijin, apoi la ea replicând iute: „ba am tovaraşa secretar! ”Primăriţa lovi cu palma sticla biroului, ridică mâna şi arată cu degetul pe fereastră zicând: ”ai pe naiba, fânul ală de pe Magura, iernează acolo, când îl aduci? Preşedintele se imoaie, răsfoieşte agenda, dar până să raspundă, primăriţa priveşte cu ochii înseninaţi spre profesorul Iosif, directorul şcolii, zâmbind cu subânţeles, doar nevasta directorului, Luşela, cum o râzgâiau prietenii, era adjuncta sa pe linie de partid, adresându-i-se serios: ”aveţi grijă tovarăşul director, pentru cadrele didactice din localitate, fiecare din ei câte un porc!” Directorul trecându-şi mâna peste agendă răspunde uşor înroşit, mieros şi supus, cu suficientă ipocrizie: „am înţeles tovarăşa”, spuse el căutând privirea nevesti-si care zâmbea stăpână pe situaţie, aprobând din ochi spusele sotului. In acelaşi timp un tropăit sacadat ajunse până în biroul respectiv, se făcu un moment de linişte, de, spaima de cutremur nu trecuse,”ce naiba?” - se foi primăriţa, tocmai când o doină la fluier prinse a răsuna pe holul primăriei. „a, aveţi repetiţie” se dumiri ea şi privi veselă spre adjuncta sa, doamna Iosif, care îndeplinea si rolul de director de cămin cultural.

In acel timp sala mare a primarei era şi cămin, cu bibliotecă, iar aici erau adunaţi învăţătorii şi profesorii pentru repetiţii sau învăţământ politic ori şedinţe „lărgite” ale partidului cu activul. Se pregătea acum un montaj literar muzical „Pământul” de George Ţărnea, ceva cam deocheat pentru momentul politic din ţară, iar interpreţii savurau cu plăcere o serie de replici între care una era însoţită de tropăituri încercând să prezinte cu un oarecare subânţeles relaţia om-pământ… ”pământul, pământul, pământul”…

…La sfârşitul şedinţei de birou primăriţa se aplecă spre adjuncta sa:”când aveţi spectacolul?” Tovarăşa adjunctă se uită de formă în agendă şi cu zâmbetul inimitabil îi spuse toată numai miere” pe 17, la Căneşti, poate veniţi si dumneavoastră”. Nu primi nici un răspuns, dar fu luată la braţ şi împreună porniră spre casa vicelui unde se aranjase cina, prilej de continuarea „şedinţei”, mai de graba a „bârfei” când se luau „la refec” persoane din cele mai diferite medii. Dacă ţuica fiartă dezlega cu uşurinţă limbile, întreruperea curentului aducea un plus de energie verbală, rolul decisiv avându-l femeile, alarmiste şi colportoare de caracterizări ale diferitelor persoane, mai mult sau mai puţin importante. De acolo s-a „concluzionat”, mai la începutul toamnei, în timpul practicii cu elevii, că „Ionescu ăsta e un pericol social… ”Cine l-o fi mai adus şi pe doctoraşul astă că s-au brodit amândoi ca sacu cu petecu”, se îngrijora secretara adjunctă, în căutarea unei posibile soluţii pentru „a-i pune cu botu pe labe pe aştia!”

Medicul comunal Găiculescu, bagă capul pe uşa sălii de repetiţie, şi adresându-se profesorilor Dascăleanu şi Ştirbu, care tocmai luaseră o pauză, cu un „Mergeţi,mă?” le arătă ceasul. ”Hai, gata nea Costică, mâine, la aceeaşi oră!” Nea Costică era un cioban care „le zicea din fluier” iar rolul lui era să cânte o doină „de să plângă lumea” cum spunea uneori. Nu vorbea prea multe dar era foarte sigur si ferm pe părerile sale. Se simţea bine între învăţătorii şi profesorii ce repetau montajul, era mândru dar şi foarte respectos. Deseori repetiţiile se continuau, pentru câţiva bărbati, la domiciliul său, la un vin fiert.

Coborâră toţi trei şi se îndreptară spre Gura Vaii, la Didu, care plecase cu ceva timp înainte pentru a-şi termina treburile gospodăreşti de seară, mulsul vacii, hrana la porci, închis uşa la coteţul păsărilor. Işi făcea în mod reflex toate câte le avea, de la schimbarea hainelor de la şcoală şi până la rânitul în grajd. Era plin de gânduri, la ultima pregătire cu gărzile patriotice, la masa ce se dădea de obicei pe la ceape, căpitanu Stanciu îi strecurase, ca unuia în care avea încredere, „domnule, joacă ursul la vecini, nu trebuie sa ma pregătesc şi eu?”, îi zise făcându-i cu ochiul. Acum îşi aduna informaţiile de la Europa liberă, cu afirmaţiile căpitanului, şi – în izolarea satului plin de informatori şi turnători – nu gasea nici o cale de genul celor care se perindau în Europa, cine, cum, cand… Frica era şi ea prezentă dar nu în aşa fel încât să-i copleşească gândurile. Intră în casă unde Geta, soţia lui, tocmai turnase pe un fund mare de lemn, o mămăligă care parcă strălucea în lumina palidă a lămpii cu pertol ce pâlpâia seară de seară, afumând sticla, ”pune hoţul asta de gestionar apă în gaz”, era de părere coana Puica, mamă lui, dar intreruperea curentului electric nu mai era o întâmplare… Didu se coborî în beci, aduse o sticlă cu ţuică, o aşeză pe masă, crăpă câteva cepe, aduse şi o cană cu vin în timp ce Geta randui farfuriile pentru colegii care se auzeau deja venind gălăgioşi pe drumul în beznă…

Seara era senină, dar negeroasă, colegii intrară dând bineţe, se aşezară fără prea multe formalităţi, familia Ionescu fiind o gazdă cunoscută pentru deschidera către oaspeţi. După primul păhărel, branza cu smântână, mămăliga caldă, ceapa, îndemnară şi la al doilea, Nicu Stirbu fiind repede amator şi de al treilea: ”Sfânta Treime, Didule !” Li se dezlegară repede limbile: ”Cum faci cu contractul de porc, măi omule” începu Găiculescu. „Mai aştept, nu fac maine, mai dă-o în măsa ce ti-e frică de ea?”, răspunse Didu referindu-se la primăriţă. „Mă, dacă nu ti-e frică dece nu organizăm noi ceva” ,se aprinse doctorul răsturnând şi el al treilea păhărel. Dăscăleanu stătea mai rezervat dar îl degusta şi el puţin, câte puţin. ”Ce doctore nu ştii de ce? Un român, un hoţ, doi români, doi hoţi, trei români o bandă şi un trădător, iar noi suntem deja patru!” Nicu Ştirbu, lăsă paharul cu zgomot pe masă, îşi iţi privirea spre Didu şi replică tăios cu expresia lui celebră: ”Ai dracu, şi cine e trădătorul, eu?” Molcom, aprinzându-şi o ţigare, in ciuda protestelor celorlalti, Dăscăleanu interveni, „Te ştii cu musca pe căciulă că fractu e mare ştab la Uniunea ceapeurilor?” Discuţia se încinse, zidul Berlinului căzuse, în Cehia şi Polonia schimbările erau în toi, iar Didu nu se abţinu si le spuse proverbul cu ursul la vecini! …

…Friptura de pui era aproape terminată, mămăliga pe trei sferturi, iar Didu coborî să mai aducă o cană cu vin…vTârziu după miezul nopţii Nicu Ştirbu şi doctorul se organizaseră: doctorul să arunce în aer trenul cisternă de la Sătuc, îar celălalt să ia legătura cu colega lui de facultate cu domiciliul în Jimbolia să-i ajute pe toţi să treacă graniţa. Cei doi o luară pe drum la vale, Dăscăleanu rămânând ca şi cu alte prilejuri câd erau şedinţei sau repetiţii, să doarmă la Didu.

17 decembrie 89

Spectacol muzical-literar la Căneşti. Succes deplin. Muntenii negoşani şi din Valea Verzii, ca toţi ceilalţi, au receptat mesjul, au aplaudat şi i-au cinstit cum se cuvine pe artiştii amatori.

- concluzii rezumative după 65 de ani de studii şi cercetări -

Copiii apar pe lume din dragoste (evităm cazurile accidentale) şi trăiesc datorită acesteia. Natura bilogică, ereditatea şi educaţia – inclusiv mediul, strada, televiziunea, videoul, mobilul – ne personalizează pe fiecare. Cu accente tipice, individuale şi simţurile normale a căror configuraţie poate fi profund diferită. Din toate punctele de vedere.Despre aceste cazuri discutăm in mod frecvent, dar sunt şi excepţii, cam după trei ani încep să fie reţinute primele imagini, amintiri, şi – deosebit de relevant – gânduri. Nu vreau să fac o apologetică a gândirii dar în mod cert, toţi oamenii o posedă.

La experienţa mea, un pic mototolită de obstacolele vieţii, am ajuns la concluzia că gândul este cea mai rapidă cale de comunicare interpersonală, dacă nu chiar de transport. Precis că “aparatura” de punere în funcţiune a comunicaţiilor pe această cale nu a fost întreţinută dintru început iar întrebuinţarea ei se relevă întâmplător sau-în cazul iniţiaţilor-se practică în acţiuni mai puţin deschise accesului public.În cazul “transportului ca gândul”, subiectul e vast aşa că aştept teleportarea…

Gândirea este cea care stârneşte curiozitate, natura bilogică are spaţiu de reflexive datorită modificărilor stârnite de creştere iar corelarea acestora se poate desăvârşi în funcţie de calitatea educaţiei în familie si de influienţele asupra ei din N direcţii! De reţinut că simţurile obligă mecanismul gândrii să reacţioneze.In cazul individual fiecare cu ale lui dar un gând către altă persoană poate fi “interceptat”. Coincidenţe sau nu, sunt mii de situaţii prin care am aflat cu zile, ceasuri sau secunde ceva, despre cineva, undeva, îninte ca să primesc vreo comunicare orală doar pe calea gândurilor, ale căror unde se nasc şi circulă într-o manieră imprevizibilă .

Faptul, acţiunea ca atare, prinderea mesajului, apariţia unei anumite stări sufleteşti, reprezintă tot un fir de gândire, de spirit, de suflet. Sinonimia enumerată aici are rolul de a sublinia de fapt ceea ce numai inima percepe deşi toate aceste situaţii-stări nu au vizibilitate. Nu se văd, le simţim însă. Uneori ele sunt accentuate de ceea ce numim telepatie, atunci când acţiunea noastră vine în întâmpinarea acţiunii unui partener de aproape sau de departe, gândirea noastră primeşte mesajul spiritului celuilalt, dorinţa noastră se suprapune cu iniţiativa altuia. Mesajul telepatic este fundamental în dragoste. El trebuie priceput, îngijit, cultivat cu deoasebită grijă, dragostea reprezentând fundamentul vieţii. ”Dar mai întâi îngrijiti-vă de dragostea dintre voi, căci dragostea acoperă mulţimea păcatelor”, spune Sfântul apostol Pavel. Fac această subliniere pentru a atrage atenţia că însăşi fiiniţarea lumii acesteia e rezultatul unui gând şi al acţiunii lui: dragostea! A ne apleca asupra studului domeniului înseamnă a porni pe drumul marilor iniţiaţi ceea ce nu ne propunem acum..

Iubirea, dragostea nu au termene, perioade, vârste delimitate strict. Acesta e un caracter general. Caracterul special se referă la relatiile dintre doi parteneri de sex diferit. Nici aici nu e o limită infeioară ori superioară de vârstă. Câteva precizări sunt necesare: dragoste cu sila nu există, dragostea cere fiecărui îndrăgostit să raspundă cu dragoste, sentimentele de iubire reprezină produsul simturile noastre eliberate prin pulsaţiile gândirii. Las la o parte faptul că ne datorăm reciproc dragoste ca trăitori ai lumii lui Dumnezeu şi rezumez, în continuare, spre ştiinţa tinerilor, rezultatele cercetărilor mele pe drumul de la dragoste la sex.

Azi, informaţiile sunt atât de diverse şi de aceea eu mă concentrez asupra esenţialului. Nu e o vărstă pentru dragoste! Corect! Nici pentru sex nu e o vârstă stabilă dar recomandările sunt limpezi. In mod metafotic amintesc faptul ca dacă vom mânca ”de poftă” fructe verzi ni se vor strepezi dinţii. Asa dar fructul trebuie gustat copt! Tot astfel şi cel al iubirii! Fac o paranteză adăugând ca “iubirile”, ”dragostele”, ”impreună trăirile”, ”cuplurile ce se fac şi se desfac”, prezente din belşug in reviste, tabloide, televiziuni, etc. sunt cazuri evidente de neîmpliniri, de eşecuri şi “recepţionare” distorsionată a mesajelor simţurilor emise cu ajutorul gândurilor sau chiar blocaje ale lor prin intermediul celui mai periculos agent al derapajului în dragoste – instinctul! El, instinctul, ne spune, “o vreau pe aia”, şi ne facem un titlu de glorie stand cu o starletă cu corp expresiv, ori cu o anonimă frumoasă, care, în treacăt fie spus nu are motivaţie să refuze o ofertă, mai ales ca e susţinută material. Lipsa de motivaţe de care am spus e, mai pe şleau, lipsă de educaţie… Sunt rare situaţiile când cineva s-a “orientat” astfel ca dint-o asemenea decizie să iasă un cuplu de o viaţă. Desigur sunt şi cei care recunosc greşala dar orbirea instinctuală e aşa de puternică la momentul respectiv încât orice încercare de deturnare atunci e, practiv imposibilă.

Ei acum ce spun cercetările mele în legătură cu “coacerea” fructului? Nimic spectaculos! Trebuie înlăturte cu autortate intervenţiile din dezvoltarea normală a fiinţei fizice şi spirituale. Pentru că rodul creşte din interior, simturile se ascut, întrbările devin curente, modificările fizice se accentuează, apar primele semene ale preadolescenţei proaspete, nealterate, se apleacă cu ceva mai mult interes urechea la discuţiile pe teme erotice ori chiar porno. Indiferenţa nu e o soluţie pentru atitudinea adulţilor. Accesarea delicată cu respect şi afecţiune vizibilă pentru copil e cale spre discuţii intime. Ce vor băieţii atunci? Ca toate fetele să-şi lase chiloţii jos, să li se ofere “pe tavă”… ca apoi ei să înceapă a se lăuda şi să devină “pieptoşi”… Prevenţia acestei atitudini depinde de modul corect în care se fac toate convorbirile în familie. Este periada cea mai delicată a vieţii de familie când, cu toate riscurile, certurile, contarzicerile, vorbele urâte trebuiesc eleiminate pentru multă vreme. Ce vor fetele? În mod cert vor să ştie, să afle, să cunoască şi – dacă părinţii nu ştiu cum să intervină – să încerce. Fetele se doresc iubite, complimentate, “ameţite” cu vorbe dulci, servite şi ocrotite de băieţi.Tendinţa către apogeu, adică spre sex, e mult mai accentuată în zilele noastre. Din păcate e şi mai acceptată de multe familii sub pretext că de “e şi ea (el)tânără ce?” si că “trebuie să cunoască viaţa”. Ca şi cum nu ar fi suficiente complicaţii pe drumul vieţii pentru a nu ne mai lua un bolovan de picioare. Toate la timpul lor!

Să nu fiu înţeles greşit sau de “modă veche”, dar fără dragoste nu poate fi sex. Curiozitatea nu ţine loc de dragoste, iubire. Fără o siguranţă a reciprocităţii sentimentelor, a autenticităţii reale a lor, nu prin bravadă şi golănie, ci prin acele legături intime, spirituale, ce declaşează creşterea ritmului cardiac urmată de alte declicuri fiziologice, ca impulsuri relevante a unei solide ancorări telepatice, sufleteşti, aşadar fără acestea, sexul nu produce împlinirea paroxistică specifică, reciprocă concomitent, deplină şi instantane. Este de subliniat apăsat faptul că “aventurile” sexuale reprezintă partea instictuală din oameni şi sunt alunecări treptate spre viciu. La condiţiile de comunicare ale vremurilor actuale formularea de principii privitoare la subiectul nostru e o dovadă certă de bună creştere. Mai adaug că viaţa de cuplu presupune o atentă şi oarecum relativă împletire a dragostei şi implinirii ei prin sex. Atât bărbatul cât şi femeia sunt în siguranţă amoroasă doar atunci când simt fiecare, dorinţele celuilalt. Există ceea ce în lumea microscopică se numesc feromoni, iar la oameni senzaţii emise spiritual care impletite trezesc în intimitatea fiecăruia dorinţa. Nu este exclus ca asemenea mesaje telepatice să fie transmise şi de către personae care nu fac parte din cuplu. Oricine înţelege unde “bate” domnul X sau doamna Z , cu privirea ca o îmbrăţişare discretă. “o ţigare, o cafea, o cină discretă” sunt introduceri în studiul aventurilor. E plină lumea şi de aceştia.

În sinteza de mai sus am atins principalele aspecte ale temei. E doar esenţialul. Acum urmează întrebările, nedumeririle sau aprecierile dvs., astel ca subiectul să poată fi limpezit cât mai devreme.

Partea intai poate fi citita pe http://stimtot.ro/telepatie-dragoste-si-sex.html

Am apucat doi ani de religie în şcoală. Mare lucru! Multe din problemele nerezolvate din viaţa mea si-au găsit soluţia facând apel la cele câteva cunostinţe religioase căpătate atunci.Ţin minte şi acum poza din manualul de profil cu Adam, Eva şi şarpele, în gradina Edenului. Fapt cert e că amândoi erau dezbrăcaţi. Da te pui cu copiii! Trebuia să se găsescă unul mai şugubeţ să le aduge unele detalii, unul mustăţi lui Adam, altul barbă, ba fetele creionau o rochie peste Eva şi câte altele. "Păcătoşii", ne gratula părintele  Bică, Dumnezeu să-l odihnească, că a avut "norocul" să treacă la cele veşnice înainte de a se descoperi sub pardoseala putrezită dintr-un colt al bisericii în care slujea, un pistol si o puşcă. S-a vânzolit vreo două săptămâni miliţia şi securitatea pe la Bondrea.

Problema care se ivi atunci era alta. Printre lecturi, la clasa a II a, era una intititulată: Cei patru fii ai Evei, în care subiectul principal se referea la "o vizită" a lui Dumnezeu în familia lui Adam şi Eva, moment în care aceştia şi-au prezentat patru dintre copii lor. Pentru fiecare, Dumnezeu i-a sfătuit ce ocupaţie să-i dea. Dar la plecare, Eva, arătând Domnului ciurdina de copii pe care-i avea în spatele casei, a întrebat cu ei ce să facă. "Aceştia să-i slujească pe ceilalţi!" ar fi spus Tatăl Ceresc…

Ei bine, de aici a pornit problema şi sunt ceva ani de atunci şi ea – problema – nu e suficient de rezolvată. Unu dintre noi a întrebat cum se fac copiii. "Linişte, nu vă ruşine!" a ţipat Tiţa, monitoarea dintr-a şaptea chiar în momentul când uşa se deschise şi învăţătorul, venind de la altă clasă, păşi înăuntru. Ce a urmat nu a lămurit problema doar că noi, baieţii – care am fi stârnit scandalul – ne-am ales cu câte o nuia la palmă. Cinstit să fiu, privind în jur până ca monitoarea să ajunga la mine, am înţeles că e posibil să scap mai uşor. Privii cu spaimă în ochii Tiţei, vecină şi prietenă cu fraţii mei, şi beneficiai de o nuia "mai uşurică". Ce va să zică domnule corupţia, o să spuneţi. Aşa-i, da învăţătorul a văzut, a luat nuiaua şi mi-a aplicat şi mie şi fetii corecţia necesară. Pâna aci toate bune şi la locul lor numai că întrebarea a rămas fără raspuns la şcoală. Cum se întâmplă şi acum!

Şi atunci ca şi azi, răspunsul l-am aflat pe uliţă de la Nea Tomiţa. Exact, la "obiect" şi cu amanuntele respective. Mă uitam tâmp la el cum, fară nici o grimasă pe faţă, ne spunea mie si prietenului meu intim din acel timp, Liviu, cum omul are nişte icre pe care le deşartă în corpul femeii, care se umflă, "ati văzut-o pe Dobra lui Baicu, ca ea" ne şi exemplifica el, şi femeia naşte copii. Nu-i puneam întrebări să nu părem proşti da simţeam că n-am prea înţeles mecanismul, în special gandindu-mă la Prima Familie, Adam şi Eva. "Da de unde a ştiut Adam unde să introducă şi să-şi deschidă caneaua?", a îndraznit Liviu. Unchiaşul fusese surprins,"Mă ai înţeles ce e caneaua?" Eu spusei  un da timid. Apoi ne povesti cu lux de amanunte că era vară, că cei doi se jucau, se trânteau, se căţărau în pomi si – din întâmplare – stând faţă în faţă pe el l-a înţepat o albină de cur si a făcut o mişcare bruscă nimerind, fără să vrea, acolo unde trebuia…

Verişoara mea de  la Suceava mă iubeşte în felul ei, adică este destul de sentimetală cu mine, trecând de la do minor la si major  în exprimarea sentimentelor ei – am uitat să vă spun că e profesoară de muzică – aşa că de la "dragă Didulaş la mă tâmpitule", nu e o diferenţă decât de o terţă. Când punem ceva la cale răspunde catifelat, "da mamă, aşa facem!" Fac o paranteză şi adaug că, dacă e să ne luăm după manifestările concrete ale dragostei, faţă de sufletul meu, Viorel, soţul, concubinul şi amantul ei, dă mai multe semne, măcar că mă sună de două ori pe săptămână ceea ce Smaranda cam uită. Acu nu neg nici faptul că s-ar putea ca lui să-i cam "plouă în gură", amintindu-şi de ţuica mea şi mă sună să se asigure că mai exist şi eu şi ţuica… In fine…

Aseară, pe la şapte am avut o iluminare. Nu ştiu da mi se întâmpla cam des în ultimul timp, fiţi atenţi. Am "văzut" numerele care vor ieşi deseară la loto. Dau înebunit telefoane la copii, încep să mă strofoc cum să fac să iau bilet, gata să păţesc beleaua, când îmi aduc aminte de verişoara me! Era pe net. O accesez, îi arat pe scurt situaţia în care mă aflu şi-i propun următoarea afacere: din cei opt milioane pe care îi va câstiga ea pe numerele ce le "citisem" eu prin mesaj subliminal, să-mi dea şi mie două. Scot la imprimantă toată conversaţia s-o am ca probă în instanţă in caz de ceva, stabilim masurile de securitate necesare, nu că ne-ar fi frică de cerşetori, da o asemenea sumă trebuie secretizată, şi-înainte de a încheia dialogul apare marea dilemă: ce vom face cu banii?? Reluăm dialogul. Pentru început imi sugerează că am putea să ne mutăm mai aproape unul de celălalt, că viaţa-i scurtă, că sucită, că-nvârtită… Cum noi doi avem doar o scurtă perioadă de graţie când ne întâlim, maxim două trei zile fără să ne certăm, până la urmă nu era o ideea rea şi în caz de scandal, îşi ia fiecare "jucăriile" şi-şi vede de ale lui. Dar tot "străluminarea" m-a scos din încurcătură: "ce-ar fi tu să ne luăm o căsuţă pe malul Mediteranei şi să stăm şase luni în ţară şi şase –i arna – acolo". Deoarece ea a achiesat rapid la idee, ne-am urat noapte bună. Aşa că, tuturor, pa! Plec la Malaga! Acolo am stabilit într-un final. De ce? Păi să nu mă mai combat cu Nucu care se laudă că nu ştiu ce calităţi de vinuri a băut! Să fiu în mijlocul vestitelor podgorii de Malaga! Măcar dacă ne certăm, s-o facem sub o influienţă de calitate! Incă odată, hai pa!

Avem mulţi ziarişti talentaţi. Aş zice chiar scriitori – ziarişti. Nu vreau să le fac popularitate că au, ci doresc să vă spun că citindu-i reţin unele pasaje şi le consemnez pentru sufletul meu. Iata un fragmenţel:

         "Cu Băsescu eşti deja al doilea, eşti exclus, pe margine, pentru că el sugerează nu construieşte, fabuleză o poveste de dragoste cu poporul de care poporul nu avea ştire dar pe care o descoperă uimit, abia acum, în susurul vorbăriei pe care i-o toarnă preşedintele psihanalist". Ofer un sejur la Gura Văii celui care va ghici cine a spus.

Manifestările "spontane" de ieri mi-au provocat o senzaţie de duş rece! "Jos comunismul!", e o lozincă pe care o voi striga în toate zilele mele., dar strigăturile de ieri au adus în prim plan feţe jalnice a unor persoane iresponsabile, incapabile să discearnă ce se întâmplă cu ei. CARE COMUNISM? Al fostei nomenclaturi îmbuibate sau al foştilor membrii pcr care, de multe ori siliţi de împrejurări, acceptau plata unei cotizaţii pentru a-şi menţine slujba. Culmea, in mulţime erau şi tineri-identificabili ca apartenenţă după feţe – care strigau şi ei folosind gestica cu degetul mare în jos specifică arenelor romane cu gladiatori. Priviti-i fraţilor, că îi găsiţi peste tot pe net, ei sunt cei despre care incercam să vă previn în anii nouăzeci: ei sunt lăstarii copacului tăiat în decembrie 89! Lăstariii comunismului. Durerea mea cea mai mare e că am distins şi oameni de la care te-ai fi aşteptat să aibă discernământ! Minciuna şi manipularea le-au obturat mintea!

Dacă presa ar şti reţeaua pedelistă a minciunii, propagandei şi dezinformării publice şi ar confrunta-o cu o altă reţea din arhiva CNSAS, dând-o publicităţii pe toate canalele, am putea spera că ceea ce vedem acum s-ar duce în istorie. Această reţea este foarte vizibilă în mediu rural.

Când am participat la prima sârbătoare naţională aveam opt ani şi nu o voi uita niciodată. Mai întâi mirosul margăritarului înflorit în Pădurea Păpara pe care l-am cules la îndemnul învăţătorilor nostrii şi apoi întrecerea sportivă de alergare la o sută metri. Eram un ţâr, slab, iute, antrenat pe prundul gârlii sau pe coastele dealurilor din jurul satului, am câştigat detaşat. Ce fericire… Era zece mai, ziua de proclamare a regelui, devenită Ziua Naţională sărbătorită mai mult de sapte decenii. Nu ştiam că atunci era ultima zi naţională.

Generaţia mea — s-a observat bine şi azi, la interviurile presei — a trăit într-o răsturnare de valori! Vă mărturisesc că până prin anii şaptezeci, când a fost impus un imn mai apropiat de sufletul românilor, „Trei culori,” confuzia asupra acestei importante zi era generalizată. Mai întâi era sapte noiembrie „de la fraţii sovietici”, urmată de 21 decembrie, ziua „tătucului Stalin” sărbătorită până în 1953, opt şi nouă mai zile libere în vremea liceului,  şi – până în 89 – vestitele urniri de forţe „desenate” cu prilejul trădării de la 23 august!

După lovitura de stat din decembrie optzeci şi nouă care a declaşat revoluţia paşnică a profeţei celor douăzeci de ani de „şcolarizare” democratică a poporului român, a venit 1 decembrie, Ziua Naţională a României. Fiecare an, de atunci, cu istoria lui. Ultimii doi ani, cu „penibilul” nesimţirii ajuns la nivel central. Cum a fost posibil ca preşedintele să nu dea mâna cu cei cărora le datorează pozitia? Oricum eu – deşi nu m-a întrebat nimeni care zi ar fi mai nimerită pentru a deveni NAŢIONALĂ — din respect pentru mine am sărbătorit această zi sădind doi cireşi… DE MAI!