Blogul lui Didu

Daca doi insi iti spun ca esti beat te duci acasa si te culci! Si in cazul de fata nu numai eu dar si altii au spus: ce criza, care criza, cat te tine? Vorbirea despre criza este identica cu cea despre care a vobit Barak Obama zilele trecute. E criza? Da! Unde? In America! De ce? De finante… si asa mai departe. Da ia ganditi-va: au trecut anii astia ai vostri sau ai mei sa nu fi fost o criza de ceva? Eu de cand ma stiu numai prin crize am trait. Cea mai tare si grea era daca se termina vinul sau tuica pana la coasa! Eram in criza tot timpul, cred ca nimic nu e mai dramatic decat sa te opresti la al treilea pahar de capsunica! Luam dispensa, mai incercam cate un rand, ne opream cand venea vestea rea: "s-a terminat damigeana asta, incepem alta?" ce mai era criza! Zeci de milioane de oameni traiesc azi scriind despre criza. Isi acopera propria criza. Alte zeci de milioane traiesc provocand crize: "imi dai, iti dau, daca nu intri in criza!" Criza sta cu noi la masa de cand ne nastem si pana plecam la Domnul! Pana si cel mai bogat om din lume, nu mai stiu care e ala, are crizele lui. Hai, gata adio subiectul asta! Sau schimbati-i numele!

Vestea s-a răspândit ca fulgerul şi primele telefoane au sosit rapid de la Beciu, dl. Gavrilă, de la Grabicina, Răghină şi de la Parcul 15 Plopeasa confirmând justeţea demersului nostru.

Până spre orele 15:30 vânzoleala, discuţiile şi organizarea conformă cu transmisia radiotelevizată fuseseră rezolvate după care au început zvonurile, alarmele false, pe care le luam drept bune şi cereri mai mult sau mai puţin întemeiate pe care oricum nu le puteam rezolva în prima zi. Deoarece unele zvonuri se repetau am luat măsura organizării grupelor de pază şi suptaveghere, pe şosea, la intrarea în primărie şi la principalele intersecţii ale drumului judeţean.Apar şi primele „alarme” periculoase:în jurul orei 16.00 primim de la Căneşti telefon că o maşină Dacia cu persoane necunoscute nu a oprit la semnul poliţistului de la primărie şi că are un „terorist” inăuntru, fiind lăsată de spate. In dreptul şcolii Scorţoasa era un baraj de 10-12 tineri care, fiind anunţaţi, opresc maşina respectivă şi o controlează: într-adevăr maşina era încărcată cu porcul tăiat la Chilii de bietul om care alerga repede ca să nu-l apuce noaptea până la Berca, de unde era.

Nu ştiu nici până azi cum de erau suficiente banderole cu tricolor pe care tinerii şi le puseseră la mână. Unii ziceau că le-au adus de la Berca, alţii că le-au dat miliţienii… Oricum toţi erau conştiincioşi şi „apărau” cuceririle revoluţiei. Au apărut şi primele semne de indisciplină: Pe fondul panicii şi zvonisticii generale Costică Unguranu (Patent – cum îl porecleau copiii), care era şeful gărzii patriotice pe comună, pleacă la Berca la comandamentul Batalionului de Gărzi Patriotice, condus atunci de Zahiu Nicolae (Ninel), să ceară cartuşe şi arme pentru a „ne apăra de terorişti” deoarece şoferii autobuzelor de seară au anunţat pe tot drumul că s-a aruncat în aer barajul de la Siriu de către terorişti şi că aceştia vin spre Berca să arunce sondele în aer. Zahiu il întreabă de delegaţia de la CPUN, apoi mă sună şi mă întreabă dece l-am trimis. I-am spus ca eu nu am trimis pe nimeni. Omul, înţelegând situaţia i-a replicat „patriotului”: ”nu vă faceţi voi grijă de sondele noastre”, şi l-a expediat fără nici o armă. Dacă lucrurile nu ar fi fost analizate cu discernământ, sigur am fi avut şi victime ale revoluţiei la Scorţoasa. Fac această afirmaţie cu răspunderea celui care atunci se confrunta cu cele mai inedite atitudini, la mulţi dintre concetăţenii cunoscuţi, de la care nu te aşteptai sau care îşi păstraseră obida în suflet ani în şir… Duşmănii făţişe, pe care nu le bănuiai sau ataşamente prieteneşti şi de simpatie la care nici nu visam apar chiar din prmele ceasuri ale exprimării noii puteri. Intreaga noapte de Crăciun s-au perindat în primărie oameni pe care nu-i mai cunoşteam sau nu-i mai văzusem nicioată. Am păstrat pentru posteritate o parte din documentele scrise atunci dar atât. Nici o posibilitate de înregistrare, de situaţii incredibile de manifestare sau de reţinere a unor atitudini. Ce de folos ar fi fost pentru unii azi. În special pentru cei care nu înţeleg cum e posibil ca să fim atât de divizaţi ca oameni, atât de răzleţi în accesarea volorilor relaţiilor interumane. Răutăţile mocnite zeci de ani, nedreptăţile pe care le suferiseră mulţi, hoţiile unora, rămase nepedepsite sau simple conflicte petrecute în anii comunismului, răbufneau acum într-o stilistică incredibilă la cei care, până mai ieri, erau în bune relaţii.

Dimineaţa de Crăciun am petrecut-o în Biserică, preotul cerându-mi să spun câteva cuvinte mulţimii adunate. Nu mai reţin cuvântarea mea de atunci, ştiu doar că plângeam cu toţii şi ne rugam pentru sufletele celor căzuţi nevinovaţi.

După amiază, la primărie, au continuat să curgă zvonurile şi dezinformările, cea mai alarmantă a venit de la centrala Beciu a schelei: ”domnule preşedinte, de pe Muchia Arbănaşului coboară cinci motociclişti îmbrăcaţi în galben şi înarmaţi!”Credeam că sunt petrolişti şi l-am sunat pe Zahiu, am discutat despre teoria diversiunii şi ne-am propus să mai vorbim, să urmărim ce se întâmplă. După o jumătate de oră o sun pe centralistă şi nu primesc nici un răspuns. Revin. Las pe cineva la telefon să sune din cinci în cinci minute la Beciu şi plec cu o maşină la Policiori. Tinerii de la intersecţie erau bine dispuşi, lumea îi cinstea şi le aducea de mâncare. Nici urma de motociclişti, terorişti sau petrolişti. Incepusem să mă cam îndoiesc şi de veştile televizate dar timpul mergea înainte.

Execuţia de la Târgovişte a adus o radicalizare a atitudinilor inter-relaţionale inclusiv între membrii cooperatori, pe de o parte unii care munciseră la ceape de la înfiinţare, iar pe de alta, alţii cărora li se luaseră pământul şi plecaseră la muncă în ţară şi acum şi-l doreau înapoi. Pe acest fond minciunile şi zvonurile se amplificaseră şi auzii voci împotriva mea de genul „asta vrea să aducă moşierii şi burghezia înapoi”. Şi aşa, de unde până unde – n-are rost să vă spun – sunt vizitat pe 29 decembrie 1989 de un tip tânăr, până în treizeci de ani, îmbrăcat cu o şubă gri, cu automat pe piept, de care era să se împidice când a coborât din ARO, care se prezintă ca fiind reprezentantul CPUN-ului judeţean. Imi cere numele, câteva date statistice şi-mi cere nişte situaţii pe care le avea pe un caiet. Am văzut cum le citea şi un curent rece mi-a traversat şira spinării. Tipul era semianalfabet. M-a întrebat ce comune mai sunt la deal şi a plecat. Am înţeles ca s-a îmbătat fleaşcă pe la Chilii asa că n-am avut cui să-i mai dau situaţia cerută. Nu l-am mai văzut vreodată dar gândul că preluarea prin forţă a puterii ar putea scoate în frunte asemenea exemplare umane, nu m-a părăsit decât mult timp după aceea.

Din punct de vedere al schimbării regimului politic al comunei, potrivit cu cerinţele transmise prin comunicatele oficiale pe radio si televiziune, se produsese revoluţia anticomunistă la Scorţoasa. Cum aceste rânduri sunt scrise la douazeci de ani distanţă cred că multe amănunte mi-au scăpat de aceea sper ca prticipanţii de atunci care vor citi vor adăuga completările lor. Ceea ce a urmat după 29 decembrie aş pune-o sub alt titlu ”Contrarevolutia comunistă”, eventual, sau mai corect, „Cum am ajuns inspector şcolar”, voi vedea dar nu în etapa actuală când îi comemorăm pe cei plecaţi dintre noi atunci sau, când traversăm perioada Sfintelor Sărbători ale iernii, Naşterea Domnului, Anul Nou şi Boboteaza… Pe mai târziu.

21 decembrie 89

La şcoală nimic deosebit, în afara faptului că directorul era plecat d şi lăsase vorbă să urmărim cuvântarea „tovarăşului”…Vestea că va fi un miting în Bucureşi a aprins dorinţa ca fiecare să-şi găsească un loc, cu telvizor, al şcolii nefiind în funcţiune.Majoritatea plecă pe la casele lor iar Nicu şi Dăscăleanu se hotărâră să asculte cuvântarea la radio bufetului cu o bere în faţă.

Didu porni cu soţia spre casă şi se întâlni cu Nea Marin ducându-şi vitele la apă: ”azi îl dă jos, domnu Didu, pe Ceuşescu, haideţi pe la mine”. Stătu o clipă pe gânduri, simţi mana soţiei strângându-l de braţ, apoi răspunse rar: ”lasă că mai trecem mâine că luăm şi noi vacanţă, acu mă grăbesc că aştept vaca să fete”, şi porniră în susul drumului.

Ajunşi acasă se luară fiecare cu ale lui. Didu se schimbă de haine şi plecă la grajd şi la trburile din curte, gândind că după amiază are destul timp să „studieze” cuvântarea care se prezenta deja când au sosit ei acasă, mulţimile adunate, lozincile, si reporterii cu „gura plină” prezentând totul într-o lumină purpurie. Pe uralele si mâna fluturată, trântise uşa şi ieşise. Aranjă aşternutul, crăpă două buturugi şi porni cu găleţile la apă când fiu-su, ramas acasă, il strigă: ”mai tată, vino să vezi ce s-a întâmplat!” Se întoarse fuga intră în casă şi auzi, ”staţi liniştiţi la locurile voastre”, privi o clipă apoi emisiunea se întrerupse. Intră în panică. Primul gând, „copiii, ce fac, unde sunt??” Luă telefonul, nu răspundea nimeni, renunţă. ”Mai încercaţi voi şi vedeţi să nu facă vreo prostie”, şi plecă la fântână. …

Până după miezul nopţii îngijorarea atinse ultimile limite, copiii nu puteau fi accesaţi telefonic iar veştile de la posturile srăine erau alarmante. Către ora unu reuşiră în sfârşit să vorbească, pentru scurtă durată, timp în care cel mare le-a spus că „e tot ca acolo”! , cu referire clară la întâmplările recepţionate împreună. „Să fiţi cuminţi” mai apucă să strige maică-sa şi convorbirea se întrerupse…

„E tot ca acolo, e tot ca acolo!” repeta mama sa, Doamne ce se întâmplă, se trage cu gloanţe de razboi şi în Bucureşti ca şi la Timişoara, se gândea cu o nelinişte vizibilă, negăsindu-şi locul.Obosit de ststul la grajd şi de dute-vino în casă, Didu intră tocmai cănd Mugur spunea: ”mâine dimineaţă plec şi eu la Bucuresti” Probabil că nici Europa Liberă, nici Vocea Americii nu minţeau deşi unele ştiri erau incredibile…

22 decembrie 89, ora 8:30

Inaintea plecării spre şcoală reuşiră să vorbească desluşit cu copiii. ”Staţi liniştiţi că noi avem tot ce ne trebuie şi suntem toţi la noi acasa” îi asigurară ei.

Mersul la la şcoală în aceea zi era pur şi simplu o formalitate. Dăscăleanu a dat telefon că nu vine deoarece „era bolnav” iar Nicu Ştirbu nu a apărut. Directorul nu se abţinu şi povesti ce a păţit ziua trecută în Bucureşti: intrând dinspre Colentina pe Stefan cel Mare cu intenţia de a ajunge cu peruca soţiei la o cuafeză, a fost intâmpinat de o mulţime de oameni ce aruncau pancardele cu lozinci şi tablourile, venind în fugă şi i-a blocat intrarea spre Calea Victoriei, făcându-i semn să se întoarcă. ”Am semnaliztat stânga, m-am asigurat virând în viteză şi am tuns-o spre Obor. Când am făcut sensul giratoriu şi m-am uitat în stânga aveam impresia că vine o apă mare peste mine, nu ştiu cănd am ajuns la Afumati, da am tras o spaimă”… “Da ce a fost?” făcu Didu pe neştiuntorul. ”Nu ştiu mă ce am intrebat pe cineva de frică, cică s-ar fi spart mitingul tovarăşului“. Cele câteva profesoare prezente s-au retras în clasa de la drum împreună cu directorul să predea situaţiile şi să plece acasă.

Ora 9,30

Didu pleacă din clasă, se duse în spatele şcolii, il văzu pen ea Marin în curte şi-i făcu semn că vine pe la el mai târziu. Cu palmele pâlnie la gură gospodarul îi strigă profesorului: ”am dus vitele la apă!”, ceea ce însemna ca era disponibil oricând. Didu ocoli şcoala şi când intră în şcoală, pe uşa din faţă,rămasă deschisă şi cu bascheţii ce nu făceau sgomot îl surprinde pe ofiţerul de securitate căreia îi era arondată comuna că statea la uşa clasei unde discutau cei de acolo. Era un tip tânăr, fost profesor şi jurist, căpitan déjà, care-l anchetase pe Didu în urmă cu doi ani – subiect ce va urma – şi se salutară ca şi cănd nimic nu s-a întâmplat. ”A, tovarăşul professor, va-ţi lăsat barbă?” Adică el era surprins că Didu avea barbă nu că stătea cu urechea aplecată pe uşa clasei. ”Da, am o problemă cu o iritaţie când mă rad, minţi Didu, să-l anunţ pe director?” Dar până să răspundă el se deschise uşa clasei şi îşi făcu apariţia şi directorul.”Să trăiţi tovarăşul căpitan, poftiţi” şi-l invită în biroul lui. Didu intră în clasă, le spuse curioaselor că e sectoristul de la securitate, care îşi face şi el rondul. Nu trecu mult si veni si Georgică, directorul, jovial anunţând că programul s-a terminat aşa că va merge fiecare la treburile lui. Căpitanul plecase.

Un pic dezamăgit, Didu anunţă regretul că lipsesc bărbaţii, că parcă despărirea e cam anostă şi propune direcorului “hai să-ti servesc un vin curat”. Se codi un pic directorul apoi zise: ”ştiu că vrei să mergem la nea Marin, da nu vin daca vorbim ploitică“. Primi asigurari că nu, “uite merge şi nevastă-mea”, ceea ce era o garanţie aluzivă… Porniră fără nici o tragere de inimă…

ora 10,30

Nea Marin coboară în pivniţă după a doua cană, prima trăgându-se repede, căci Lina fripsese câteva bucăţi de muşchi de porc şi mămăliga tocmai aburea lângă un castron plin ochi cu murături. Nici unul nu făcu nazuri, aşa că totul se servi direct cu mâna.

La primul rănd de pahare din cea de a doua cană, Didu rupse tăcerea şi lasă la o parte subiectele banale si-l întrebă pe Georgică: ”ce zicea mă, căpitanu?” Acesta se foi ocolind răspunsul: ”ţi-ai găsit să spună ceva interesant, să avem grijă, să asigurăm paza, în perioada sărbătorilor”. A fost suficient dialogul acesta, în ca nea Marin să-şi facă direct intrarea în subiectul ce plutea în aer. ”i-a împrăştiat peste tot, să ne suprvegheze da buba se va sprge”, dom director, se învrşună el mai ales ca trecuse aproape o oră şi subiectul lui preferat, evenimentele politice, nu fuseseră dezvoltate. ”măi nea Marine eu nu ştiu ce a fost azi noapte în Bucureşi, eu am văzut doar că lumea fugea“. Lina nu se lăsa niciodată mai prejos că ea ii fusese alături lui Marin şi la bine şi la rău şi interveni în favoarea soţului. ”Păi ce n-am ascultat noi toată noapte si acu dinspre ziuă? Asta se întâmplă, poporul se răscoală, mai bine Ceauşescu şi-ar păzi pielea şi ar întinde-o”… Nea Marin o privea exigent, o lăsă să termine şi îi luă vorba din gură: ”eu,sincer să fiu nici nu mă mai gândeam că se va întoarce din Iran, am crezut, gata şi-a luat averea şi a şters-o”. Georgică adăugă ca pentru sine:”chiar s-or fi tras cu gloanţe adevărate? eu nu cred”!

Ora 12,45

“Ia vezi Lino cine ciocăne”, zise nea Marin înainte să dea răspunsul directorului. Intrase o vecină agitată şi după o conversaţie scurtă pe săliţă, intrară amândouă, vorbind in acelaşi timp: ”auziţi, voi nu ascultaţi la radio, a fugit Ceauşescu”! Toţi aveau feţele impetrate. ”Fugi de acolo Viţo că n-ai inţeles tu zise Marin şi vârâ ştecherul radioului în priză, rămas pe Europa liberă. ”Dă-l pe Bucureşti nene”, intervene Viţa. Câteva secunde fiecare a ascultat mesajele momentului apoi, fără să-şi mai aducă aminte de vin, de bineţe toţi plecară care încotro.

Didu avea de făcut o mie de paşi până acasă dar mai emotivă şi cu sufletul la gură era nevasta sa.I ntr-un sfert de oră intrară în curte unde mama, care tocmai ieşea din grajd le spuse bucuroasă: ” aţi venit la ţanc, vaca tocmai a intrat în munci, cred ca fată în seara asta”! O fracţiune de secundă, amândoi reveniră cu picioarele pe pământ, îsi traseră sufletul apoi către mamă: ”hai în casă ca a fugit conducătorul!” Didu era deja la televizor urmărind evenimentele, în clipele următoare toţi uitaseră de toate şi rămăseserâ cu gura căscată urmărind paradele celor care se perindau prin fata camerelor de luat vederi. După vreo oră se discută dacă ceea ce se transmite trebuie şi aplicat. ”Mai du-te la animalul ala şi vezi, poate ziua de azi e cu noroc”…

Ora 18,15

După o navetă televizor – grajd a fătat Floria un bou de toată frumuseţea. In scurtele vizionări la televizor urmate de pauzele legate de îngijirea animalelor, Didu conversă în mintea sa şi îşi făcea tot felul de scheme de acţiune. Veştile erau contradictorii, viţelul trebuia învăţat să sugă, el era confuz din punct de vedere atitudinal. După comunicatul FSN-ului simte un impuls interior care il ispiteşte spre o iniţiativă imediată urmată de o acţiune concretă cu ceea ce ar trebui făcut… Acum, între vietăţile din grajd, nu era nici o soluţie practică fezabilă aşa ca după miazul nopţii, când viţeluşul căta loc de culcat iar “mama” lui îl luase deja în grijă, se mai uită câteva clipe si adormi la televizor.

23 decembrie 89: Confesiunea lui Didu

Dimineaţă confuză, plină de gânduri, griji, amintiri dramatice, stări sufleteşti indefinite şi inexplicabile, spirit înăbuşit, teamă, plans…

Televiziunea e obsesivă, îndemnurile sunt clare, Iliescu se autoproclamă conducătorul ţării cu un “comitet central” cuprinzând toţi dizidenţii găsiţi, posibili şi imposibili. Destructurarea administraţiei este opţiunea decizională, organizarea feseneurilor locale fiind prioritară, pecereul se trece in afara legii – mai târziu se va reveni – dictatorul va fi judecat…

Copiii aflaţi în vacanţă trec spre şcoală. Iniţiativă proprie, îndemnaţi de cineva? nu s-a aflat, nici n-am cercetat. Ceva ne-a împins şi pe noi să lăsăm televizorul şi să mergem la “locul de muncă” deşi era concediu. Da cui îi mai ardea de asa ceva, acum.

Pe la ora 9,00 am sosit la şcoală. Pe coridoare erau cam 30-40 de elevi care vorbeau, îşi comunicau fiecare ce văzuse el, unele fete, puneau mustăţi pe chipurile celor din panourile expozitionale cu realizărie regimului, pe câţiva i-am auzi injurând şi spunând vorbe pe care nu le-aş fi crezut că le au în suflet. Prima noastră grijă a fost să restabilim calmul si ă procedăm ordonat. Eu cu soţia şi femeia de serviciu eram singurii din şcoală. Am strâns toate tablourile de pe pereţi şi le-am dus în camera pionierilor, alte hârtii şi lozinci le-am rupt, femeia de serviciu aduna intr-un coş totul astfel că pe la ora 11, şcoala nu mai avea nimic pe pereţii săi care să amintească de “epoca de aur”. Oricum am fost surprinşi de zelul si atitudinea elevilor care, acum aşteptau de la noi un verdict: ”ce punem la loc, doamna Geta?” întrebă unul din copii. Intrebarea a căzut exact pe gândurile mele, e istoria noastră, bună rea nu o putem ocoli. Am stat un pic pe gânduri, Doamne câte nu-mi copleşeau mintea atunci? “Aveţi răbdare după Sfintele Sărbători” am răspuns şi dădurăm să plecăm când, una din fete, mai îndrăzneaţă, se apropie de mine şi îmi spuse mai şoptit: ”da dumneavoastră nu vă duceţi să-i daţi jos pe aştia de la partid? Că s-au constituit acolo, tot ei, în comitet feseneu, sau nu ştiu cum”. Ne-am uitat unii la alţii, păcat că nu am avut nimic să imortalizez clipa, unii copii erau veseli şi s-ar fi dorit şi ei “aflători în ciorbă”, priveau cu ochii strălucind ca atunci când, deseori incingeam împreună cu ei câte o joacă, parcă ar fi zis “haideţi!”. Dar nu de joacă era vorba acum. Auziseră şi ei de tinerii din capitală şi îi bântuia un neastâmpăr specific vârstei. Ascultasem destul de multe ori comunicatul feseneului şi simţeam cum îmi creştea tensiunea. Măcar membrii biroului pecere nu au bunul simţ să fi creat macar o impresie de democratie si să ne fi chemat şi pe noi… Am dat cu piciorul la un ghemotoc de hârtie rămas pe coridor şi ascuzându-mi nervozitatea, le-am spus respicat: “gata, acasă, mâine îi dăm jos!”

24 decembrie 89

Slujba de duminică la Biserica din sat se desfăşura conform ritualului, atenţia tuturor era încordată, neliniştea se citea pe feţele tuturor, se aştepta cu înfrigurare cuvântul de încheere al protului şi rugăciunile de pace şi liniste în ţară. Către parte finală, înaintea rugăciunii Tatăl Nostru, doi elevi de şcoală, mai mari, se apropie de mine: ”ne-a trimis doamna Geta să veniţi până acasă”. Mi s-au îmuiat picioarele, doi dintre copiii mei erau în Bucureşti, toată noaptea ne-am interesat de ei şi tot timpul eram asiguraţi să stăm liniştiţi. Ii întreb pe cei doi, după ieşirea din Biserică: ”nu v-a spus de ce,mă?” Băieţii mă priviră miraţi, “păi la dumneavoastră la poartă s-a adunat lume!” Era limpede mi-am zis, televiziunea i-a scos din casă.

Vasile Ţârcă, unul din elevii buni a şcolii şi fruntaş la liceu, îşi convocase toţi colegii, se adusesră şi şase maşini, steaguri tricolore cu decupajul stemei, se pune în scenă un spectacol ne mai petrecut pe aceste meleaguri. ”Haideţi dom profesor în fruntea noastră, că la noi nu s-a făcut schimbarea!” Radicalismul celor prezenţi era evident eu fiind considerat piesa principală. Au asteptat cât au aşteptat dar nu au mai răbdat deoarece se adunase lume şi la sediul ceapeului şi vroiau ca noi să fim iniţiatorii. Aşa s-a şi întâmplat: eram cam peste cincizeci de persoane, mai mult tineri elevi şi studenţi, femeile ieşiseră pe la porţi, băieţii strigau lozincile emanate atunci pe televiziuni, se mergea în viteza mică, la pas dar cu gălăgie mare. Când coloana a ajuns în dreptul sediului ceapeului majoritatea celor de acolo ni s-a alăturat şi aşa s-a ajuns pană în dreptul şcolii când tinerii au schimbat repertoriu: ”poliţia e cu noi, poliţia e cu noi, fără violenţă!” Cazan, şeful de post, postat în şosea în dreptul intrării în primărie, îşi savura ţigarea privind pe sub caschetă în lungul drumului, adjunctul lui, Lână, făcuse un pas în faţă şi se aşezase vertical pe direcţia de sosire a coloanei, parcă îndicând că acolo e locul unde trebuia să mergem. In drum, împreună cu ei se mai aflau circa 12-14 persoane, unii membrii ai grupei de sprijin ai miliţiei şi securităţii. Am tras maşinile pe dreapta, apoi i-am întins mâna şefului de post, celuilalt şi celor adunaţi, sub privirile atente ale celor peste o sută de persoane aflate în coloană, majoritatea sprijinitori loaiali mie.

Urc patru sau cinci trepte şi după ce fac apel la calm şi vigilenţă propun membri CPUN – ului care urmau să preia conducerea comunei. Aprobarea s-a făcut prin urale şi mâini ridicate. A fost primul model de democraţie antică răsărit spontan în acele zile pe plaiurile comunei Scorţoasa. Era 24 decembrie 1989 ora 13,00.

Vestea s-a răspândit ca fulgerul

In panarama generala la care asistam cred ca trebuie "sa stam stramb si sa judecam drept", vorba bunicii. Implicarea sau neimplicarea? Aceasta e intrebarea. Implicare prin apartenta la un partid sau prin simpatie fata de personaje sau partide. Nici eu nu cosiliez pe nimeni, pentru ca nimeni nu are timp sa ma asculte. Imi spun parerea – rar – la partidul din care fac parte din ‘90. Nici acolo nu prea e timp de ascultat. Asist la o piesa in care nu am fost niciodata personajul principal. Ba nu, am fost odata, in 1996 cand am urcat politic pe o scara. Eu vedeam clar unde duce acea scara, cei de langa mine aveau alta viziune. Patru ani am fost hartuit in cel mai mizerabil mod, n-am cedat principiului general de a face corect si bine ceea ce faceam. In 2000 am fost trecut "pe linie moarta", doar simplu cotizant.

Am sprijinit un tanar, l-am "consiliat" s-a remarcat, a reusit, nu m-am inselat asupra "mirosului lui politic". A ajuns sus, sus. E bine, odata sau de doua ori  pe an, ma intreaba ce mai fac, mi-a  dat o pozitie onorifica in partid. Acesta e traseul. Consilierea mea nu mai e necesara, poate nici prea profesionista, dar sunt convins ca indiferent de parere, cu cat intrebi mai multi cu atat e mai bine. Cred ca de sus se vede altfel. Nu regret nimic. Situatia prezenta este cea mai mare – sau printre cele mai mari – farse ale istoriei. Minciuna comunista incepe sa paleasca in fata miciunii oficializate azi. Si eu sunt de acord ca vom vedea in curand dimensiunea erorilor noastre, daca nu cumva primele semne sunt evidente. Inclusiv componenta guvernului actual. Probabil ca o consultare generala, un schimb de idei calm si asezat, o platforma valorica pe care sa putem sta toti, ar fi mult mai nimerita in timpurile actuale. Mai sper in presa adevarata, in oamenii ei. Cred ca si aici ar trebui sa ne orientam si sa sprijinim profesionalismul unora. E singurul mijloc de a restrange aria jafului economic asupra tarii.

Bunicul meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, a luptat la Marasesti iar sortii i-au fost favorabili scapand cu viata. Promisiunea lui Averescu a fost respectata iar bunicul meu a primit 3 hectare de pamant din mosia lui Desliu. Cum era un barbat chipes, istet (facuse si patru clase de liceu) lui Desliu i-a placut de el si i-a incredintat unele responsabilitati in cadrul mosiei ajungand in 1925 administratorul intregii mosii. O sa va povestesc cu alta ocazie cum au decurs anii acestia, ceea ce este relevant este urmatorul fapt: bunicul avea in proprietate la venirea comunistilor 55 de hectare de teren agricol si 12 hectare de padure. Bineinteles ca a “beneficiat” de tratamentul corespunzator, luandu-i-se magaziile, grajdurile, vitele, velnita, odaia, ceea ce a contribuit la scurtarea zilelor bietului om care trecu pe cealalta lume in iulie 1952.

A venit Revolutia din decembrie ‘89 si o data cu ea incercarile mostenitorilor de a redobandi pamantul bunicului. Cum s-a facut, cum s-a dres, ca pamantul nu mai era disponibil, altii au devenit proprietari, altii l-au ocupat, personal ajungand la mila primarului care a binevoit sa-mi restituie 20 de hectare de teren agricol si 4.5 hectare padure. Ce credeti ca reprezinta din punct de vedere valoric acest teren? 12 hectare din acesta se afla pe Vulcanii Noroiosi, la asfalt, curent electric, gaze si apa curenta. Vezi harta de mai jos pentru pozitionare:

Vizualizare hartă mărită

8 hectare se afla in vatra satului Policiori “la asfalt” si cuprinde o livada pe rod de mar de 4.5 hectare si 3.5 hectare de faneata. Pozitionarea pe harta mai jos:

Vizualizare hartă mărită

Stau si ma intreb, daca de la riscul bunicului meu pe frontul de la Marasesti si pana la consumul nervos al meu pentru recuperarea acestei mosteniri nu era oare altceva mai bine de facut? Poate cineva da acum timpul inapoi? Sau la situatia prezenta in care eu nu mai reprezint “forta de munca” iar mostenitorii mei au alt cerc de interese si orizonturi de activitate, poate cineva sa-mi ofere o solutie care sa contracareze o istorie de aproape un veac?

17 decembrie 89

Spectacol muzical-literar la Căneşti. Succes deplin. Muntenii negoşani şi din Valea Verzii, ca toţi ceilalţi, au receptat mesjul, au aplaudat şi i-au cinstit cum se cuvine pe artiştii amatori. La primărie se organizase de către vicele Cojocaru, o masă cu de toate, peste care pluteau aburii de la ţuica fiartă, zburau gulumele deocheate şi fluerul lui nea Costică era pus la treabă. Toate au creat de îndată o relaţie de prietenie generală iar verva vicelui recunoscută şi în mediile de partid, pentru spontaneitatea şi subtilitatea sănătoasă, duse pâmă la urmă conversatia pe un făgaş riscant, poate chiar periculos dat fiind ca şi Buturugă, subofiţerul tomnatic de la miliţie era de faţă. Astfel, când Didu văzu că pregâtirile sunt peste măsură de serioase, scăpă, cum îi era obiceiul, ”ce-i asta nene, nuntă, logodnă sau pomana porcului?” La care Cojocaru cu faţa plină de zâmbet replică: ”hai domnu Didu, ce naiba, e pomana porcului, pe care nu l-am tăiat încă!” Lui Didu îi cam pieri zâmbetul, dar mustaţa şi barba nu-l dădeau de gol, aşa că, în ton cu el, râse scurt cu un „hm! pai nici n-aveţi ce că trebuie sa daţi contractul întâi, asta-i de la gospodaria de partid probabil!” Vicele, vesel nevoie mare, ocoli masa căci toată lumea era în picioare şi-l luă de braţ pe Didu şoptindu-i la ureche in zarva generală: ”ce ori nu ştiţi ce a fost azi noapte la Timişoara?” Descumpănit un pic, Didu sorbi încet din ceaşca cu ţuică, gândindu-se cum fusese cu doi ani în urmă chemat la securitate pentru o reclamaţie plecată dintr-un grup de cinci persoane, se uită peste camera plnă ochi cu bărbaţi şi femei, se făcu că nu aude apoi strigă la nea Costică: „zi neică o sârbă să pornim spre casă că s-a înserat de mult!” Eugen, colegul lui de liceu, profesor la Căneşti îl luă în scurt: ”stai mă, ce naiba, nu porneşti moara lui Popescu?” Era o aluzie la un chef din anii trecuţi când s-au pus toţi să imite pornirea morii de foc a profesorului Popescu care acum aparţinea ceapeului. Dăscăleanu interveni şi propuse o alta intâlinre, că si el trebuie să ajunga acasă, la Buzău în seara aceea că era duminică şi avea o ocazie. Se mişcară cu toţii spre ieşire, căci şi şoferul camionului cu care veniseră dădea semne de nerăbdare că el nu putuse bea nimic că de mâncat, slavă Domnului! Totuşi vicele avu grijă si-i dădu o sticlă cu vin. Didu ieşi ultimul iar nea Costică parcă înadins se opri să-l aştepte. Auzise ce spusese vicele şi ţinu morţiş să completeze: ”domnu Didu, uitaţi-vă la mine, pe Ceuşescu nu-l apucă Crăciunul!” Surprins Didu i-o tăie scurt: ”Taci măi nene vrei să te arsteze careva?” „N-are ce-mi face domnule, am scăpat eu de pe front” mai adăugă el şi se aruncă peste oblonul camionului. La cei peste şaptezeci de ani ai săi, era destul de sprinten, muncise toată viaţa şi trecuse şi prin ultimii ani de foc ai războiului. Acum susţinea că „aşa scrie la carte”, nu avea nici un dubiu, iar cei care auziseră spusele sale către dom’ profesor, îşi făceau cruce, „să dea Dumnezeu!”.

In drum către Scorţoasa, veselia se cam stinse, era seară, afară uscat şi călduţ, rar se mai auzea câte un bici pocnind, luminiţile ferestrelor se oploşeau printre uliţi iar camionul ceapeului huruia peste bolovanii prundului de gârla dintre Căneşti şi Gura Văii.Dascăleanu aprinse un chibirit, pentru ţigara ce o plasase in colţul gurii iar la lumina lui, Didu îşi controlă ceasul. Văzându-l nea Costică, vesel în continare şi dornic de discuţie se şi repezi:”a trecut Vocea Americii, domnu Didu, lăsaţi că prindeţi Europa Liberă”… Profesorul îşi lasă gândurile slobozite fără să se mai ferească de ceilalţi între care erau sigur cel puţin doi informatori ai securităţii, de unul era sigur, căci se laudase odată la un şpriţ cam ce bani câştiga el, şi-i întoarse vorba hâtrului: ”de-aia te grăbeşti nene? stai liniştit că toată noaptea avem timp”. Vorblele pluteau in aer, se simţea o stare de spirit neobişnuită, un amestec nedesluşit de bucurie şi emoţie stinsă într-o uşor perceptibilă stare de nesiguranţă. Fiecare stia ceva, toţi se gândeau cam la aceleaşi zvonuri, îşi puneau întebări, se înfricoşau singuri în felul lor, trebuia să fii insensibil ca să nu realizezi că fiecare ar fi vrut să vorbească da nu prea avea curaj. Nicu Ştirbu, care luase mai binişor la măsea se dezechilibra la trecerea maşinii prin vad şi mai înveselea deseori atmosfera, strigând aluziv: ”hai la Jimbolia, fraţioare, las-o mai moale!” prilej pentru nea Costică să râdă în hohot: ”vedeţi dom profesor că domnu Nicu ştie care-i situaţia”! Didu răspunse zâmbind: ”care să fie bre, asta-i situaţia”! Iar în grupul femeilor se porni un hohot de râs căci sora Atena de la dispensar replicase hotărât: ”vine menstruaţia!” După ce se potoli râsul şi gustă şi el gluma, nea Costică completă hâtru: „înseamnă că n-ai rămas, da’ la Timişoara situaţia e gravidă!” Se aşternu liniştea. Hurducăielile camionului se potoliseră, la coborârea spre Gura Văii şi după cel de al doilea pod se opri şi coborâ Didu. Salută cu seară bună pe toţi şi îi asigură pe colegi, „ne vedem mâine”. Ştirbu il completă: ”ai dracu, nu-i vacanţă? Ne dă de lucru”. Asa era deşi vacanţă venise ordin ca toţi să fie prezenţi la şcoală să facă mediile generale trimestriale şi analiza lor. Vax! Ceva era clar: în loc să ne pregătim ca juca ursul la vecini noi ne făceam ca avem treabă.

Intrând în casă Didu se bucură că îşi găsise toată familia bine dispusă, fiul cel mare umblase la butoi şi scosese o cană de vin, toţi erau deja bine dispuşi şi puşi pe şotii. El făcea pe durul: ”a fost careva la grajd”? De, grija lui era că trebuia să fete vaca! „stai dom’le liniştit că aştia pleacă mâine, să mai spunem şi noi câte o beseadă interveni cel mic, am dat fân şi ciocani,eu plec inapoi la Bucureşti să-l dăm jos pe Ceauşescu”. Didu se schimbă la faţă, nu spuse nimic, porni tranzistorul şi-l fixă într-un târziu pe Europa Liberă. Veştile de la Timişoara erau alarmante, cu exagerările gazetăreşti înţeleseră cu toţii că acolo se omoară suflete nevinovate. Inregistrările transmise, ţăcănitul armelor, ţipetele mulţimii erau inconfundabile, se petrecea ceva, nimeni nu-şi închipuia că ar fi putut fi o înscenare bine pusă la cale. Toţi ştiau de scrisoarea celor sase, gândeau că o schimbare urmează iar cei doi copii cel mare şi cel mic, trecuseră ca studenţi de stagiul militar şi se uitau unul la altul sporind teama mijlociului, care nu făcuse armata, „îs cartuşe de război neică nu de manevră, se trage nu glumă!” Vinul de căpşunică, cărnaţii de porc – taiseră porcul înainte de vreme căci luau şi cei doi care plecau la Bucureşti, cel mare la nevastă iar mijlociul la Hanul lui Maniuc unde era angajat – mai ţinu un pic atmosfera destinsă dar mamaia începuse să-şi facă cruci, aprinse candela şi se puse pe oftat.”Să ne ferească Dumnezeu!”…

18-20 decembrie 89

La şcoală îşi vede fiecare de treabă, încercând să închee mediile trimestrului I şi apoi să calculeze mediile generale, pentru o analiza comparativă cu rezultatele de anul trecut. Era tot o foială şi fiecare îşi căuta un loc pentru a nu pierde vremea cu discuţiile care fierbeau, pluteu în aer. Femeile mai inspirate se retrăseseră în clasa cu vizibilitate la drum să se vadă dacă vine cineva in şcoală şi, mai pe şoptite, mai tare îşi comunicau ştirile, se minunau se cruciau, greşeau la calcule, nimeni nu mai era interesat de nimic, doar de gura directorului, stăteau pană la prânz în şcoală, să nu zică „lumea” ceva. Care lume era de fapt la primărie. Doar barbaţii, mai prctici, socotiseră deja tot, la vedere, vorba lui Ştirbu, stabiliseră clasamente dupaă urechea lor nu a cifrelor şi îşi făceau de lucru, ba după ţigări la bufet, ba după o bere.

Pe la 10:30 Didu intra in clasă şi-i şoptea nevestei: ”vezi că sunt la nea Marin, te văd când treci acasa!” Ieşea prin spatele şcolii şi pe ulitţa de pe Luncă intra la Nea Marin Pavel. Omul era un personaj remarcabil în satul lui prin vâna sănătoasă de ţăran, fară teamă de nimic. A refuzat intrarea în ceape, cu toate consecinţele ce au urmat:arestarea şi bataia la miliţie, impozit mare pe terenul ce il avea… Până la urmă a reuşit, prin perseverenţa lui si a soţiei, nu aveau copii, să-şi afle un loc de muncă la Schela Berca, unde muncind conştiincios şi corect ajunge anii de pensie şi acum îşi reluase activităţile de ţăran sadea. Printre altele îngrijea şi o vie din care scote un roze natural gustos şi sănătos. Era un ţăran respectos dar destul de isteţ şi se bucura când cineva de la şcoala venea sa cumpere vin de la el. Trebuia să fii pregatit să stai cu el de vorbă că nu te lăsa fără sa-ţi facă si el cinste. La curent cu toate ştirile, dezbătea cu domnu’ Didu toate temele la zi, de la Nagorno Karabah, la situaţia lui Ceauşescu în relaţia cu Gorbaciov. Ii plăcea să-l contrazici ca să argumenteze el, în stilu-i caracteristic, că are dreptate. Uneori, pentru delectare, Didu mai lua şi câte un coleg, dar atunci şederea trecea de miezul zilei…

cronica reperelor

8 decembrie 89

Sedinţa biroului de partid cu activul……. Primăriţa conduce, cu ochii în agendă, dând repezit cu pumnul în masă…….

…”to’arăşu’doctor care-i situatia la dumneavoastră la dispensar nici un porc, dece?”Doctorul Găiculescu, se foieşte în scaun, priveşte în podea şi nu spune nimic. ”…contabila, nu dai nici un salariu fără contract, cel puţin doi inşi pe un porc!” Contabila, serioasă, cu ochii mari, priveşte spre doctor o clipă, apoi la primăriţă care o fulgeră rapid, lovind iar masa cu pumnul: ”ce n-am lăsat destul? doi pe unu, clar? ”Apoi, schimbând registrul vocal îl „ia la beţe” pe Croitoru, preşedintele ceapeului: ”ia zi tovule, dece n-ai furaje de-ajuns la sectorul zootehnic? Parcă lovit în plex, nea Petrică se uită nelămurit şi în fugă la cei prezenţi, parcă cerându-le sprijin, apoi la ea replicând iute: „ba am tovaraşa secretar! ”Primăriţa lovi cu palma sticla biroului, ridică mâna şi arată cu degetul pe fereastră zicând: ”ai pe naiba, fânul ală de pe Magura, iernează acolo, când îl aduci? Preşedintele se imoaie, răsfoieşte agenda, dar până să raspundă, primăriţa priveşte cu ochii înseninaţi spre profesorul Iosif, directorul şcolii, zâmbind cu subânţeles, doar nevasta directorului, Luşela, cum o râzgâiau prietenii, era adjuncta sa pe linie de partid, adresându-i-se serios: ”aveţi grijă tovarăşul director, pentru cadrele didactice din localitate, fiecare din ei câte un porc!” Directorul trecându-şi mâna peste agendă răspunde uşor înroşit, mieros şi supus, cu suficientă ipocrizie: „am înţeles tovarăşa”, spuse el căutând privirea nevesti-si care zâmbea stăpână pe situaţie, aprobând din ochi spusele sotului. In acelaşi timp un tropăit sacadat ajunse până în biroul respectiv, se făcu un moment de linişte, de, spaima de cutremur nu trecuse,”ce naiba?” - se foi primăriţa, tocmai când o doină la fluier prinse a răsuna pe holul primăriei. „a, aveţi repetiţie” se dumiri ea şi privi veselă spre adjuncta sa, doamna Iosif, care îndeplinea si rolul de director de cămin cultural.

In acel timp sala mare a primarei era şi cămin, cu bibliotecă, iar aici erau adunaţi învăţătorii şi profesorii pentru repetiţii sau învăţământ politic ori şedinţe „lărgite” ale partidului cu activul. Se pregătea acum un montaj literar muzical „Pământul” de George Ţărnea, ceva cam deocheat pentru momentul politic din ţară, iar interpreţii savurau cu plăcere o serie de replici între care una era însoţită de tropăituri încercând să prezinte cu un oarecare subânţeles relaţia om-pământ… ”pământul, pământul, pământul”…

…La sfârşitul şedinţei de birou primăriţa se aplecă spre adjuncta sa:”când aveţi spectacolul?” Tovarăşa adjunctă se uită de formă în agendă şi cu zâmbetul inimitabil îi spuse toată numai miere” pe 17, la Căneşti, poate veniţi si dumneavoastră”. Nu primi nici un răspuns, dar fu luată la braţ şi împreună porniră spre casa vicelui unde se aranjase cina, prilej de continuarea „şedinţei”, mai de graba a „bârfei” când se luau „la refec” persoane din cele mai diferite medii. Dacă ţuica fiartă dezlega cu uşurinţă limbile, întreruperea curentului aducea un plus de energie verbală, rolul decisiv avându-l femeile, alarmiste şi colportoare de caracterizări ale diferitelor persoane, mai mult sau mai puţin importante. De acolo s-a „concluzionat”, mai la începutul toamnei, în timpul practicii cu elevii, că „Ionescu ăsta e un pericol social… ”Cine l-o fi mai adus şi pe doctoraşul astă că s-au brodit amândoi ca sacu cu petecu”, se îngrijora secretara adjunctă, în căutarea unei posibile soluţii pentru „a-i pune cu botu pe labe pe aştia!”

Medicul comunal Găiculescu, bagă capul pe uşa sălii de repetiţie, şi adresându-se profesorilor Dascăleanu şi Ştirbu, care tocmai luaseră o pauză, cu un „Mergeţi,mă?” le arătă ceasul. ”Hai, gata nea Costică, mâine, la aceeaşi oră!” Nea Costică era un cioban care „le zicea din fluier” iar rolul lui era să cânte o doină „de să plângă lumea” cum spunea uneori. Nu vorbea prea multe dar era foarte sigur si ferm pe părerile sale. Se simţea bine între învăţătorii şi profesorii ce repetau montajul, era mândru dar şi foarte respectos. Deseori repetiţiile se continuau, pentru câţiva bărbati, la domiciliul său, la un vin fiert.

Coborâră toţi trei şi se îndreptară spre Gura Vaii, la Didu, care plecase cu ceva timp înainte pentru a-şi termina treburile gospodăreşti de seară, mulsul vacii, hrana la porci, închis uşa la coteţul păsărilor. Işi făcea în mod reflex toate câte le avea, de la schimbarea hainelor de la şcoală şi până la rânitul în grajd. Era plin de gânduri, la ultima pregătire cu gărzile patriotice, la masa ce se dădea de obicei pe la ceape, căpitanu Stanciu îi strecurase, ca unuia în care avea încredere, „domnule, joacă ursul la vecini, nu trebuie sa ma pregătesc şi eu?”, îi zise făcându-i cu ochiul. Acum îşi aduna informaţiile de la Europa liberă, cu afirmaţiile căpitanului, şi – în izolarea satului plin de informatori şi turnători – nu gasea nici o cale de genul celor care se perindau în Europa, cine, cum, cand… Frica era şi ea prezentă dar nu în aşa fel încât să-i copleşească gândurile. Intră în casă unde Geta, soţia lui, tocmai turnase pe un fund mare de lemn, o mămăligă care parcă strălucea în lumina palidă a lămpii cu pertol ce pâlpâia seară de seară, afumând sticla, ”pune hoţul asta de gestionar apă în gaz”, era de părere coana Puica, mamă lui, dar intreruperea curentului electric nu mai era o întâmplare… Didu se coborî în beci, aduse o sticlă cu ţuică, o aşeză pe masă, crăpă câteva cepe, aduse şi o cană cu vin în timp ce Geta randui farfuriile pentru colegii care se auzeau deja venind gălăgioşi pe drumul în beznă…

Seara era senină, dar negeroasă, colegii intrară dând bineţe, se aşezară fără prea multe formalităţi, familia Ionescu fiind o gazdă cunoscută pentru deschidera către oaspeţi. După primul păhărel, branza cu smântână, mămăliga caldă, ceapa, îndemnară şi la al doilea, Nicu Stirbu fiind repede amator şi de al treilea: ”Sfânta Treime, Didule !” Li se dezlegară repede limbile: ”Cum faci cu contractul de porc, măi omule” începu Găiculescu. „Mai aştept, nu fac maine, mai dă-o în măsa ce ti-e frică de ea?”, răspunse Didu referindu-se la primăriţă. „Mă, dacă nu ti-e frică dece nu organizăm noi ceva” ,se aprinse doctorul răsturnând şi el al treilea păhărel. Dăscăleanu stătea mai rezervat dar îl degusta şi el puţin, câte puţin. ”Ce doctore nu ştii de ce? Un român, un hoţ, doi români, doi hoţi, trei români o bandă şi un trădător, iar noi suntem deja patru!” Nicu Ştirbu, lăsă paharul cu zgomot pe masă, îşi iţi privirea spre Didu şi replică tăios cu expresia lui celebră: ”Ai dracu, şi cine e trădătorul, eu?” Molcom, aprinzându-şi o ţigare, in ciuda protestelor celorlalti, Dăscăleanu interveni, „Te ştii cu musca pe căciulă că fractu e mare ştab la Uniunea ceapeurilor?” Discuţia se încinse, zidul Berlinului căzuse, în Cehia şi Polonia schimbările erau în toi, iar Didu nu se abţinu si le spuse proverbul cu ursul la vecini! …

…Friptura de pui era aproape terminată, mămăliga pe trei sferturi, iar Didu coborî să mai aducă o cană cu vin…vTârziu după miezul nopţii Nicu Ştirbu şi doctorul se organizaseră: doctorul să arunce în aer trenul cisternă de la Sătuc, îar celălalt să ia legătura cu colega lui de facultate cu domiciliul în Jimbolia să-i ajute pe toţi să treacă graniţa. Cei doi o luară pe drum la vale, Dăscăleanu rămânând ca şi cu alte prilejuri câd erau şedinţei sau repetiţii, să doarmă la Didu.

17 decembrie 89

Spectacol muzical-literar la Căneşti. Succes deplin. Muntenii negoşani şi din Valea Verzii, ca toţi ceilalţi, au receptat mesjul, au aplaudat şi i-au cinstit cum se cuvine pe artiştii amatori.

- concluzii rezumative după 65 de ani de studii şi cercetări -

Copiii apar pe lume din dragoste (evităm cazurile accidentale) şi trăiesc datorită acesteia. Natura bilogică, ereditatea şi educaţia – inclusiv mediul, strada, televiziunea, videoul, mobilul – ne personalizează pe fiecare. Cu accente tipice, individuale şi simţurile normale a căror configuraţie poate fi profund diferită. Din toate punctele de vedere.Despre aceste cazuri discutăm in mod frecvent, dar sunt şi excepţii, cam după trei ani încep să fie reţinute primele imagini, amintiri, şi – deosebit de relevant – gânduri. Nu vreau să fac o apologetică a gândirii dar în mod cert, toţi oamenii o posedă.

La experienţa mea, un pic mototolită de obstacolele vieţii, am ajuns la concluzia că gândul este cea mai rapidă cale de comunicare interpersonală, dacă nu chiar de transport. Precis că “aparatura” de punere în funcţiune a comunicaţiilor pe această cale nu a fost întreţinută dintru început iar întrebuinţarea ei se relevă întâmplător sau-în cazul iniţiaţilor-se practică în acţiuni mai puţin deschise accesului public.În cazul “transportului ca gândul”, subiectul e vast aşa că aştept teleportarea…

Gândirea este cea care stârneşte curiozitate, natura bilogică are spaţiu de reflexive datorită modificărilor stârnite de creştere iar corelarea acestora se poate desăvârşi în funcţie de calitatea educaţiei în familie si de influienţele asupra ei din N direcţii! De reţinut că simţurile obligă mecanismul gândrii să reacţioneze.In cazul individual fiecare cu ale lui dar un gând către altă persoană poate fi “interceptat”. Coincidenţe sau nu, sunt mii de situaţii prin care am aflat cu zile, ceasuri sau secunde ceva, despre cineva, undeva, îninte ca să primesc vreo comunicare orală doar pe calea gândurilor, ale căror unde se nasc şi circulă într-o manieră imprevizibilă .

Faptul, acţiunea ca atare, prinderea mesajului, apariţia unei anumite stări sufleteşti, reprezintă tot un fir de gândire, de spirit, de suflet. Sinonimia enumerată aici are rolul de a sublinia de fapt ceea ce numai inima percepe deşi toate aceste situaţii-stări nu au vizibilitate. Nu se văd, le simţim însă. Uneori ele sunt accentuate de ceea ce numim telepatie, atunci când acţiunea noastră vine în întâmpinarea acţiunii unui partener de aproape sau de departe, gândirea noastră primeşte mesajul spiritului celuilalt, dorinţa noastră se suprapune cu iniţiativa altuia. Mesajul telepatic este fundamental în dragoste. El trebuie priceput, îngijit, cultivat cu deoasebită grijă, dragostea reprezentând fundamentul vieţii. ”Dar mai întâi îngrijiti-vă de dragostea dintre voi, căci dragostea acoperă mulţimea păcatelor”, spune Sfântul apostol Pavel. Fac această subliniere pentru a atrage atenţia că însăşi fiiniţarea lumii acesteia e rezultatul unui gând şi al acţiunii lui: dragostea! A ne apleca asupra studului domeniului înseamnă a porni pe drumul marilor iniţiaţi ceea ce nu ne propunem acum..

Iubirea, dragostea nu au termene, perioade, vârste delimitate strict. Acesta e un caracter general. Caracterul special se referă la relatiile dintre doi parteneri de sex diferit. Nici aici nu e o limită infeioară ori superioară de vârstă. Câteva precizări sunt necesare: dragoste cu sila nu există, dragostea cere fiecărui îndrăgostit să raspundă cu dragoste, sentimentele de iubire reprezină produsul simturile noastre eliberate prin pulsaţiile gândirii. Las la o parte faptul că ne datorăm reciproc dragoste ca trăitori ai lumii lui Dumnezeu şi rezumez, în continuare, spre ştiinţa tinerilor, rezultatele cercetărilor mele pe drumul de la dragoste la sex.

Azi, informaţiile sunt atât de diverse şi de aceea eu mă concentrez asupra esenţialului. Nu e o vărstă pentru dragoste! Corect! Nici pentru sex nu e o vârstă stabilă dar recomandările sunt limpezi. In mod metafotic amintesc faptul ca dacă vom mânca ”de poftă” fructe verzi ni se vor strepezi dinţii. Asa dar fructul trebuie gustat copt! Tot astfel şi cel al iubirii! Fac o paranteză adăugând ca “iubirile”, ”dragostele”, ”impreună trăirile”, ”cuplurile ce se fac şi se desfac”, prezente din belşug in reviste, tabloide, televiziuni, etc. sunt cazuri evidente de neîmpliniri, de eşecuri şi “recepţionare” distorsionată a mesajelor simţurilor emise cu ajutorul gândurilor sau chiar blocaje ale lor prin intermediul celui mai periculos agent al derapajului în dragoste – instinctul! El, instinctul, ne spune, “o vreau pe aia”, şi ne facem un titlu de glorie stand cu o starletă cu corp expresiv, ori cu o anonimă frumoasă, care, în treacăt fie spus nu are motivaţie să refuze o ofertă, mai ales ca e susţinută material. Lipsa de motivaţe de care am spus e, mai pe şleau, lipsă de educaţie… Sunt rare situaţiile când cineva s-a “orientat” astfel ca dint-o asemenea decizie să iasă un cuplu de o viaţă. Desigur sunt şi cei care recunosc greşala dar orbirea instinctuală e aşa de puternică la momentul respectiv încât orice încercare de deturnare atunci e, practiv imposibilă.

Ei acum ce spun cercetările mele în legătură cu “coacerea” fructului? Nimic spectaculos! Trebuie înlăturte cu autortate intervenţiile din dezvoltarea normală a fiinţei fizice şi spirituale. Pentru că rodul creşte din interior, simturile se ascut, întrbările devin curente, modificările fizice se accentuează, apar primele semene ale preadolescenţei proaspete, nealterate, se apleacă cu ceva mai mult interes urechea la discuţiile pe teme erotice ori chiar porno. Indiferenţa nu e o soluţie pentru atitudinea adulţilor. Accesarea delicată cu respect şi afecţiune vizibilă pentru copil e cale spre discuţii intime. Ce vor băieţii atunci? Ca toate fetele să-şi lase chiloţii jos, să li se ofere “pe tavă”… ca apoi ei să înceapă a se lăuda şi să devină “pieptoşi”… Prevenţia acestei atitudini depinde de modul corect în care se fac toate convorbirile în familie. Este periada cea mai delicată a vieţii de familie când, cu toate riscurile, certurile, contarzicerile, vorbele urâte trebuiesc eleiminate pentru multă vreme. Ce vor fetele? În mod cert vor să ştie, să afle, să cunoască şi – dacă părinţii nu ştiu cum să intervină – să încerce. Fetele se doresc iubite, complimentate, “ameţite” cu vorbe dulci, servite şi ocrotite de băieţi.Tendinţa către apogeu, adică spre sex, e mult mai accentuată în zilele noastre. Din păcate e şi mai acceptată de multe familii sub pretext că de “e şi ea (el)tânără ce?” si că “trebuie să cunoască viaţa”. Ca şi cum nu ar fi suficiente complicaţii pe drumul vieţii pentru a nu ne mai lua un bolovan de picioare. Toate la timpul lor!

Să nu fiu înţeles greşit sau de “modă veche”, dar fără dragoste nu poate fi sex. Curiozitatea nu ţine loc de dragoste, iubire. Fără o siguranţă a reciprocităţii sentimentelor, a autenticităţii reale a lor, nu prin bravadă şi golănie, ci prin acele legături intime, spirituale, ce declaşează creşterea ritmului cardiac urmată de alte declicuri fiziologice, ca impulsuri relevante a unei solide ancorări telepatice, sufleteşti, aşadar fără acestea, sexul nu produce împlinirea paroxistică specifică, reciprocă concomitent, deplină şi instantane. Este de subliniat apăsat faptul că “aventurile” sexuale reprezintă partea instictuală din oameni şi sunt alunecări treptate spre viciu. La condiţiile de comunicare ale vremurilor actuale formularea de principii privitoare la subiectul nostru e o dovadă certă de bună creştere. Mai adaug că viaţa de cuplu presupune o atentă şi oarecum relativă împletire a dragostei şi implinirii ei prin sex. Atât bărbatul cât şi femeia sunt în siguranţă amoroasă doar atunci când simt fiecare, dorinţele celuilalt. Există ceea ce în lumea microscopică se numesc feromoni, iar la oameni senzaţii emise spiritual care impletite trezesc în intimitatea fiecăruia dorinţa. Nu este exclus ca asemenea mesaje telepatice să fie transmise şi de către personae care nu fac parte din cuplu. Oricine înţelege unde “bate” domnul X sau doamna Z , cu privirea ca o îmbrăţişare discretă. “o ţigare, o cafea, o cină discretă” sunt introduceri în studiul aventurilor. E plină lumea şi de aceştia.

În sinteza de mai sus am atins principalele aspecte ale temei. E doar esenţialul. Acum urmează întrebările, nedumeririle sau aprecierile dvs., astel ca subiectul să poată fi limpezit cât mai devreme.