Blogul lui Didu

Copiii amuţiseră, câteva femei se puseră pe plâns, Fanel, ţinând-o strâns pe Puica se sgudui şi el câteva clipe. Ţaţa Voica a lui Marcu, cu cei patru copii după ea, îşi plimba ochii in toate părţile stingherită parca, neştiind ce să spună, Ion al ei fiind petrolist fusese mobilizat pe loc şi povestea noaptea când ieşea din schimb câte ceva de venirea ruşilor. Luţa, singura fată a Bungetoaiei, rămasă vaduvă din primele zile ale trecerii Prutului, privea si ea împietrită observând şirul de lacrimi de pe obrazul perceptorului, prevestitoare de nesiguranţă, căci el o ajuta stiind-o cu doi copii, uneori venea la praşilă cu ziua şi nu pleca nerăsplătită. Dom’ Filipescu, coana Tocuţa şi fetele s-au ridicat cu toţi, îndreptându-se spre cei sosiţi. Retinut si pedant, dom’ Filipescu se sprijini de cârja-i nelipsită şi, privind printre pleopele micşorate parcă de un semn de lumină, se întoarse catre cei rămaşi: ”da, Gigi e, ce-o fi cu el, doar n-a dezertat?ştie el ceva, nu se poate, nu vezi că are haine de la ruşi”, întinse el cârja, încurajându-se. Intreaga asistenţă se puse în mişcare, copiii erau deja în jurul grupului, Gigi se înderepta înspre ei, Fănel şi Puica rămăseseră ceva mai încolo, îmbraţişaţi, iar coana Sofiţa, ţinându-l de umărul stâng, la care abia ajungea, nu contenea cu văicăreala: ”olieu, oilei, unde or fi ei acuma, cum de nu au venit cu tine?” ”Cucoană dragă, interveni, galant şi oarecum pedant, dom’ Filipescu apropindu-se, lăsaţi că ne povesteşte el” şi tuşi decent, cu intenţia de a se face ca nu observă că fetele-i erau de gât cu Gigi, deja, iar coana Tocuţa se iţea si ea sa-l sărute, că de, la aşa ocazie nu trebuie să rămâi absent.

Când au ajuns la Muchea Mircii, umbra înserarii se prelungea pe vale înspre sat, alungând spre Muchia Mare, galbenul rosiatic al soarelui sprijinit pe iarba arsa a sfârşitului fierbinte de august, iar vâlceaua, de sub vârf, in care se adunau apele atunci cand ploua, formand Isvoru’ lui Cucu, era plină de lume, femei si copii, aflaţi într-o tematoare aşteptare şi curioasă neânţelegere. Umbrele celor doi, venind de-a coasta ,au fost recunoscute de copii repede, iar cand unul a zis, ”e don’ Fane cu un om”, nea Costandin a replicat voios: ”hai domnu Toma, mai puneţi un ţoi”! Acesta scoase sticla, turnă fără tragere de inimă, întinse ţoiul, pe care-l păstrase din vremea când ţinuse o prăvălie, iar când Costandin puse mâna, rămase înlănţiut fără să-l lase din mână, spunând: ”bea leatule că nu se ştie dacă mai apucăm primăvara!” Apoi puse sticla la gură şi trase şi el un gât sdravăn. Rămase indiferent la ropotul de întrebări ale ălora care priveau către ei, mai ales după spusele domnului Toma. ”De ce, da ce o să fie, îl iscodiră curioase femeile, unde ne duce? ”mai interveni una rătăcită. ”La briceag!” -raspunse în locul lui, nea Costandin, privind în jos la ţoiul pe care tocmai îl golise, râzând în mustaţă acoperit de hohotele copiilor. ”Mă, Sofiţo, ăla-i Gigi! ”strigă, acoperindu-i pe toţi cu glasul său, nea Tomiţa, ridicându-se şi pornind în întâmpinarea celor doi. ”Aşa e mama!” ţipă şi Puica sărind, dupa naşu său. ”Aoleu, aoleu, Gigi, a.. a..” începu să boceasca coana Sofiţa, podidită de lacrimi, ”unde sunt fraţii tai, măă”, ţipă ea din nou, slobzindu-şi sufletul de mamă, învinsă de durerea neostoită a pierderii în urmă cu doi ani a celui mai iubit fiu. ”Trăiesc toţi mămiţă” se grăbi Gigi să răspundă, chiar dacă de o săptămâna nu mai ştia nimic de niciunul.

Imi asum riscul.
Dragi cititori ai blogului lui Didu, Ieri am hotarat sa imi asum un risc: acela de a continua sa scriu pe blog romanul ale carui inceputuri le-am prefigurat, dupa cum banuiesc ca ati abservat deja.
Sunt impresionat de numarul mare de clicuri si de aceea scriu in continuare. Trebuie sa va spun ca incepusem tratativele cu o editura pentru a pune cartea sub tipar. Mai aman si daca va va placea o s-o si public mai la vara. Asadar luam barajul si dam drumul povestirii, in continuare, incepand de joi 20.03 ora 16.00.
Multumesc pentru incurajari,
Eu, Didu

Ieşi pe stradă, priveşti de jur împrejur fără o tendinţă anume, alunecând cu privirea peste chipurile amalgamate ce işi mişcă paşii de colo colo, amăgindu-te ca vei înâlni un pe cineva cunoscut. Incă barbat fiind, nu-ţi rămâne indiferentă privirea acelei doamne drăguţe, trecută de 30 de ani, frumos îmbracată, ai cărei ochi ageri parcă vorbesc! Se apropie, te priveşte insistent, înclină capul în semn de salut, n-ai cum să nu te trezeşti spunând vrând, nevrând, cu ochii sticlă “sărut mâna”, accentuând pe ultima literă, înclinând complice capul şi observând, minune, satisfacţia ei că ai recunoscut-o… Din clipa următoare începe stresul zilei: “Da, o cunosc, am întâlnit-o undeva, oare cum o cheamă şi de ce s-a bucurat, văzându-ma?” Te întorci cu jumătate de corp, o privesti depărtându-se, buclele părului îi ajung pe umeri şi se răsfiră pe spate neglijent, tineresc, calcă apăsat, dezinvolt. Sprijini fesa dreaptă de cârja umbrelei înfipte pe trotuarul nesigur, calmând durerea unui picior agresat de întoarcerea bruscă, continui să priveşti reperul, căutând taiorul verde închis ce se apropie de intersecţia semaforizată. ”Bună ziua,dom profesor”! se aude într-o parte ”ce faceţi”? ”Ce să fac măi pişicherule, iaca privesc, mă uit după femei”. Un tânăr înalt, slab, deşirat, cu faţă cioplită şi părul sburlit, cu un nas ascuţit şi proeminent se oprise in dreapta umbrelei. Te simţi obligat sa completezi: ”uite fata aceea cu taiorul verde care traversează spre bancă, m-a salutat şi i-am raspuns, dar nu a vorbit cu mine”. Te reţine ceva, totuşi nu rezişti si mărturiseşti: ”sigur o cunosc de undeva! ”Schiţând un salut, tânărul nostru se îndepărteaza adăugând: ”sunt convins, dar eu n-am fost acolo!”

Sprintenă, Dorina aduse tava, sticla si cele două păhărele aflate pe ea. Didu, care nu-şi mai amintea cine este nenea cu care s-a îmbrăţişat tatăl său, începuse a căsca, atins de oboseala unei zile pline si de boarea amurgului ce-i mângâia părul, urmărind plictisit şi nedumerit pe cei doi. Când Gigi plecase pe front el nu împlinise trei ani. ”Dă-i să mănânce Dorino şi culcă-l”, mai adaugă taică său. Apoi către cumnatul său: ”Hai noroc, bea să mergem să o gasim pe Puica că e la instrucţie cu naşu”. Râseră scurt amândoi, treziţi de glumă la o realitate pe care nici unul nu o mai dorea. ”E greu măi Fane, nu se ştie cât o mai dura şi ce s-o întâmpla, raspunse celălalt, hai să mai luăm câte unu”. Acesta nu răspunse, scăpă un oftat, umplu paharele, sorbi privind la Gigi cum asvârli băutura pe gât, ca după muncă, apoi vorbi ca pentru sine: ”ce fac mă dacă plec, o las pe Puica singură cu trei copii?” şi ochii săi verzi, strălucitori se umeziră. Erau prea multe femei ramase singure, cărora le ducea ajutoarele de la stat pentru soţii a căror soartă nu o cunoşteau, ori îi pomeneau la Biserică. ”Hai!” Se ridică, goli păhărelul, roti privirea tristă prin grădină dând drumul unui suspin. ”Stai, mă, Sfânta Treime, ce Dumnezeu” zise Gigi punându-şi singur încă un pahar.

Fane, mai mare cu şase ani decât Gigi, trecut de timpuriu prin curioasele experienţe ale vieţii, însurat din dragoste aprinsă pentru Puica, fata grecului, la numai nouăsprezece ani, înţelese bucuria sergentului întors de pe front, rostuit bine cu povestea calului. Venirea lui îi deschise sufletul spre o speranţă, trecu peste amănuntul vizibil al celor petrecute in fânărie şi-l invită pe cumnatul său “la o izmă”. Era un vechi obicei al locului ca ţuica bună să fie păstrată în sticle, împreuna cu câteva fruze de izmă. ”Hai colo in şezlongurile de la umbra marului ăla”, zise şi-l luă de braţ. ”Dorino, adu căniţa cu izmă”! Caniţa era o sticla paralelipipedică cu ciciur şi dop. In fiecare dimineaţă când se întâmpla să fie goală dom’ Fane o umplea trăgând cu un furtun subţire dintr-un butoi de salcâm. O aşeza în dulapul din bucătărie unde sta de obicei la masă, dar rămânea de multe ori neatinsă căci erau destule popasuri până acasă, multe din obligaţiile de srviciu pe atunci, se rezolvau la poarta omului sau în casă. Rar se întâmpla sa bea ceva dar niciodată nu refuza să vorbească fiind totdeauna, mare amator de conversaţie iscodindu-şi interlocutorii, mai ales vârstnicii, cu întrebări şi beseade care de care mai pline de tâlc.

Să-i spună lui Stelian? se gândi el o clipă, apoi simţi în zefirul dimineţii strecurându-se în odaie, mirosul proaspăt al jintiţii ce începuse să fiarbă, îşi trase pantalonii de doc, luă repede cămaşa de in, trecu oarecum stingher prin bucătărie, unde, desupra tuciului Biţa strângea urda, coborî treptele din lemn de stejar fără să-şi spună nimic. In camera din spatele odăii se răcori cu apă din cofiţă dând peste cap o bardacă plină, îşi spălă faţa şi gâtul, se întoarse în bucătărie, umplu cana cu lapte, se aşeză la masă, moment în care Biţa tăie cu aţa o felie de mămăligă, o aşeză pe o farfurie de pământ, adăugând o bucată de caş şi îndemnd, ca şi când totul era ca ieri, ”serviţi, domnişorule!” El, se opri o clipă, urmărind-o cu gura întredeschisă, oprindu-şi cu insistenţă privirile la cingătoarea fotei unde betele atârnau exact şi provocator în unghiul pe care tocmai îl pricepuse. Observand cum pantalonii subţiri de doc se umflă chiar in dreptul pravacului, Biţa luă iniţiativa: ”să îţi vezi de treburile tale la velniţă şi să pui ţuica unde a zis domnu Ioan că nea Costandin iar vine beat”.
Costandin Pâcleanu era genul de slujitor credincios pe care te pueai baza dar care, la intervale rare de timp, uita măsura la cazan şi se îmbata devenind de un comic irezistibil fie prin poeziile deocheate ce începea să le recite, fie prin povestirile anecdotice ale vieţii sale „la curte”, cum îi atribuise el denumirea conacului.
Vorbele Biţei îl stârniră pe Gigi care ştia de Costandin că era acasă şi, oprindu-se din mestecat, se pironi cu o mână pe unul din sânii ei, reluând intenţia de a o săruta. Lătratul gros al bătrânului Roli întrerupse tot, iar ea, desprinzându-se, zise: ”lasă, avem timp la noapte!” Cu aceste cuvinte se contura perspectiva unei lungi şi pasionale iubiri în care unul trăia bucuria începutului iar celălalt satisfacţia aventurii interzise.

Tresărind, acesta, într-o fulgerare de gânduri şi imagini, înţelese pe loc sfaturile din povestirile lui Stelian şi, cuprinzând-o pe Biţa de mijlocelul subţire, o trase spre el, o răsturnă pe spate şi o sărută apăsat pe buzele cărnoase şi frumos conturate. Femeia, căzută în plăcerea ispitei, surprinsă de vigoare mişcarilor baiatului, se impotrivi tandru, împingându-l, cât să nu-l piardă, de umerii laţi, apoi scăpă, ca din întâmplare, mâna dreaptă pe ceafa lui, extaziată de voinicia şi îndrazneala acestuia.Intr-o fractiune de luciditate, simţind mâna lui alunecând pe lânga fota subţire, încercă, fără nici un impuls interior, să intervina cumva: ”a, nu domnişorule, ce faci? stai, a, a, Gigi, să nu spui, a, a”, mai bâigui ea simţind, prin lenjeria nopţii de vară a flăcăului, ca drumul e fără întoarcere. Se dedică apoi cu pasiune momentului pe care nu-l credea ajuns aici, cu o bucurie nelămurită şi un înflăcărat exces de zel rezolvând, cu priceperea femeii la 24 de ani, stângăciile de început ale tânarului flăcău.

Cu meticulozitatea obişnuită aţâţă focul de nuiele uscate amestecate cu ţăndarele de la grinzile fasonate pentru saivan, privea cum se înalţă laptele spre buza tuciului, umplu bardaca mică cu chiag şi o turnă în rotocoale peste lapte, mestecă bine cu o lingură de lemn mare, acoperi tuciul cu un fund din scândură de brad, apoi trase focul pe vatră pentru a-l potoli. Se aşeză pe marginea laviţei acopeită cu o cuvertură de lâna ţesută de ea în iarnă trecută, pe bătătură neagră cu flori roşii, mari, având marginile prinse cu aţa de bumbac legat în cruciş. Se uită prin usa deschisă larg, în strunga pustie de la Arman, la dealurile inverzite dinspre Stupină şi în lungul drumului pe unde ultimele căruţe cu boi coborau la fântana lui Iosif, spre fundul golului. Frumuseţea naturii o incânta iar voioşia trecătorilor care se grăbeau la locurile lor ajungea până la ea. Pentru aceste clipe pline de farmec deseori îşi spunea că merită să tăiesti. Se intinse pe spate, lasă bucuria să-i inunde sufletul, dar se ridică repede neliniştită, simţi inima bătând mai des, obrajii îi ardeau, suspină fără să vrea şi privi aprins înspre uşa intredeschsă a camerei lui Gigi. Arunca o privire pe fereastră la capătul de sus al drumului, il văzu pe Roli, câinele, aşezat pe burtă, cuibărindu-se cu capul pe picioarele din faţă plictisit de drumul pustiu. Cu vârful piciorului drept împinse uşor uşa camerei, păşi pe preşul ţesut din zdrenţe şi, ajungând lângă pat, se aplecă la urecheia flăcăiaşului, sprijinindu-se de umerii lui laţi, şoptind cu respiraţia-i fierbinte: ”mai dormi domnişorule,nu-i târziu?” În aceeaşi clipă o codiţă a părului ei negru,alunecă pe obrazul băiatului…

Gigi era al treilea copil al lui dom Ioan, acum la douazeci şi şase de ani, bărbat împlinit trecut prin ciurul vremurilor, bine făcut, spătos şi muncitor, cu ochi albaştrii şi păr castaniu, faţă zâmbitoare, capabil să facă oricând o eschivă pentru a reuşi. A luat viaţa în piept de tânăr după ce în clasa a doua a liceului Hasdeu, a rămas corigent la matematică iar tatăl său l-a retras, făra discuţie din şcoală, trimiţându-l la odaie la gol unde era saivanul oilor, grajdurile vitelor mari pentru vară. Aici, aflat mai mult în exil faţă de conacul din sat, a descoperit frumuseţea şi duritatea vieţii de ţăran, gustul libertăţii şi plăcerea de a fi propriul stăpân.
Cum treburile moşiei lui Deşliu, al carei administrator era tatăl său, mergeau bine şi fără el îşi făcea nestingherit rostul, profitând de situaţa privilegiată în care se afla, intercalându-se in treburile zilnice după propriul gust. Tuleile incepuseră să răsară, şi, într-o dimineţă, se lăsă purtat de somn şi vise, mai mult ca de obicei. Boarea dimineţii pătrundea prin uşa intredeschisă, forfota din curte se stingea încet, încet, când Gigi se trezi confuz, cu mădularul învârtoşat simţind că ceva se întâmplase. Puse mâna şi degetele i se lipiră… Clopotele oilor nu se mai auzeau semn că Stelian, mai marele peste ciobani, flăcău cu armata făcută, cu care el sporovăia până noaptea târziu, plecase. Se întoarse cu faţa la pernă, trase macatul peste ochi, lasându-si picioarele afară, se culcă din nou, în susurul binefăcător al laptelui strecurat de Biţa, prin pânza albă de in, în tuciul mare de pe soba din bucătăria alăturată.
Intre cei care trebăluiau zilic pe la odaie, aleşi de dom’ Ioan dintre săteni se afla şi Biţa, femeie împlinită, care rostuia majoritatea treburilor de aici, pregătind cu pricepere toate ale gurii şi hrănindu-i pe toţi. Era sprintenă, porivită la inălţime, cu o faţă albă plăcută, ochi căprui si păr negru strâns în două coade împletite prinse la cap cu câte un fir roşu de lână înnodat ca o fundiţă. Avea o iie de borangic cu mâneci scurte şi model lucrat în casă cu râuri de floricele pe lângă nasturii de sidef care o încheiau, intinsă peste sânii viguroşi şi proeminenţi. Strânsă la mijloc cu betele roşii care-i ţineau fota de vară, puţin lărguţă si peste genunchi, în care îşi mlădia mijlocu-i subţire, şoldurile vrednice şi norocoase de priviri, distingându-se armonia foşnitoare a picioarelor delicate.