Blogul lui Didu

Tuturor celor care mi-au transmis incurajari in demersurile mele pe blog, le multumesc! Am primit mailuri, mesaje si vorbe directe! VA MULTUMESC, dar vorba sboara, scrisul ramane! Va invit sa comentati pentru ca sunt la mijlocul lunii ianuarie si trebue sa decid: am castigat cititori si comentatori, continui, N-AM castigat… cotinui, ce sa fac? KLIIIC!

Cu acest apelativ i se adresa Veronica, apoi ei au devenit o legenda in istoria literaturii. Si-au trimis scrisori, au dat masura iubirii lor, fiecare cum s-a priceput mai bine, in poezii sau in fapte. Ea si-a “pus-o” si cu Caragiale. Ma rog, o fi fost o alta dimensiune… a dragostei.
In ciuda… amandorura s-a retras la Varatec si la Agapia. Mai inainte a fost si la Viena si si-a facut o poza frumoasa pentru Istoria literaturii scrisa de Calinescu. Dupa care Mihail, fiind iarna si neavand lemne, iar copii umblau cu steaua, i-a trimis si ei o poezie de adio, “La steaua”, in care a calculat cat timp i-a trebuit “luminii sa ajunga” (citat din poezie) la el si de acolo sa-i duca sentimentele Veronicai. Pacat insa ca din cauza viscolului, lumina de la stea s-a stins in drum, dar noroc cu amorul care, desi s-a stins si el a mai lucit un timp… Pe poet il urmareste in continuare raza lui. In acelasi timp s-a aprins si focul in soba, palpaind, asa cum reiese dintr-o alta poezie a sa cand el a cazut pe ganduri avand si perdelele lasate dar nu stiu daca s-a lovit sau nu de masa sa de brad despre care nimeni nu spune cine i-a facut-o.
Si a trecut 15 ianuarie 2008 cu A. Paunescu, Turcescu si alt epigon, vorbind, profanandu-l pe EL.

A doua zi dimineaţă, parcă veneam dintr-o lungă călătorie, ireală, cu secvenţe şterse sau accentuate de visele nopţii. M-am sculat cu o aprigă dorinţă de a afla, ce şi cum. Mama trebăluia prin bucătărie, masa era pusa şi din farfuriile pline cu colărezi cu lapte ieşeau aburi îmbietori. Mă stăpanea incă o spaimă nedefinită, mai păţisem in aceei ani sperietori mari, dar acum nu găseam un răspuns concret, explicabil.
Cand s-au aşezat şi fraţii mei la masă, cel mare a intrbat-o pe mama de unde are nea Tică trotil. Am ciulit urechile. A venit cu el de pe front, răspunse răstit mama, să nu vă prind că vă mai duceţi pe acolo! Aha, asta era, mi-am dat eu seama. Trăisem spaimele din vremea războiului, cu ochi de copil neştiutor, fiindu-mi frică atunci cand nu trebuia, sau rămanand nepăsător dar cu gura căscată la momente de o periculozitate extremă. Acum nenea Tică, pentru care grija de a ne speria pe noi cei mici era o constantă, devenise lupul din pădure si-aveam să-i spun asta candva, situaţie pe care eu o receptam ca fiind ceva misterios, o forţă rea nebanuită, o ispită dar şi o gravă interdicţite. Combinaţia dintre frică şi tentaţia curiozităţii imi bantuia cugetul de copil cand am ieşit cu sania la poartă. Am trecut privirea peste locurile din jur sperand sa comunic cu ele si pe care parcă le chemam in ajutor, apoi m-am aruncat cu burta pe sanie coborand in viteza panta. Sfantul Ioan, trecuse. O mai veni?

Cateva fracţiuni de secunda ieşisem din real. Spaimă, frică, groază, putin spus. Mai bine zis toate, amestecate cu nedumerire privind veselia celor din jur. Apoi o nouă explozie pune capac şocului şi alerg inspaimantat la salonul adulţilor. Mă ciocnesc de nea Gigi care in acelasi timp ieşea din cămară razand către ceilalţi: “Doar doua ati pus?”Am continuat să merg spre salon timid şi contrariat. Nea Tomiţa cu şarmul lui mă abordeaza: “ce mă bolşevicule, te-ai speriat? stai cuminte, că vin americanii!”
Si veselia a continuat. Gheorghe Teodorescu, mare fruntaş ţărănist, cum aveam să aflu mult tmp după aceea, ii replică pe sub mustaţă: ” las-o mai uşor Tomiţă, că NKVD ul e la Troacă!” Făcea aluzie la locuinţa celui la care au stat ruşii in drum “spre Berlin”.
Ramas cam fara rost m-am strecurat spre bucatarie unde băeţii adulţi şi copiii mari işi incercau norocul la toci, un joc de cărţi, pe care aveam să-l invăţ şi eu mai tarziu. Alintat de nea Gigi si Gicuţa am adormt fără să-mi descante nimeni de speriat. Cand m-am trezit eram in brate la tata, mi se lipiseră nările şi trăsei o spaimă treibilă privind găurile roşietice al cerului negru, ce sclipeau ca intr-un mozaic mişcător. Am realizat că sunt in siguranţă doar că primul Sfantul Ioan de care imi amintesc bine se treminase.. .Celelalte doua sărbători la care am fost in 47 şi 48 au avut particularităţile lor, asa ca…

Conacul, aflat la o aruncatura de băţ de casa noastră, luminat cu lampi de gaz, se vedea, printre teii batrani, vesel, clipind in luciul zăpezii, cu căciula-i albă de omat peste streaşinile de şindrilă, fremăta, usile se deshideau si se inchideau la intervale scurte, dovedind forfota specifica unei case pline. Erau multe motive de bucurie dar una le intrecea pe toate.
Toti cei patru baieti ai sărbătoritului care fuseseră pe front, in ambele sensuri, s-au intors nevătămaţi iar povestirile, unele hazlii, altele aventuroase, starneau curiozitatea musafirilor. Biţa, femeia folosită in casă, in special la astfel de ocazii, servea branză cu paine si sunca de porc şi umplea la loc păhărelele de ţuică, turnand dintr-o carafă de sticlă. Fratii mamaei, cumnaţii, nu veniseră incă şi nici tuica nu-şi făcuse efectul aşa că discuţiile şi comicăriile se lăsau aşteptate. Nici tataia nu-şi acordase vioara iar Dorel aştepta doar un semn pentru a lua acordeonul. Ceilalti flăcăi, ca şi el, nea Tică, nenea Mircea si nea Gigi, stăteau prin bucatărie si sufragerie, intr-o veselie de ansamblu preocupaţi mai mult de ocupaţiile Biţei si a ajutorului ei Gicuţa, o tiganca, fata lui Chiriac fierarul satului. Reconstituind acum acele momente realizez cat de puţin informat eram la cei sase ani ai mei. Peste noapte, cand am adormit in braţele Gicuţii cu capul pe sanul ei tare, nu pricepeam de ce nea Gigi mă ţinea si el ,trecandu-si o mana peste mijlocul fetii iar cu cealaltă ma gadila pe mine la popou scăpand-o, din cand in cand, intre copsele ei rotunde…
Era un zumzet plăcut, intrerupt doar de urări cand, deodată, un ţipăt stăbătu casa, usile se dechiseră din toate părtile ,apoi totul deveni vacarm de tipete, rasete şi urale. Nea Benone intrase pe hol călare pe cal! Radea deschis pe sub mustaţa-i sură, răsucită frumos şi întreba curios: “ce-i, ce aţi pătit, ori nu-i aici sfantu Ioan?”. In spatele calului, Ghiţă Dinulescu, un alt hatru, incă primar al comunei si fratele Nae il completau: “hai dragă ca noatinul tău iar a greşit poarta!”… Toti trei erau frati sau veri ai mamaiei. Ca să-şi ia rolul in serios tataia a inceput să cante un marş, apoi, batand cu arcuşul in vioară: “Sofiţo, adu o galeată cu ovăz că ti-au venit neamurile!” Politeturile de rigoare erau exagerate, cei veniti se vede treaba ca mai poposisera pe undeva, caci sărutau cam mult mainile cucoanelor, iar unde era mai umbra scapau si cate o ciupitura de buci, urmata de chicotul specific si hazul celorlalti. Vrajit de curiozitate am rămas in tocul uşii pana cand Ţinică, omul de la grjd a luat calul… Cand am revenit in bucătarie Gicuţa ieşea din cămară netezindu-şi rochia, toţi ceilalţi copii, mari si mai mici disparuseră. Apoi brusc uşa de afară se deschide şi năvălesc toti în fugă. Cateva secunde i-am privit inspăimantat dar o bubuitură groaznică făcu ţăndări un geam la sufragerie, clatinand inteaga casa.

Ma lua apoi cu el in dormitor unde, langa fereastra, peste covoarele si presurile frumos colorate -imi staruie insistent dungile de verde si rosu in combinatie cu negru si maro – era un birou mare cu sertare in ambele parti si la mijloc, acoperit cu o piele neagra pe care se afla un suport cu cerneala si toc. Dainuia un miros de flori de tei pe care-l simt si acum in nari iar un fel de placere amestecata cu spaima pune intotdeuna stapanire pe mine simtind ticaitul inimii in urechi.
Dintr-un portchei de piele scotea o cheita de la unul din seratre, fara graba, tragea de manerul alamit si scotea o cutie mare, albastra cu capac de sticla pe care scria mare, desenat, Stollwerck. Scotea cateva bomboane imbracate in staniol colorat, suficiente pentru palmele mele de copil: “ia nepote, sa traiesti!”… O sbughiam iute, fericit si imbujorat pe usa. Emotia era asa de puternica, acoperind orice amintire, incat nu stiu daca am zis vreodata “multumesc”. Nu-mi mai amintesc nici daca am sosit acasa vreodata cu vreo bomboana…
Ziua decurgea in nota-i obisnuita a vietii de copil lipsit de vreo grija, trăgand sania pe derdeluşul din fata casei, zbenguindu-ma cu ceilalti copii si cascand gura la lumea care trecea ducandu-se sau venind de la biserica. Eram cel mai mic dintre frati si aveam suficiente haine, de la ceilalti ca sa ma schimb de fiecare data cand zapada se topea pe mine. Dupa amiaza, catre seara, venind dinspre un cap al satului trecea parintele cu coana preoteasa, atunci intram iute in curte sa vad unde se duc. A, la tataie! Cam in acelasi timp, Domnul Filipescu cu coana Tocuţa, ieşeau la drum, se uitau peste gard la vecinul lor Nea Tomiţa, fratele bunicului meu, se opreau un moment si porneau impreuna in acelasi loc, la Sfantul Ioan. Cand inserarea punea stapanire pe albul zăpezii plecam si noi acolo.

Tataia statea pe canapeaua lui, pe prispa larga a conacului, privind in zare prin ochelarii cu lentile groase si rame negre, inspre Muchia Mircii, peste pomii argintati de promoroacă, in soarele diminetii de iarna. Purta o haină de dimie groasă dată la piuă.
Peste un pulovar de lană ca o jiletca, cu buzunare, in cel din dreapta avănd nelipsitul ceas de aur cu capac, legat cu zale de unul din nasturii vestei de lana. Pantalonii, tot din dimie groasa, bufanti, legati la glezne cu sireturi peste care trecea ciorapii de lana gri. Era incaltat cu papuci de piele, maro. ”Ce faci ma Didule?” ”Am venit sa-ti urezi la multi ani, tataie”! “Ha, ha, ha, – parca-l aud si acum – brava, ma, brava” si ma saruta pe frunte. ”Sa vii maine sa te tund, neaparat”! Avea, probabil, din campania de pe frontul bulgar din 1913, sau dupa retragerea in Moldova in primul razboi mondial, o grija deosebita pentru iigena corporala incat cea mai mica urma de neglijenta o taxa indiferent de context. Bineinteles ca tunsoarea era numarul zero.

Nu-mi amintesc vreo vizita a bunicului meu la noi acasa. In schimb eu eram un obisnuit al casei lui. Slab si iute eram curierul zilnic al mamei la “tatica”unde ma trimitea pentru orice… Cel mai mult imi placea cand, pentru a-mi rezolva misiunea, tataia era nevoit sa mearga la magazie. O constructie din caramida dubla, mare inalta care ma impresiona prin multimea obiectelor plasate in diferite moduri, peste tot, de la clopoteii cailor sau acioaele si clopotele pentru berbeci agatate de marginile rafturilor,
la butoaiele cu tuica ori la hamurile si căpţelele pentru cai si rotile “de rezerva” ale carutelor si trasurilor, sinele si cercurile de tocitori sau butoaie prinse in scoabe pe pereti. Priveam fascinat la alamurile hamurilor, la clopoteii pe care ii atingeam de fiecare data, tresaream la tacearea butoaielor pe care tataia le cicanea, din cand in cand, enigmatic si ofta.
Era o dimineata rece de iarna cand mama, dupa ce ne-a imbract frumos pe fiecare in bucatarie, la caldura, imi zice: Didule, du-te si zi-i la multi ani lu’ tătica”, e Sfantu Ioan!
N-aveam nici o retinere s-o zbughiesc in zapada ce incepuse a sclipi de primele suluiti ale soarelui de peste Muchia cu salcami…

Elev la liceul de baieti Buzau. Anul 1954, februarie 8, intr-o vineri. Amiaza la internatul liceului, cu mancare de prune uscate, dupa o ciorba de cartofi, acrita cu zeama de varza. Imi iau inima in dinti si ma apropii de batranul pedagog: “as dori o invoire”. Ma priveste bland, cu compasiunea varstnicului pentru copii plecati de la casa parinteasca, dar si cu retinerea pedagogului pentru responsabilitatea asumata: “pentru?”. O clipa am ezitat daca sa-i spun adevarul sau sa-i trantesc o minciuna cum obisnuiau colegii mai mari spre continua lui suparare. Peste un an aveam sa ma conving cat de bine am procedat alegand calea directa: “vreau sa ma duc acasa ca ai mei taie porcul deoarece vine fratele meu de la facultate, ca n-au avut vacanta de Craciun”. A ezitat un pic, a privit ceasul, apoi a chemat un coleg: “vezi ca l-am invoit eu pe el sa mearga la parinti, ai grija” Un val de caldura mi-a inundat fata, am rostit un multumesc in fuga si am iesit cu pieptul plin de bucurie pe poarta liceului, fara sa mai ma uit in urma. Un cer plumburiu sprijinea orizontul si din cand in cand cate un fulg de zapada se furisa peste copacii din bulevardul garii. Tricoul de lana de sub haina imi tinea de cald, ma grabeam spre autogara aflata, pe atunci, in Piata Daciei. Timpul se oprise in loc, gandul sbura spre casa si la aflarea vestii ca rata – asa se numea micul autobuz ce lega Buzaul de Gura Vaii – a plecat, n-am stat nici un pic pe ganduri si am plecat spre iesirea din oras. In satul Clinciu, azi disparut, inainte de intrarea in Vernesti, am observat ca e rost de ninsoare. Fulgi mari, din ce in ce mai desi, invaluiau departarile venind dinspre Penteleu. Intind pasul, las in urma cateva care cu lemne, strabat lunca Vernestilor sub neaua din ce in ce mai viguroasa, asezata pe soseaua pietruita, nu mai am nici o idee ce ora sa fie. La intrarea in Candesti se lasa inserarea. In case se aprindeau lampile, cateva mogaldete, cu felinarele aprinse tesand umbrele, se mai preumblau prin curti la adapostruile de animale. Peste campul dintre Candesti si Satuc, noaptea a pus stapanire peste zari. Luminitele se micsorau cu departarea sau dispareau in bezna alburie printre siroaiele de flugi pravaliti neincetat. Josenii cu intortochiatele-i uliti si urcusuri imi umplura spatele de sudoare, foamea imi dadea tarcoale, zapada era deja pana la glezne si trecerea peste Muchia Spanzuratului mi-a furnizat si primele spaime cu umbrele noptii. Singuratatea, frica toponimului si crucea ce nu se mai distingea din zapada au crescut bataile inimii, coborarea spre Policiori fiind amestecata cu cazaturi si poticneli. Sosind acasa nins, imbujorat si plin de promoroaca am facut o neasteptata surpriza celor dragi, greu de descris in cuvinte, atmosfera de bucurie si mirosul de friptura ce se simtea de la poarta mi-au ramas sezatii nesterse, pe care le retraiesc deseori… in vis. Era ora zece seara. Nu uit nici mamaliguta rece cu gogosari. Somnul a fost adanc deoarece n-am auzit ca peste noapte se starnise vantul si viscolul avea sa ne acopere curtea pana peste garduri.

Astazi de dimineata a inceput sa ninga iar la ora cand scriu ninsoarea nu a contenit, imprejurimile sunt albe, pomii parca rad sub mantia alba a Sarbatorii Imparatesti. O fi o zapada de alta data?? E vreme de tihna, bucurie duhovniceasca dar si de placute surprize. In 1954, de nevoie, scoala s-a intrerupt doua saptamani! Adomnitei ar fi destept daca ar amana cu o saptamna inceperea scolii. Poate au timp copii sa-si faca temele si binecuvantatele surprize. Numai ca acum lumea s-a desteptat, gata, avem ce ne trebuie,hai la treaba! Pai, nu??