În după amiaza aceea pe firul apei Sărăţelului, se strecura iute vântuleţul de la munte, iar soarele ascuns după un nor alb pe care îl contura auriu trimiţându-şi razele strălucitoare peste pădurea Bocului, se apropia de asfinţit, după o zi de toamnă blândă. Cei doi nedespărţiti, Liviu şi Didu, mai migăleau la tunurile de argilă pe malul gârlei când pe Muchea Boghianului apăru maşina lui Tudorică. Un automobil de călători marca Dodge cu douăzeci de locuri venea agale dinspre Scorţoasa, ridicând colbul dumului uscat si aducând la garduri copiii, bătrânii sau femeile de prin curţi. Trântiră şi ei repede tunurile pe lespedea mare de piatră fără să mai facă pocnitura cu care se lăudau apoi, tulind-o „la cruce”, locul în care de obicei oprea maşina. Era o cruce turnată în ciment colorat albastru, pusă prin 1927 în locul uneia mai vechi din piatră, din care, nu se ştie cum, mai rămăseseră doar braţele şi partea de sus, şi care era păstrată în incinta construcţiei din lemn ce acoperea crucea. Aici în toate primăverle, în post, înainte de măcinici se adunau femeile şi porneau curăţenia satului, văruind întâi scândurile din lemn.

Obiceiurile lui nea Tudorică erau constante ca şi schimbarea vitezei. De câte ori mergeai la oraş cu el puteai să numeri, cel puţin pâmă la Berca, cum shimba în aceleaşi locuri, constant viteza şi de ce. Aşa şi acum, înainte de a frâna şi opri, porni claxonul hârâit al maşinii să se audă în celălalt cap al satului, unde avea casa, ca a sosit „la cruce”. Pasagerii coborâră gălăgioşi ca de obicei, dar acum şi mai şi, cu spuma de curiozităţi şi întrebări pentru militarul spătos şi înalt ce coborî. „La revedere Fănele”, zise Tudorică pe geam apoi adăugă făcând cu ochiul, „să fii cuminte!” şi demară încet…

Cei doi copii urmăreau cu curizitatea ţâncilor de cinci ani toată mişcarea dar, după ce stătu câteva clipe pe gânduri, Didu o rupse la fugă în curte strigând: „mamă, mamă a venit tata!”

Puica venea de la grajd căci luase cenacul cu lapte de la Dorina care tocmai mulsese vaca, îl luă la zor: „ce tot spui acolo, mă?” dar în clipa următoare văzu ostaşul de nerecunoscut care era soţul ei, lăsă cenacul pe o piatră şi alergă în fugă înaintea lui. „Fănele, ce s-a întâmplat”? mai apucă să zică, agăţându-i-se de gât. „Păi, am scăpat”, şopti el înăbuşindu-şi lacrimile, uitându-se şi la copilul care stătea cu părul blond, mângăiat de lumina galbenă a unei ultime raze de soare strecurată printre livezile de pe Poduri şi îi privea cu ochii lui albaştri, pe cei doi. Se desprinse din îmbrăţişare şi porni spre el, „hai la tata, ceilalţi unde sunt?” Adrian era cu calul la apă iar Nelu la Petrică, fratele Puichi… Il mângâie pe părul blond în şuviţe dezordonate adăugând, ”n-ai mai fost pe la tactu’ mare?” căci era o regulă tataia îi tundea pe toţi, il lăsă pe Didu din braţe, îşi luă soţia de mijloc şi amândoi intrară în casă. „Uuu, uuu!” făcu Liviu la poartă, „uuu, uuu” răspunse Didu. Acesta fiind semnalul lor de întâlnire şi de despărţire zilnică.

Soarel scăpătase luminând culmea din faţa casei cu o pată galbenă, alungată tot mai sus de umbra ce cuprinsese valea. Câteva frunze îngălbenite se învârtiră la poartă de o svâcnire răcoroasă dinspre apus…

Fusese o întâmplare ca multe altele ce se produc în viaţă. Fane, când a sosit la regiment, s-a prezentat la comandant – „plutonier în rezervă Ştefan Gh. Ionescu” – iar acesta, după o clipă de gândire l-a întrebat: „unde ai fost pe front”? „Am fost mobilizat pe loc fiind perceptor”. ”Te duci înapoi la muncă, batalionul tău a fost desfiinţat după pierderile grele ce i se pricinuiseră la forţarea Mureşului, n-am ce face cu tine aici, nu ştiu unde să te dau iar la ruşi nu cred vrei mai ales că văd că ai familie şi copii”. Ştefan nu a mai întrebat nimic, şi-a luat formele de drum, şi acum era din nou acasă, după nouă zile de la plecare.

Absenţa aceasta, drumul de la Buzău la Braşov şi de aici pe linia frontului, dincolo de Mureş, cele trei nopţi petrecute în cazarmă, a avut un impact sufletesc asupra sa determinant pentru atitudinile din timpul ce a urmat, la început cu urmări favorabile, mai apoi cu confruntări delicate, situaţii penibile şi întorsături dramatice. Tot odată în trenurile schimbate sau în gări s-a întâlnit cu tot felul de lume, a făcut conversaţii cu persoane necunoscute, i-au trecut tot felul de gânduri sau a fost năpădit de spaime ori primejdii, unele mai neobişnuite decât altele. A ajuns acasă cu hotărâri noi, fundamentate sau nu, s-a decis să privească mai prudent viaţa şi timpul.

Postul de perceptor şi l-a reluat cu uşurinţă, dată fiind lipsa de personal bărbătesc necesar pentru deplasarea de la Pârscov la Berca şi apoi la Policiori şi Căneşti. Avea cal pentru deplasări rapide „la vărsare”, cum obişnuia să spună atunci când se încheia luna şi ducea ultimii bani încasaţi precum şi justificarea sumelor cheltuite. Din punct de vedere al raporturilor cu superiorii era de o corectitudine care îi va face probleme mai târziu, creindu-şi chiar duşmani. Avea credinţa nestrămutată că dacă un ban trebuie dat rest sub nici o formă nu se putea îndatora.

Problemele serviciului deveniseră automatisme de rutină, scrisul impecabil format la şcoala de caligrafie a liceului militar, plasându-l cu lucrările între primii, altele erau gândurile ce nu-l slăbeau: svonurile privitoare la evoluţia politică a ţării, confuziile cu privire la situaţia internă de după ce acest război se va sfârşi, iar întorsătura relaţiilor interumane ca şi poveştile celor întorşi de pe frontul de răsărit, cărora li se inoculaseră „teorii” privitoare la burghezie şi proletariat îi dădeau multe nopţi de nesomn, determinându-l să se intereseze şi să înţeleagă noile doctrine. Aşa se face că la prima ocazie a cumpărat „Capitalul” lui Karl Marx, iar Didu, care descifra bine literele cărţilor îi şi reproduse după câteva zile biografia, „…s-a născut la 5 mai 1819, tatăl său, avocat evreu, din provincia germană…” Copilul nu înţelegea dece tatăl său cumpărase o carte a unui „neamţ” şi războiul se ducea contra lor. Dar rostogolirea timpului îl va limpezi, iar ţinerea de minte îl va ajuta mult mai târziu.

Terminarea războiului, desconcentrarea oştirii şi primii prizonieri eliberaţi, care veniseră cu Divizia Tudor Vladimirescu, aduc neliniştea unei emancipări rurale pline de neprevăzut, lumea se împarte, punţile de respect devin şubrede, svonurile au rezonanţă necreştină, periculoasă şi-colac peste pupăză-seceta aduse vremuri de bejenie. Ajutoarele americane distribuite la ţară, reâncolţesc speranţele „venirii americanilor”, aşteptare care pentru unii a devenit speranţă iar altora, din păcate, le-a luat minţile. Mai trăia, prin anii şaizeci un om în Lopătari, căruia comuniştii îi luaseră tot şi în fiecare dimineţa mergea prin sat spunând celor pe care-i înâlnea în cale: ”vin americanii, sunt aci la Podu Brebului”…

Motocicletele germane capturate şi pilotate de ruşi, a căror armate s-au instalat peste tot, treversau sporadic satele fără noimă, stârnind spaimă, curiozitate, vorbe. Odată unii s-au oprit într-un pâlc de oameni întrebând: „ kuda Braşov?”- (unde-i Braşovul), „nazat, nazat” (înapoi, înapoi), aflară ei în Gura Văii de la nea Benone, care se întorsese de curând în sat din „divizie”, în care intrase după ce căzuse prizonier la Cotul Donului.

Aproape de înâmplările locale ale zonei, Fane observa disperarea din sufletul socrului său, căruia i se rechizioţionaseră două case în Buzău şi avusese proasta inspiraţie de a începe actele pentru cumpărarea a treizecişi patru de hectare teren agricol de la moştenitorii lui Constantin Deşliu, pe care îl slujise ani în şir. In acelaşi timp încerca să aleagă un drum nou în viaţă. Găsi o gazdă în oraş pentru cei doi copii, la sora mamei lui, deoarece în casele socrului, aşezate unde azi e construită Direcţia finanţelor publice, fuseseră încartiruiţi ostaşii sovietici.

După alegerile din ’46 a luat prima decizie economică urmată de una politică: şi-a tăiat pe ras hectarul de pădure pe care il avea, strângând lemne de foc pentru cinci ani şi cu grinzile corespunzătoare, amenajă pivniţa peste care construi o magazie. În aceeaşi iarnă se înscrise la PSDR-ul condus de Titel Petrescu. Un an mai târziu avea să-şi facă duşmani pe toţi proprietarii de păduri: ”uite comunistul ală de Ionescu nouă nu ne-a spus că se iau pădurile…” Nu avusese nici el habar dar nevoia unei stabilităţi în vremurile acelea alunecoase îl determinase să acţioneze astfel. Decizia politică însă, a fost una eşuată: după congresul de unificare a psdr-ului cu pcr din 1948, una din multele înşelătorii şi minciuni comuniste, s-a pus problema preschimbării carnetelor de partid după noua denumire, partidul muncitoresc român. Domnul Fane, că acesta era apelativul cu care era cunoscut, ca slujbaş al statului se purta îmbrăcat decent, la cravată, pălărie şi costum, fiind un tip chipeş, cu ochii verzi şi părul negru, faţa ovală şi frumos conturată, străjuită de un nas perfect, tot timpul ras şi parfumat, stârnind sexul opus, a fost privit ca atare de „clasa muncitoare” care la „verificare” i-a tăiat „ceapa la nas”: „aştia cu cravate şi pălărie fac parte din burghezie aşa că du-te dumneata acasă”. Bietul om, sincer în opţiunea lui a regretat enorm pasul făcut şi drept consecinţă s-a „pedepsit” purtând toată viaţa şapcă! A rămas „fără partid”, în toate biografiile lui, ascunzând faptul că fusese în partidul social democrat, mai ales după ce Titel Petrecu şi mai târziu Pătraşcanu au fost arestaţi. Va încerca fără succes, la venirea lui Ceuşescu să-şi ceară reabilitarea. Era prea târziu: chestia cu „reabilitarea” a fost o manevră de imagine, nimic altceva.

Episodul cu politica i-a schimbat definitiv comportamentul ulterior faţă de semenii săi. Omul nu trebuie să arate niciodată din înfăţişarea sa, cine este. El trebuie să poarte „o mască” cu ajutorul căreia să ofere imaginea potrivită. Împrejurările îi erau potrivince din punct de vedere al educaţiei şi formaţiei de până atunci. In jurul său lumea se răsturna, vin muncitori din fabrici, cu pistoale la brâu, sunt puşi primari la comune. Unii n-au decât patru clase primare. Un căprar din Lopătari, pe care-l cunoscuse cu ani în urmă prin ’38, băiat faidoş care îngrijea gospodăria preotului Stanciu din Plaiul Nucului, cu ajutorul căruia Fane îşi procurase lemnele de construcţie pentru casa ce urma să o construiască până anul următor, ajusese acum şef de cadre la raionul Beceni. Deoarece activitatea de perceptor se schimbase ca arondare, depinzând de noua împărţire administrativă, îl întâlni la Gura Dimienii, la începutul anului 1950, frumos îmbrăcat, tuns franţuzeşte, şi pus pe vorbă. Îşi amintiră de zilele petrecute cu peste zece ani în urmă, nici unul nu se schimbase ca înfăţişare, doar că Radu Coman, despre el e vorba, îl luă mai din scurt: „ce faci Fănele, cu ce te ocupi, ţi-ai făcut casa?”, amintindu-i de săptămâna petrecută la popa Stanciu, şpriţurile şi mâncărurile preparate cu mare pricepere de coana preoteasă şi de cele două servitoare gureşe şi arătoase ale ei, despre care gurile rele vorbeau şi verzi şi uscate, în special din cauza căprarului ală „nalt ca bradu”. Până la urmă una din ele avea să se mărite cu el, chiar la sfârşitul războilui, în plină secetă, naş fiindu-le însuşi părintele şi coana preoteasă, oameni adaptabili la toate vremurile care fără să ştie aveau să ajungă să ducă o viaţă modestă dar onorabilă tocmai datorită acestei cununii, rezistând la presiunile vremurilor prin ospitalitatea şi buna primire pe care o făceau oricărui trecător prin acele locuri siguratice.

Fănel care era cu vreo trei ani mai mare, se gândea în sinea lui că e mare deosebire dintre cel de acum şi flăcăul de la părintele. Ii spuse cu ce treburi şi ce face, iar Radu îl luă de braţ îndreptându-se împreună la „comitetul provizoriu”, exact în biroul şefului de secţie financiară. Aici altă surpriză: şeful era Tătaru Nicolae din Beciu, pe care-l cunoştea, aşa că Radu, fiind mai marele locului, interveni repede să predea tovarăşei Sanda lucrările. Fane se execută dar tovarăşa nu se putu abţine când văzu dosarul şi scrisul,”utaţi-vă tovarăşu’ Coman astea da lucrări!” Examină fiecare aspectul actelor scoase de Fane din servietă, numerotarea şi caligrafia excepţională, priviră unii la alţii şi Radu C. spuse fără să aştepte: „hai la noi Fănică! Nicule, vino încoa!” Şeful se ridică, ieşiră amândoi din birou, apoi Tătaru se întoarse cu doi tipi, fiecare cu câte un vraf de hârtii la subţioară şi spuse lui Fane: „ajută-i pe aştia să-şi pună şi ei hârtiile să le ia în primire tovarăşa Sanda, lucraţi aci până mă întorc eu şi dacă mai vine vreunul sa-l ajuţi şi pe el.” Fane se supuse fără vorbă, era încă în prima parte a zilei, calul il lăsase în prundul Slănicului cu traista în cap, băuse apă la Arbănaşi aşa că se apucă de lucru. Din primul moment înţelese că trebuie să facă el însuşi lucrarea iar ceilalţi îl priveau miraţi, de fapt erau botă, nu se pricepeau deloc. În două ore reuşi să facă treaba de final de lună pentru trei comuni. Tovarăşa Sanda era în culmea fericirii: „hai tovărăşele Fane, vino la noi să lucrăm împreună, iei şi un salariu ceva mai mare!”

Cu răbdarea ce îl caracteriza şi în special cu tenacitatea specifică omului învăţat cu lucru bine făcut, Fane o întrebă privind-o în ochii ei căprui peste care cădeau două şuviţe de păr negru, încerând să descifreze ce se află în spatele privirii ei drăgălaşe, „câţi perceptori avem ca aştia?” Ea înţelese întrebarea şi se ridică de pe scaun arătându-şi trupul zdravăn de muiere învăţată cu greul, trecută prin ciur şi prin dârmon, vorba aceea…”N-am timp de casă, de părinţi de nimic, tovarăşe, mi-au mâncat zilele, trebuie să-i învăţăm că burghezia asta aşteaptă să vadă că nu ne pricepem!”Fănel nu apucă să continuie căci se deschise uşa. „Gata Fănică?, hai să te cinstesc şi să punem treburile la punct,” zise tovatăşul Coman, hotărât şi fără a da spaţiu de eschivă celuilalt. „Hai şi tu colega”, mai adăugă el privindu-l pe Tătaru peste umăr.

Porniră toţi trei prin spatele secţiei financiare, apoi pe o potecuţă se îndreptară spre apa Slânicului unde era o punte dincolode care se găsea casa Domnichii din Plaiul Nucului, măritată aici cu Vasile a lui Ungureanu, care acum era gardian la primărie. „Uite Fănică dacă am avut grijă de ei au şi ei de mine, aici poţi orcând veni dacă vrei să serveşti ceva sau dacă vii cu mâncare de acasă ţi-o încălzeşte Domnica lui Vasile.” Fane se lăsă purtat de gânduri, dădu din cap tăcut, nu spusese încă da, însă imboldul plecării din sat nu îl avea din acele momente ci îi stătea pe suflet încă de când venise de pe front, dar nu se gândise niciodată că ar fi putut pleca din ţară…

Dădură bineţe gazdei care îi aştepta cu masa aşezată, căci cei doi când au lipsit au aranjat „treburile” aici şi spuseră ca să rămână doar să facă mămăliga. O sticluţă bombată de ţuică şi păhărele erau orânduite pe colţul mesei rotunde şi joase cu scăunele mici de jur împrejur. ”las că pui eu” zise Radu, luând sticla, „ei Fănele ce zici facem cărţile?”, mai adăugă el făcându-i cu ochiul ca aluzie la pokerul care se juca seară de seară la părintele
Stanciu cu ani în urmă. Tot spre primăvară era şi atunci îi reaminti turnând cu grijă ţuica aurie şi parfumată. „Mai ere chiaburul ţuică. Domnico? „grăi el terminând de pus în pahare, tocmai când gazda turnă pe fundul din centrul mesei mămăliga aurie vârtoasă. „Are Radule, numai că mai trebuie struniţi tovarăşii că îi apucă ziua acolo pe unii din ei”, răspunse ea permiţându-si i se adreseze pe nume căci se cunoşteu din copilărie. „Unde-i Vasile? Chiamă-l un pic”. Domnica ieşi, coborî treptele de lemn şi o luă repede spre grajd. Se întoarse tot aşa de repede cu barbatul său apoi puse pe masă bucatele. Radu ieşi cu Vasile şi-l trimise la comitet: „te duci şi-i spui tovarăşului preşedinte că am găsit om pentru bugetul secţiei financiare”.

Fane nu se gândea decât că scapă de intrigile locale ale satului, îşi găsea o altă perspectivă în care priceperea şi cunoştinţele sale – era o raritate un funcţionar cu liceul – în acele vremuri iar nevoile existenţei păreau oarecum asigurate, dar nu-şi putea scoate din cap cine sunt cei care îl conduc şi îi decid în acel moment soarta. Abia când urca cu calul năduşit spre Muchia Arbănaşului, către asfinţitul soarelui, în drum spre casă scăpă o înjurătură, vânturându-şi viaţa de la plecarea din liceul militar şi dragostea cu Puica şi până la momentul devenirii funcţionar la secţia financiară a raionului Beceni. Cine ar fi crezut că căprarul cu care glumea înainte de război îi va fi şef. „Bine măcar că atunci nu l-am înjurat „ mai bomăni în sinea lui trecându-şi mâna prin păr, slobozind un oftat. Avea să urce şi să coboare ani în şir aceste dealuri …

Dacă A este succesul atunci A=X+Y+Z

                    X=muncă

                    Y=joacă

                    Z="ţineţi gura"

Am afirmat că am soluţia cresterii cu 50% a salariilor profesorilor din invaţământul preuniveristar începând cu 1 septembrie 2009 şi răspund pentru aceasta.

După convingerile şi observaţiile mele nici un ministru, de după prof. Andrei Marga ,nu a înţeles pragmatismul reformei şcolii româneşti – cel puţin în zona învăţământului preuniversitar – propus de domnia sa.

Din păcate şi o bună parte din benrficiari – educatori, invăţători, profesori şi mulţi lideri de sindicat – n-au depus vreun efort pentru a o asimila, cu toate facilităţile create de diverse programe europene destinate şcolii.

Reforma şcolii presupune un radicalism liberal care să scoata slujitorii ei din grija zilei de mâine, pentru a se putea dedica unei PRIORITĂŢI NAŢIONALE, CARE ESTE ÎNVĂŢĂMÂNTUL.

Nu vreau să fiu lipsit de modestie şi nici să inoportunez cu intervenţia mea, dar doresc să sugerez că PNL-ul are capabilitatea să realizeze un deziderat, transformat de actualii guvernanţi, intr-o iluzie.

Căile si principiile ce stau la temelia construcţiei bugetare pentru cresterea cu 50% a salariilor din preuniversitar sunt următoarele:

1. De-birocratizarea administraţiei şcolare prin revizuirea normativelor, arondarea claselor şi şcolilor, administrarea cheltuielilor pe elev pâna la clasa a VIII a de către primăriile locale, iar după aceea de către consiliul judeţean prin Direcţia de administrare şcolară;

2. Flexibilizarea Curriculumului şi a programelor şcolare pe baza noii legislaţii care să ateste autonomia şcolii sau a retelei şcolare arondate legal şi să confere dreptul decizional al consiliului şcolar de a asigura încadrarea corespunzătoare pentru Currculumul la Decizia Şcolii, care să deţină o pondere de cel puţin 40%;

3.I erarhizarea unităţilor şcolare ptrivit cu standardele europene (a se vedea de ex. Marea Britanie) şi introducerea profesiunii de manager şcolar. In prezent aceasta se poate face pe baza atestatelor profesionale pe care cei mai multi dintre manageri le deţin, concurs de competenţe manageriale şi prin alegerea de către consiliile şcolare.

4.Organizarea unui nou sistem de control, îndrumare şi promovare în profesiunea didactică prin desfiinţarea actualelor inspectorate şcolare şi instituirea unui Corp de Control al Preşedintelui României, organism apolitic, cu puteri decizionale în domeniul profesiunii didactice, ridicării în grad sau menţinerii la catedră. Norma de încadrare va fi corelată cu cea europeană – între 300 şi 400 cadre didactice la un inspector sau revizor şcolar.

5.Privatizarea Agenţiei Naţionale a Taberelor Şcolare sau trecerea lor la primarii sau consilii judeţene pentru a degreva bugetul ministerului de cheltuieli inutile.

Pentru fiecare din cele cinci puncte pe care le propun se pot modela toate soluţiile concrete ca Norme de aplicare.

Pactul pentru educaţie şi legislaţia propusă după lansarea lui, nu are in vedere decât in mică măsură cele sintetizate aici de mine.

Orice întrebări, observaţii sau idei sunt bine venite şi le pot recepţiona pe e-mail sau telefonic (0744878761, 0238525545)

Cu deosebită stimă şi consideraţie!

Ovidiu Ionescu

Suprafaţa în limitele arătate mai sus depăşeşte cinci sute de hecare, proprietaţi private sau publice.

După asfaltarea drumului de acces spre cele două destinaţii, vulcanii mici şi mari, fluxul turistic a crescut simţior şi, odată cu el şi interesul pentru pământurile din zonă. S-au făcut câteva achiziţii, mai mult sau mai puţin legale, unele oneroase, dar nu despre asta e vorba ci de venirea unui investitor mai serios care a cumpărat o suprafaţă de peste zece hectare şi pe care a început o construcţie ce pare a fi de perspectivă. Uite că după acest început metru pătrat de teren era astă toamnă de un euro ceea ce m-a făcut să mă interesez dorind să achiziţionez acum şi eu nişte teren acolo. Hait, cinci sute de metri pătraţi, la o poziţie excelentă, 2500 euro! S-a deşteptat lumea sau eu nu mai ştiu pe ce lume trăiesc? Se gândeşte oare cineva să facă aici o staţiune turistică? Poate Elena Udrea, cine ştie, ea e din Pleşcoi şi ar putea da un semnal. E posibil să aibă unele informaţii cu caracter secret despre ţinut, aşa cum am şi eu, şi atunci s-ar justifica o investiţie de câteva miliarde. Cred că dacă la urechile preşedintelui ar ajunge informaţiile referitoare la calităţile excepţionale ale aerului, altitudinii şi a altor daruri al lui Dumnezeu existente aici, ar putea opta pentru locaţie gândindu-se la bătrâneţe. Până atunci am început să mă gândesc, oare casa mea aflată la patru kilometri de Pâcle, cu patru mii de metri pătraţi în jur, la cât ar ajunge?? M-aş putea muta acolo, apă curentă e, elctricitate la fel, n-aş avea grija lemnelor că e şi conductă de gaze. Halal să-mi fie!!

http://stimtot.ro/442/un-blogroll-despre-iubire

Fiică a Maioreştilor, descendeţi direcţi din familia lui Petru Maior, vestitul istoric, filolog, protopop greco catolic de Reghin, Livia era o domnişoară elegantă, educată, de o frumuseţe clasică, trasă ca prin inel, de înălţime apropiată cu viitorul ei soţ, cu o faţă ovală, luminoasă, numai zâmbet peste buzele-i mari ce conturau gura sa peste o dantură şirag de perle albe. Casa Regală a aprobat fără reserve căsătoria lor.

Acesta era regulamentul: ofiţerii superiori îşi prezentau soţiile regelui şi pe baza informaţiile pe care acesta le deţinea îşi dădea sau nu acordul. Stam şi mă gândeam, în colţul meu, cum era postura aceea, să te duci cu logodnica la rege, şi gândurile mi se învălmăşeau de poveştile cu feţi frumoşi şi împăraţi ale lui Petre Ispirescu, ce îmi făceau deliciul copilăriei.

Atât Costel ca şi fratele lui, Fane, erau barbaţi arătoşi crescuţi în familia lui Gheorghe Ionescu, preceptor al Plasei Pârscovului, familie ce se formase la începutul veacului prin căsătoria lui Gheoghe cu Elena (Lina) Gogan, o fată frumoasă fără părinţi crescuta de Lea Ruxandra, mătuşă rămasă văduvă de la războiul cu turcii, din 1877, şi unchiul Gogan Iacob, învăţător în satul Policiori până la răscoala din 1907, când a fost mutat disciplinar la Zilişteaca.

Cei doi băieţi ai lui dom Gheorghe au venit pe lume în 1910, Costel şi 1912, Fane, urmaţi la un interval de caţiva ani de Lizeta, singura fată a familiei lor. Crescuţi la ţară, în de toate, coana Lina era o gospodină ştrajnică, ce muncea de dimineţa până seara în grădină, la grajd, în gospodărie, ţinând de scurt treburile casei şi, cu toate ajutoarele ce le angaja, nu-i cruţa pe copii, astfel că de pe la opt ani aceştia aveu în grija lor caii pe care iarna îi duceau la apă la fântâna lui Dogărescu, iar vara la păşunat pe Magura. De acasă şi până în capul satului, călare pe dişelate, copiii traversau în goană, fapt pentru care, mult mai târziu aveam să aflu, lumea, din admiraţie sau din răutate, spunea: ”dă-te la o parte că trec nebunii lui Gheorghe Ionescu”! Povestea mi-a fost confirmată mult mai târziu de ei şi cu explicaţia cuvenită că de fapt, îi alergau să obosească şi când ajungeau cu caii în vârful Măgurii aceştia erau numai spumă, le frecau spinarea cu smocuri de iarbă apoi, obosiţi fiind, păşunau în linişte până spre seară… lăsându-le copiilor timp de joacă.

La şcoală au fost pe Schit, un sat unde, după 1918, Preotul Jingoiu Nicolae se strădui să înfiinţeze o şcoală, el însuşi fiind şi învăţător. A adus toate materialele necesare construirii şcolii, din bârne de la o magazine construită de nemţi în 1917, cu sprijinul lui Alexandru Marghiloman, ctitorul Bisericii locale, a cărui familie este pictată la intrarea in biserică. Tot preotul a întocmit documentele necesare pentru a aduce pe învăţătorul Purice Ioan, proaspăt absolvent al şcolii normale, trimis pe front şi căzut prizonier la nemţi, un tânăr încercat şi foarte dăruit profesiunii de învăţător, rămas vestit pentru activitatea lui din perioada interbelică.

Cei doi fraţi s-au remarcat repede fapt pentru care, învăţătorul, aflând despre dorinţa tatălui de a-i înscrie la liceul militar, din clasa a doua, în vacanţe, îi chema săptămânal la şcoală să resolve probleme şi să facă tot felul de compuneri şi exerciţii gramaticale. Au reuşit strălucit la Liceul Militar din Târgovişte cunoscut în toată ţara pentru exigenţa selecţiei, vestitul centru militar de la Mânăstirea Dealu.

Au ţinut pasul amândoi până cănd Ştefan (Fane) s-a îndrăgostit de “fata grecului” Ioan Ghiza, Puica, cu care se întâlnea noaptea, în vara anului 1932, iar în 4 decembrie au făcut nuntă. El avea nouăsprezece ani iar viitoarea mea mamă optsprezece.

Costel, urmându-şi cariera militară, s-a căsătorit mai târziu, după ce devenise ofiţer artilerist. Era făcut pentru armată, conştiincios, corect şi supus, excelent executant al ordinelor militare, deosebit de meticulous în activitatea sa, spre deosebire de fratele său, care era o fire mai libertină, ce nu suporta încorsetarea vieţii cazone.

Nunta dintre Livia şi Costel a avut loc în 2 ianuarie 1937, în acelaşi mediu în care se cunoscuseră iar vara, potrivit tradiţiei, au venit la ţară, în Gura Văii, la casa părintească. Normal că tanti Livia a devenit “obiect de studiu” al “protipendadei” rurale a satului, iar Costel cauză a oftatului pentru fetele din zonă ce sperau să rămână în inima lui după vacanţele fermecătoare petrecute aici, înainte de căsătorie…

Au respectat acest obicei, cu toată vitregia timpurilor pe care le-au străbătut. Mai întâi plecarea din Tg. Mureş, după răpirea zonei de către hortişti, apoi războiul cu calvarul lui de care au scăpat, cum spuneau, cu noroc, din întâmplare… Dumnezeu ştie. Costel, pe front în est şi în vest, a trecut pe lângă moarte de multe ori, dar sorţii i-au fost favorabili, iar Fane, când a fost chemat pe frontal de vest, având specializarea de pontonier, a sosit la regiment când acesta fusese desfiinţat fiind trimis acasă unde il aşteptau trei copii şi soţia rămasă acasă cu ochii în lacrimi.

Un timp, după război, se părea că obiceiurile şi obişnuinţele satului vor rămâne constante, întâlnirile anuale între fraţi au continuat, partidele de şah, ţuica cu izmă şi cozonacii erau stimulente periodice, ca şi pokerul, care se încheiau cu vizite în sat la vechii prieteni.

Ţin minte bine anul 1947, vara, sfârşit de august, deoarece atunci mama plânsese cu glas tare la o zi după reforma monetară, când Fane a fost arestat pentru o noapte după ce la sfârşitul zilei anunţase că i s-au furat zece mii lei noi. Dus la centru Berca cu un autoturism de teren american, de culoare galbenă, parcă-l văd, Willis, scria pe capota motorului, a fost întrebat pe cine bănuieşte. “Pe şeful de post!”, a răspuns “inculpatul”. Cu aceeaşi maşină s-au întors cu toţii la casa domnului Şerban, şeful de post de atunci, care era încartiruit la Gura Văii. I-a primit zâmbind, le-a spus, după ce a văzut că şi don Fane e cu ei că, “ştiu de ce aţi venit, am vrut să văd dacă comisia e cinstită şi vigilentă”! Nu ştiu decât că Serban asta avea o fată frumoasă Marieta după care umblau fraţii mei mai mari, şi că după întâmplarea asta a dispărut într-o noapte din peisaj, cu întreaga familie.

După întâmplarea aceasta Fane a decis să facă o masă festivă pentru Costel şi Livia, care tocmai sosieră la casa părintească. Era spre sfârşitul lunii august, vremea când prunele roşii se coc iar gospodarii îşi aduc fânul acasă. Fusesem, împreună cu Radu, fiul celor doi, în Fundul Golului, însoţind o astfel de căruţă şi către seară, ne întorceam prin colbul drumului încercând să ne acordăm glasurile piţigăiiate cu cântecul greierilor, zadarnică lăutărie, tulburătoare rememorare a unor episoade pe cât de nevinovate atunci, pe atât de triste azi…

Frânţi după o zi de alergătură, nu mai ştiu ce activităţi intermediare am mai efectuat, ştiu că nu sosiseră musafirii când am adormit buştean, încolăcit în patul cel mic din camera din faţă, unde aveau loc de obicei reuniunile de familie.

Cu ochii omului de azi, ca pentru fiecare, imaginile din copilărie rămân neşterse doar că în retrospective de atunci se uită cel de acum.

Trecuse de miezul nopţii când, buimac fiind, mă trezesc şi privesc nedumirit prin lumina lămpii de petrol, dau să înţeleg ce se petrece. Tanti Livia, stand picior peste picior pe canapeaua salonului, îşi făcea vânt cu evantaiul şi cânta, ”parcă ieri te-am văzut…”, tremolând cu o claritate în glas, o sonoritate limpede a versurilor, cu o uşurinţă expresivă greu de exprimat, lângă cei doi bărbaţi care stăteau în picioare cu paharele în mână, acompaniind pe viersurile ce şi le aminteau, “parcă ieri a fost clipa aceeaaa”, baritonal, autoritar, prelungind voit finalul, fără a reuşi să susţină tremolul vocal prelugit al Liviei. Am crezut că visez, m-am întins sub cerceaf şi am adomit câteva clipe sau poate mai mult, nu am idee, trezindu-mă de-a binelea când glasul de cristal al naşei mele tocmai prelungea versul, “şi în chioşc fanfara cânta”, bubuit de ceilalţi doi, ”barca pe valuri, pluteşte uşooor”…

Cântecul este interupt doar de apariţia mamei mele care a sosit cu platoul de plăcintă cu cremă, specialitatea casei atunci când veneau cei doi. Un prilej bun pentru ca bărbaţii să-şi umple paharele cu vin alb şi sifon din belşug, fabrica de sifoane a mamei lor, Lina, funcţionând încă. Nici Livia nu refuză o picătură de lichior de caise făcut în casă. Apoi nu răspunse îndemnului fraţilor de a continua. O făcea vizibl cu mare plăcere, trecând de la cântecele vioaie la cele de dor şi inimă albastră, făcându-le pe plac, “i-auzi valea cum mai sună” intră ea şăgalnic făcând semn mamei să ia loc şi privind cu înţeles către Fănel care îşi ia în braţe sotia şi se aşează pe fotoliul, ţinând-o pe genunchi. Costel întreţine versurile cu repetiţie, apoi tanti schimbă direcţia, “de-aş mai duce-o pân-la toamnă, leliţă Ioană”. Ritmul se înteţeşte, cântecul îi solicită pe toţi, fiecare cu “partitura” lui şi cu elementul de noutate, tata cu două furculiţi prinse invers printre care trece un cuţit, iar Costel imitându-l pe vestitul Urahai, contrabasistul orchestrei lui Ştefan de la Odăile care ne delecta în a treia zi de Crăciun în zori, pe la fereastră, ”zuum, zuum, zuum”. S-a râs, au repetat, încă un şpriţ, şi din nou am trecut în lumea viselor.

Se porneau zorile când m-am trezit pe tonalitatea prelungită, cu limpezime în glas tremolată, a solistei de neimitat care era naşa mea… ”de-o sâfântă beţie, de-o sfântăăă beţieee”… Apoi, ca de un gând urât, sau ca o mângăiere a lui Costel, despre ale cărui aventuri de vară, prin preajmă, ştia căte ceva intra în făgaşul melacolic, aveam s-o aud de multe ori după aceea, “îţi mai aduci aminte Doamnă, era târziu…” şi mai încolo, “ţi-aduci aminte iar de seara, şi-amurgu-acela violet…” Era momentul când amândoi fraţii au ieşit pe terasă să fumeze, privind cum, dinspre Muchia Salcâmilor, zorile devin iminente. Liviei îi plăcea să cânte dezinteresat dar spre sufletul celorlalti, nu se potoli parcă provocându-i “of, of, ofooof, piatră, piatră de e piaaatrăă…inimaa meaaa multe rabdăăă,” şi după aceea: ”ridică mândro perdeaua/să intru să iau mantaua/mantaua şi cu tunica/că m-apucă ziulica/las te-apuce şi namezii/ c-aşa pleacă amorezii”…

Soarele sfredelea tufişurile de pe Râpa Mare cu primele raze când, toţi trei plecară înlănţuiţi spre poartă.

Nota de veselie s-a prelungit şi după aceea, dar cu mai mică intensitate, se pare că s-a repetat undeva la Tudorică Dinulescu sau la Ionel Oancea care avea un frate tot ofiţer, coleg cu Costel. Apoi zilele se topeau iute, zvonurile circulau ca o sperietoare continuă, ultima seară fiind terminată curând, într-o notă tristă, părând că bănuiesc sau ştiu ceva, da nu spun…

Ehei, dar au trecut doi ani, iar acum la putere e PD-L (pede minus le). A început frichineala! Toţi "oamenii lu Bâgiu", jos! Acum "Cezarul" le arată adevărata faţă a "democraţiei" politice. Intervenţia politica la nivelul deconcentratelor s-a cam terminat, acum se vizează "rămăşiţele" cu simpatiile lor. Orice turnătorie aduce schimbarea din funcţie, trimiterea chiar acasă în cazul restrângerilor de activitate. Linguşitoriile, camelionismul şi servilismul fac acum casă comună în mai toate instituţiile bugetare. Că în multe din cele private cui îi arde de politică sau nu cântă pe acelaşi ton cu directorul, nu supraviţuieşte.

Acum pedeleul pregăteşte campania electorală pentru alegerile viitoare. In vizor se află colegiile în care au pierdut alegerile trecute, e de înţeles. Nu contează mijloacele. Un model a fost deja lansat printr-o "ambuscadă" la Nehoiu. Ca în vremurile când securitatea făcea descinderi ridicând "duşmanii" poporului, la poarta liceului nehoian se opreşte microbuzul inspectoratului plin ochi cu  "mardeiaşi" cu sarcină precisă: nimic nu e bun in şcoală, concluzie anticipată de aşa zisa inspecţie frontală, directorul, fiul primarului liberal al oraşului, trebuie schimbat!

Nu are rost să discutăm metodologia inspecţiei frontale, nici să facem referiri la calitatea actului evaluativ al acesteia, în patru  cinci ore de intreconectare în care, printre altele li s-a spus colegilor, de către inspectori că "luaţi banii degeaba". Se cuvine o menţiune: o singură profesoară a fost apreciată pozitiv, toţi ceilalt au fost făcuţi "praf"… cu toate că unii fuseseră gratulaţi cu "foarte bine" cu câteva luni înainte. Presiunea pusă pe profesori era "normală" deoarece nu trebuia nimeni sa intrebe in şedinţa finală de ce este schimbat directorul. Justificarea "actorului" care a înmânat hârtia: "nu noi am făcut ancheta"… a fost penibilă. Bineânţeles că toată lumea a concluzionat că e vorba de o  lovitură sub centură dată primarului, PNL-ului. Acum urmează Râmnicu-Sărat?

Şi ne mai întrebăm de ce 70% din populaţie consideră că mergem în direcţie greşită. Cezărică ţine-o aşa frăţioare, frica păzeşte pepenii, baga-i în draci pe profesori "ca iau banii degeaba". Care bani???

Ca activitate socio-umana, politica e făcută de oameni şi pentru oameni! Cel care conduce  politica la Buzău din 89 este pomenit în conversaţii ca fiind "doctorul". De fapt un foarte bun specialist in domeniul său medical, şi conducătorul de facto al revoluţiei la Buzău. A intrat vertical in politica locala atunci, dominând-o şi acum. Ion Vasile, căci despre el este vorba, are paternitatea multor evenimente politice ale Buzăului, despre care vom mai discuta. Deţine flerul negocierilor şi rulează cu abilitate toate şforicelele necesare atingerii ţelurilor. S-a străduit să crescă  oameni pentru politică, unii preluându-i mesajul şi devenind ocupanţii unor onorabile poziţii dea-lungul timpului, alţii dezamăgindu-i. N-am să fac referiri acum la aceştia dar trebuie să subliniez că beneficiind de un IQ superior mult colaboratorilor săi, a pus, destul de inspirat în scenă, modelul nu e nou în politică, aşa zisul conflict cu "greii" PSD-ului local: Boşco – mai ieri Costică – de la primărie şi Victor Mocanu preşedintele Consiliului Judeţean. Spun că a fost inspirat deoarece  cu pricepere de artizan şi-a menţinut şi sunt convins că îşi va menţine, traseul politic proiectat.

Conflictul cu cei doi îi întăreşte poziţia deoarece reprezintă imaginea lui Făt-frumos care, luptându-se cu zmeii, a reuşit să câştige de la electoratul său tot ce şi-a dorit. Nu discutăm efortul lăudabil depus nici costurile.

Ceilalţi adevăraţi "zmei" sunt Cezar Preda de la PD-L şi cuplul Bâgiu-Scutaru de la PNL. In ceea ce-l priveşte pe primul – a cărui evoluţie spectaculoasă s-a produs sub "protectoratul" serviciilor care l-au propulsat pe Stefan Frăţilă primar în 1992 – "doctorul" nu-si face probleme deoarece are vulnerabilităţi încă ne utilizate în negocierile directe cu el până acum.

In prezent lui Preda îi joacă calul în ograda Buzăului, fiind la guvernare, dar poziţia lui Ion Vasile e înţeleaptă: "lasă-i calului frâul lung că se încurcă singur în el". Ca unul stăpân pe situaţie, cunoscător în amănunt a oamenilor şi locurilor buzoiene, dilema doctorului este cuplul penelist. In ultimii ani acest cuplu, Bâgiu-Scutaru, a mers ca pe vremuri cuplu Ţiriac-Năstase: a ras tot ce s-a putut!