Dorel era un flăcău cam ciudat în comportament. Povestea cu mare pasiune despre ruperea fontului la Podul Iloaiei, după ce ruşii au făcut o pregătire de artilerie îngrozitoare. Acolo a primit „botezul focului” stând pe lângă comandant, ca transmisionist, dar tânăr recrut trimis pe front după o scurtă perioadă de instrucţie. Când au început primele lovituri de tun comandantul l-a trimis la obsrvatorul regimentului să ia actele şi telefonul de campanie de care răspundea. Se închina şi mergea printre explozii. La întoarcere s-a aruncat în tranşee, alături de ceilalţi , fiind acoperiţi de pulberea de pământ a unei bombe explodate exact pe buza tranşeului. „Am văzut moartea cu ochii!”povestea el mai târziu.

După încetarea canonadei şi-au luat tarhatul şi au rupt-o la fugă prin sate, peste dealuri şi văi fără să se mai uite înapoi. In două zile şi două nopţi au ajuns la Podul Buzăului, de la Mărăcineni. Plini de praf, rupţi de oboseală s-au împrăştiat fiecare pe la casele lor. I-au trebuit câteva zile să se refacă şi să-i facă pe ai lui să înţeleagă că „ruşii au rupt frontul şi că nu e dezertor”…N-a trecut mult şi coloana ruşilor care mergea „la Berlin” a mărşăluit o jumătate de zi scurgându-se dinspre Fundeni spre Părscov, peste dealurile dintre Muchia Crucioiului şi Ţevia. La o săptămână după trecerea ruşilor a plecat în regimentul fratelui său Mircea, care l-a îmbrăcat în uniformă de TR, adică termen redus, ce se acorda celor cu studii, doar avea şapte clase! Fratele său îl ţinea pe lângă el. A făcut destule pozne şi aici, dovedind un curaj şi o nepăsare aproape de nebunie. „nu vă speriaţi mă, mie mi-a murit moartea la Podul Iloaiei!”. A rămas de pomină o întâmplare din Cehoslovacia! La un contraatac al nemţlor Mircea şi cu cei din jurul lui s-au adăpăstit în pivniţa unei case.Dorel, în loc să intre cu ei la adăpost a început să inspecteze casa. S-a oprit într-un dormitor, în faţa unui şifonier cu pălării începând să le probeze. Gloanţele mitralierelor ciuruiau casele şi spărgeau gemurile iar el îşi vedea liniştit de treabă până când un glonţ i-a trecut pe la ureche şi a făcut ţăndări oglinda şifonierului. S-a trântit pe duşumea. Când ţăcănitul mitralierelor a încetat fratele său il căuta disperat. L-a găsit stând în cur pe duşumea, oglindindu-se într-un ciob…E adevărat că toţi au venit cu pălării de pe front, „captură de război”, pe care le-au păstrat mult timp după aceea, dar întâmplările ulterioare aveau să pună pe seama războiului ieşirile lui .Unii spuneau că „ a rămas într-o ureche” dar cel mai bine i se potrivea porecla „n-are mă, n-are” atribuită de ciobanul satului, un mut semisilabic dar de o inteligenţă rară, care îl nominaliza astfel, arătând cu degetul la cap.

Acum, la întâlnirea cu toţi ceilalţi era cel mai „năzdrăvan”deoarece, cu excepţia surorii lui, Puica, toţi erau neînsuraţi, flăcăi tomnateci. Nu-i vorbă că fiecare ofta după câte o fată dar respectul faţă de părinţi, tradiţiile şi obiceiurile timpului nu îngăduiau fetelor să vină noaptea la petrecieri cu băieţii, neînsoţite de unul din părinţi sau de amândoi. Doar familia domnului Mitică Filipescu se bucura de onoarea invitaţiei cu fetele şi era prezentă la bucuria îndoielnică de la conac. Indoielnică pentru vârstnici, doar.

Incertitudinile viitoare erau aşa de apăsătoare încât după gustări, aceştia se retrăseseră în salon împătăşindu-şi gândurile, nădejdile şi grijile viitoare. Tomiţa era cel mai marcat de sloganul timpului, care cirula prin sat: „jos exploatatorii, să izgonim stâlpul exploatatării omului de către om-regele”! Cumnatul său Gheorghiţă Teodorescu, mare şef la ţărănişti, fusese cercetat după alegerile din 46 la parchet, reţinut aproape şase luni şi-i povestise de o posibilă plecare a regelui, pe care o auzise „la beci”, iar de curând îi spusese să se poarte frumos cu servitorii. Ionică mai mult ofta şi stătea îngândurat ştergându-şi din timp în timp, ochelarii groşi care la ochiul drept aveau o lupă de vedere, căci avusese operţie de cataractă. Se uita în gol cu privirea dusă, neluând în seamă gălăgia din hol şi râsetele celor tineri. Ei găsiseră cu cale să joace aţică pe sărutate, băgându-l şi pe Dorel cu nevastă-sa, „crudăciunea”, cum îi ziceau tomnaticii ei cumnaţi, dedulciţi în război cu pornirile păcătoase, deprinse pe la odae, baluri şi hore, de la care erau nelipsiţi.

Mircea, cel mai talentat dintre ei la vioară renunţă la joaca copilărească şi îşi luă inima-n dinţi se duse în fosta camera a fratelui său Oprişan,– mort în august 1942, un talent de excepţie, coleg cu vestitul violonist Ion Voicu la Şcoala normală din Buzău şi despre care acesta avea să spună peste ani că, atunci, era mai bun ca el, regretându-i plecarea din această lume–apoi reveni cu vioara, pe care o acordase deja, şi începu o horă naţională. Dorel scoase şi el acodeonul acompanidu-l. Tinerii începură cheful! Dansau hora cu pereche la mijloc, pe schimbate, hăuleau şi chiuiau stârnind râsete în fundul salonului unde, pe o canapea stăteau coana Sofiţa, coana Florica a lui Tomiţă ţaţa Păuna şi coana Tocuţa, glumind pe seama copiilor şi tachinându-se reciproc fiecare cu odrasla ei.Florica nu se abţinu, „Ia-uite Tocuţo, gata cuscria cu Sofiţa, vezi ce se învârte Aurora ta?”, zise ea arătându-l pe Tică cum dansa cu fiica sa.Mai apropiată de rural, prin copilăria ei de grabiceancă, Florica nu se putu abţine şi-i trase şi o chiuitură urmată de strigătura cuvenită:”Iuuu, şi iuuu nu-nvârti fata prea iute, că se fâsâie şi pute!”Flăcăii nu se mai potoleau din râs, iar la lumina slabă a lămpii mâinile se mai mişcau, odată cu returnela muzicii şi prin locuri mai puţin accesibile la vedere mai ales dinspre coana Tocuţa. Anişoara dansa cu Nicu, băiatul cel mare al coanei Florica, care îi şopti tot veselă, Sofiţii, „fă, asta-i cam frumoasă, eu zic că nu mi-o strica băiatul !”

Între adulţi se încinse o discuţie contradictorie la care Ionică asista fără să intervină, urmărind părerile celorlalţi, suspinând din când în când, cu trecerea de la un gând la altul. Politica zilelor era subiectul. Nici unul nu oferea vreo soluţie. Ocupaţia rusească, Conferinţa de Pace de la Paris şi posibila izgonire a regelui le dădeau mare bătaie de cap. Domnul Filipescu vânduse maşinile, închisese prăvălia şi se dedica mai mult agriculturii. Ghiţă Dinulescu şi fratele său Tudorică mai ţineau încă prăvălie şi hotărâseră să ia ei licenţa pentru linia de autobuz, ceea ce şi obţinuseră.Veniturile, la început modeste, cu toată stabilizarea monetară din august, erau frumuşele şi se hotărâseră să se menţină. Ionică tăcea.

Fratele Sofiţii, Benone se ţinea mai deoparte şi nu spunea nimic.Ceilalţi îl ştiau pe Ionică tăcut dar cu Benone situaţia era cam confuză ţinând cont de pofta lui prea cunoscută pentru petreceri. Avusese o viaţă asigurată ca funcţionar al Schelei petroliere Arbănaşi şi- neavând copii- îi ocrotiră creşterea şi educarea nepotului lor, Mircea susţinându-l în eforturile şcolare la liceul Hasdeu din Buzău, apoi la şcoala militară, bucurându-se împreună cu părinţii lui de succesul pe care îl avea în cariera militară. Benone se lăsa mai degrabă încântat de ceea ce auzea de pe sală decât de părerile politice ale celor prezenţi. El luase deja o hotărâre pe care nu o comunica celolalţi: fiind în contact cu muncitorii din schelă, simpatizat de aceştia deoarece era considerat, atât el cât şi ţaţa Păuna „oameni populari”, urmând să iasă la pensie, se lăsase în voia sorţii şi ,la insistenţele unui subinginer mai tânăr, se înscrise in vara anului 1947 în partidul comuniştilor. Ţaţa Păuna fată dintr-o familie modestă de ţărani, iar el Benone, simplu funcţionar fără avere, primise la reforma agrară un hectar de teren agricol, ceea ce coresundea „exigenţelor” comuniste. Ştia bine însă că fiind un „comicar” pe la petrecerile din scheă era simpatizat de toată lumea. Nu a stat pe gânduri şi a devenit „membru”.

Aflându-se la cumnatul lui, care doar cu un an în urmă îşi cumpărase treizeci şi patru de hectare de pământ din moşia lui Deşliu, nu-i prea erau la îndemână discuţiile celorlalţi, mai ales că ştia câte ceva din pornirile locale împotriva „celor avuţi”. Luă câteva ţuici rumenindu-se bine în obraz şi ieşi în sala în care tinerii săltau sârba cu sârguinţă.”mă, da-i cam întuneric aici”, zise el mai mult pentru sine că nu-l auzise nimeni, cu toate că la deschiderea uşii toţi îşi întoarseră capul spre el iar fetele se depărtară de pieptul băieţilor…Se întoarse spre fundul sălii unde stăteau mamele pe canapea. Doar coana Florica era în picioare, cu spatele spre copii acoperind cu statura ei masivă vizibilitatea coanei Tocuţa, ocazie pe care Tică şi Gigi o foloseau din plin dansând unul cu Nuşa iar celălalt cu Aurora. Benone ajunse în apropierea Florarei îi băgă un deget în cur, moment în care ea scăpă un ţipăt zbârnâit din gât, cât pentru o vale întreagă „îîuu, maică!”, muzica se opri şi în liniştea ce se crăpă pentru câteva secunde Benone o întrebă: „ai cocoş?” Râsete, chiuituri, replici cu acelaşi gest la flăcăi şi veselia era de leşin aşa că nimeni nu mai auzi răspunsul femeii. Se văzu doar apriga femee cărându-i câţiva pumni pe spate. Întinzând bine acordeonul Dorel atacă un tangou şi–acompaniindu-l cu bâzul la vioară– Mircea dădu drumul la voce, privind cu coada ochiului la Nuşa…”vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza”..Ceilalţi se iţeau să ţină aproape cu vocile lor. Sofiţa, uită de îngijorările casei şi era numai zâmbet, încercând să se alăture mândră de copiii ei.Bău un pahar de vin roşu îndoit cu apă, tuşind hăhăit. Coana Tocuţa şi ţaţa Păuna nu mai pridideau vorbind de una de alta, fără să se asculte, de dragul vorbei, căci în hărmălaia de pe sală nu se distingeau cuvintele ci gesturile…

Bărbaţii continuau conversaţia din „casa mare” cum se spunea de fapt, dormitorului şi biroului lui Ionică, un salon mărişor, cu o uşă spre sufragerie, alta spre sala tinerilor. Pe duşumea erau preşurile dungate de lână frumos colorată care împuneau o eleganţă specific rurală pe care se străduiau toţi cei de la ţară să o menţină. Aici se afla şi biroul lui Ionică, lucrat în lemn masiv, acoperit cu piele neagră, având câte două sertare în părţile laterale şi unul mare în mijloc, tot timpul încuiate, în care se aflau socotelile familiei, dar se păstrau şi cutii cu bomboane, biscuiţi ori cu halva cu care Ionică încă îşi cinstea nepoţii, favoritul fiind Didu, băiatul cel mic al Puichii.

Discuţia trecuse, mai ales după ieşirea lui Benone, la chestiuni practice:”O să-mi îgrijesc pogonul de vie şi hectarul de livede cu prun, mai fac un vin, o ţuică şi sper să mă descurc”, începu dl Filipescu să-şi dea curaj. „ Păi pruni avem toţi,” sări Tomiţa „astă toamnă a mers ţiverul două luni numai cu roşii, da ce te faci dacă ruşii confiscă tot”, continuă el tăios. Vecin cu Dl.Filipescu, Tomiţa se cam uita în curtea lui de gospodar, cu mai mulţi copii şi nevoi dar descurcăreţ, avea moară de foc, un pic de negoţ şi vânduse de curând micile autobuze cu care făcea curse pe vale.Mai apropiat de ţărani şi , cu deosebire spre femeile acestora Tomiţa avea un soi de pornire faţă de cei cu averi mai mai mari ca el.Chiar şi cu fratele Ionică avusese nişte conflicte, despre care lumea, cu gura ei spunea că cearta ar fi pornit de la nişte femei. Tomiţa ar fi dat unui oarecare din Beciu nişte teren pe care-l dorea fracsu .Care au fost amănuntele nu s-a păstrat în memoria publică dar copiii becenarului „semănau ca două picături de apă cu ai lui dom Toma”după cum comenta ţaţa Păuna cu fereală de Florica, pe la ocazii.

Ionică nu participa la discuţie.Gândurile lui erau departe, rememorându-şi viaţa.Trecu în câteva clipe, privind senin în oglinda timpului, de la imaginile copilăriei, la cele ale războiului şi se opri la venirea ca administrator de moşie la Deşliu. Se frământa în legătură cu intrarea în conac, puţin după ce reforma agrară a lui Averescu îi adusese trei hectare de pământ, ca tuturor celor ce fuseseră pe front în 916 .După război, părinţii, Enache şi cu Marioara s-au mutat la fata lor căsătorită cu Nicolae Păvăloiu. Ştia atunici că boierul Solacolu intenţiona să-şi vândă conacul- ceea ce însemna plecarea lui de acolo şi puse ochii pe moşia lui Deşliu obţinând acordul acestuia de a deveni arendaş.Atunci, în avântul pornirii sale spre agricultură se duse la conac, cu hârtie de la boier şi-l înştiinţă pe administrator să se ducă la casa lui.”Lasă măi Ionică, stai să secer şi eu grâul şi să-mi iau partea”, se rugase acesta. Deoarece Solacolul încheiase vânzarea conacului cu Dogărescu Ion şi acesta trebuia să se mute, Ionică nu a acceptat dorinţa vechiului arendaş . Nu-şi reproşa că nu-i acceptase oferta dar îi părea rău că fostul adminstrator nu a venit să-şi ia dreptul, cică ar fi zis vorbe rele la plecare, avea şi el o casă de fete pe care nu apucase să le măite. În anul următor a venit un potop de ploaie, stârnind o gârlă mare care a golit toate magaziile conacului lăsându-l pe Ionică doar cu ceea ce mai avea prin casă. Câteva animale au scăpat de furia apelor, fiind la odae în acea vară a lui 1926, păsările, porcii de acasă au plecat cu primul val. A mai recuperat doar un butoi cu ţuică împotmolit din întâmplare la cotul gârlii şi –la câteva zile-s-au întors şi gâştele de pe unde rătăciseră. Magazia de zid rezistase, doar în partea de nord unde furia apelor împinsese podul de pe Grabicina, smuls cu piloni cu tot, se duse pe apă un colţ de grajd, lăsând şinele de oţel de la centura superioară să atârne în gol…Atunci s-a gândit pentru prima data cu năduf zicându-şi „m-o fi blestemat hainul!”… S-a scutrat ca de un vis urât !

Gândurile îi alunecară razna spre căsătoria prematură la 18 ani a dragei lui fiice-singura între şase băieţi-Puica cu băiatul „ungurului”, Ştefan, cum erau porecliţi cei din neamul lui Gheorghe Ionescu, în special datorită provenienţei ardeleneşti a coanei Lina. Atât Puica cât şi Fănel au abandonat şcolile pentru a se dărui unul altuia, iar Ionică, pus în faţa faptului împlinit acceptă argumentele împăciutoriste ale coanei Sofiţa, şi organiză repede nunta în 4 decembrie 1932. Acum, în câlţii evenimentelor trecute reflecta dacă nu ar fi fost mai bine să accepte propunerea vărului său George Mişca, care nu avea copii , să o lase să plece cu el în America.Îi încolţise de mai mult timp ideia aceasta gândindu-se la situaţia lor de acum, aveau copii , greutăţi, nesiguranţă, ameninţări. Oftă lăcrimând, simţi urechile parcă înfundate de tensiunea interioară a gândurilor ce îl apropiară de trista înâmplare a morţii lui Jan, aflat în ultimul an al şcolii normale. Era surd la comentaiile celor din jur, îngemănarea gândurilor trecute cu întâmplările şi nesiguranţa prezentului îl copleşise, singurul licăr de speranţă era că dăduse banii pe pământ înaintea stabilizării şi contribuise la refacera bisericii de la Bondrea ca semn de mulţumire că frontul nu-i răpise nici un copil. Avea o uşurare în suflet, se simţea împăcat faţă de sine dar melancolia produsă de imposibila lumină a viitorului îl făcea ursuz şi absent.

Un lătrat prelung şi răguşit al bătrânului câine , Roli, urmat de chirăitul aţâţat şi agresiv-ca de om rău- al căţeluşei Molda, se întrepătrunse dinspre prispa de la capătul sălii. Trecuse puţin de miezul nopţii şi cântările se mai potoliseră, Ionică se smulse din visare, ieşi pe sală şi îl srigă că Gigi aflat mai aproape de uşa de afară, „ia vezi mă, dece latră câinele!”

Bubuitul uşii de la sală, întrerupse petrecerea, „Domnu Ion!” se auziră glasuri pe prispa conacului în timp ce Gigi se întoarse spre taică său întrebător. „Deschide mă, ce te uiţi!”, zise acesta, apoi brusc intră în birou, smulse puşca de vânătoare de pe perete, şi ieşi din nou în prag. Cele două uşi ale sălii se dădură de perete împinse de alde Troacă, Marcu, Dănescu, şi Costică Popa, care pătrunseră înlăuntru înspăimântând fetele ce o sbughiră spre mamele lor. „ Ionică, stai cuminte!” sări Tomiţa trăgându-l de mânecă. „Ce vreţi mă, dece daţi buzna în casa mea, înapoi că vă-mpuşc!” strigă Ionică ridicând puşca. „Lasă puşca domnule”, interveni Marcu, „a picat regele şi e cazul să vorbim, ne gândeam şi noi, poate faceţi şi dumneavoastră ce a făcut domnul Teodorescu!”

Tomiţa se albi la faţă, era vorba de cumnatul său. Vorba se dusese. Dom Gheorghiţă avea soţia pe patul de moarte şi se încurcase cu Rădiţa, o grabiceancă iute, harnică şi cu neamuri multe care munceau pe tarlalele lui. In toamna acelui an trecuse o mare parte din terenurile lui pe numele acestor neamuri şi-şi lua o parte din produse. Rădiţa îi dijmuia pe toţi şi îşi aducea rodul la cel cu care avea să rămână definitiv. Previziune sau nu, întâmplare, milă creştinească-dom Ghiorghiţă având studii seminariale-nu ştim, fapt e că pentru „nea Ghiorghiţă” cum îi spunea lumea cu timpul, hotârârea avea să-i aducă ceva avantaje.Tomiţa avea şi el pământ, cumpărat cu sudoarea frunţii, iar acum când auzi bâiguielile celor din prispa casei, a căror duhoare de băutură şi mahoarcă, pătrunsese în casă se repezi înaintea lui Ionică şi-l luă de piept pe Marcu şi pe Dănescu, apostrofându-i :” ce mă, vi s-a urcat la cap?”Se reţinu un pic apoi izbucni:”aţi trecut la comunişti mă legionarilor?”

Petrecerea se dezlânase. Musafirii nepoftiţi, după izbucnirea lui Tomiţa, se aplecau unii spre alţii ca adierea trestiei de vânt, holbându-se la neprevăzutul situaţiei. Din dormitor se ivi şi dom Filipescu, tuşind către Tocuţa sugerând că e vremea de a merge acasă. Cumnatul Benone interveni împăciuitor:”adă mă Ionică o sticlă de ţuică şi vorbiţi altădată, nu Costică!?”Cel numit era cel mai tânăr, un pic mai treaz, era fost legionar sadea şi ştia că dom Benone e membru de partid şi-l cunoştea. Se îmblânzi pe loc: „da dom Benone!”, apoi totul se linişti când interveni şi Dănescu:, „hai mă, că stricăm balul, să lăsăm pe tineri să se distreze!”

Azi e o dată memorabilă: insurecţia prostiei, decalnşată acum o lună a învins. Cei care încearcă să mişte ceva după această victorie incredibilă au soara celor din înţeleapta zicală: ”un prost aruncă un bolovan în băltoacă (vezi ţara asta) şi zece se căznesc în zadar să-l scoată”.

Am trăit micile bucurii ale tinereţii într-o lume în care a fi prost – atât în înţeles spiritual căt şi material – era virtute. De atunci s-a limpezit proverbul: ”fie omul cât de prost, mintea vine după post”. Acum, iată că mă ofilesc sub aceleaşi auspicii. Asta-i viaţa! Humanoizii care ne conduc (nu ştiu dacă nu cumva i-am gratulat cu acest epitet) îşi ucid la propriu, bătrânii! Cu mine pot doar să spun cumva că au încercat să o facă da nu m-au găsit. Mă ……..(găsiţi cuvântul adecvat) pe insurecţia lor, pe idioţeniile lor s-au pe tăierile, ghilotinările sau autodafeurile ce le plănuiesc. Cel mai bun remediu este să nu-ţi bagi în câr cu ei! Vor avea sorta câinilor cărora le pică un ciolan! Până atunci îi înumăr pe incoruptibili şi plănuiesc o contralovitură pe un izvor de legendă: un izvor care nu a secat niciodată, cu apă potabilă foarte bună provenită din nisipurile miopliocene, Izvorul Ţeviei! Vă aştept!

- A fost pagubă mare?

In piţigăiata lui vorbire macedo-română, Enache răspunse:

- Daa, dar nu la noi ţi mai gios. A vrut Dumnezeu cu noi, mai adăugă el cu faţa senină de o bucurie pe care boierul nu si-o explica. Il privi, ştiindu-l tăcut de obicei, încercând să-i citească gândurile. Dar Enache rupse tăcerea:

- Uite boierule, ăsta a fost norocul, iarmarocul de la Gura Văii, de sfântul Constantin, dacă nu mă duceam acum nu mai aveam nimic! Se ridică încet din fotoliul său, luă taşca de piele şi o duse pe masa la care sta acesta. Îşi mai scoase din sân o foaie cartonată cu socoteli pe care o lăsă alături.

- Măi, mare noroc am avut! exclamă boier Solacolu după ce văzu calculele lui Enache şi simţi greutatea teşcherelei pe care o dădu la o parte fără să o controleze, ca semn al recunoaşterii încrederii în administratorul său, adăugând fără să-l mai întrebe, „cred că o să vă mutaţi la conac”.

Pe Enache îl tulburară vorbele astea deoarece, la anii şi întâmplările vieţii lui de până acum, se întreba în sinea lui cum reuşeşte boierul să-i ghicească gândurile. Acum avea o justificare şi faţă de Marioara deoarece ea ţinea morţiş la prăvălie şi la locurile ei de baştină şi nu se lăsa dusă dintre neamurile ei care-i cam toceau pragurile, zgândărindu-i în păcatul său de a agonisi cât mai mult…

Când a plecat din Bucureşti hotărârea era luată căci „aşa a zis boierul!”.

A doua zi, după popasul din Valea Ialomiţei, când a ajuns la Cotul Săpocii îşi struni calul spre Urlători şi pe Valea Sărăţelului urcă direct la conac în Gura Văii. Se apropia amiaza când sosi, calul era înspumat, îl dădu în grija lui Ionică Dogărescu, un bărbat straşnic, săritor la toate, gospodar la el acasă şi econom „dat naibi!”, care conducea toată activitatea de la conac. Intră în casa marea a conacului, construită din piatră şi cărămidă cu ziduri goase de o jumătate de metru, uşi şi tocuri de stejar, cu duşumele din dulapi de brad. Se foi încoace şi în colo prin salonul larg din mijlocul casei, trecu în bucătărie apoi ieşi în spate privind spre partea de moşie dinspre livedea Bondrei, dincolo de care verdele pădurii încheia zarea. Avea o bucurie lăuntrică, cum rar se întâmplă, întrebă pe Ionică cu ochii sclipind a bunăvoinţă:

- Ai o frigară şi niţeluş de urdă ?

- Da, răspunse acesta, să încălzesc…

- Nu, nu, rece le vreau şi adu şi cofiţa cu două bardace.

Ionică încerca să-l ghicească, gândindu-se că nu-l văzuse de mult aşa vorbăreţ. Coborî în pivniţa largă şi rece a conacului, umplu cofiţa cu vin din butoiul la care dădea drumul la canea numai când venea boierul, luă un fund cu urdă proaspătă de pe raft şi se întoarse în salon. Apoi, cu bunul simţ al ţăranului zdravăn la minte şi crescut în frica lui Dumnezeu, dădu să plece.

- Lasă Ionică, stai, ia, hai noroc! Cei doi ridicară bardacele de pământ, şi îşi lăsară gusturile în voie. Enache sorbi pe nerăsuflate, setos, tăie o felie de urdă, rupse din ceapa de pe masă şi privea – cu ochii pe sub sprincenele groase, albite în parte de vreme – undeva spre dealul din faţa ferestrei mestecând încet. Se întoarse spre Ionică, luă din nou o gură sdravănă de vin, şi se hotărî:

- Ne mutăm Ionică, aşa s zis boierul!

- Să fie într-un ceas bun, scăpă Ionică vorba, ascunzându-şi gândurile şi surprinderea. Avea el o bănuială de multă vreme, şi nu-şi dezvăluia dorinţa ce se păstra şi cu care rămăsese în suflet. De când lucrase cu sârg la construţia şi amenajările de la odaie s-a gândit să strângă cu migală bani sperând că până la urmă va cumpăra o palmă de pământ de la boier. Străbătuse în lung şi în lat moşia, de la Gârla Grabicinii şi până la Piatra Mortatului dincolo de Malu Roşu. Se ataşase cel mai mult de partea aceasta cu toate că stătuse mult în cumpănă dacă nu cumva să se aşeze undeva spre Plaiul Nucului sau în Faţa Malulului, dar l-a prins într-un an o iarnă grea pe acele meleaguri şi de atunci s-a răzgândit. Apropia treizeci de ani, rămase omul de nîdejde şi de încredere, programându-şi cu nădejde timpul, fiind chibzuit şi stângând „banu la chimir”, după obiceiul bătrânesc. Se va vedea mai târziu că sorţii îi vor fi favorabili.

Amiaza trecuse. Enache îşi odihnise bine trupul. Ieşi în curte, privi spre soare, îşi controlă ceasul din jiletcă şi se duse la grajd, gând la gând cu Ionică. Acesta înşeuase deja şi tocmai îi lua calului traista din cap.

Când se lungeau umbrele pădurii din Coasta Glodului, Enache începuse a coborî spre Săreni.Opri la morar ca de obicei, dar nu se dădu jos din şa. Ii dădu de veste că s-a întors şi că a doua zi au treabă apoi plecă fluierând uşor.

Calculat şi prevăzător, Enache îşi orândui treburile fără vorbă, de la semănături la tăiatul lemnelor şi de la învoielile la islaz la seceratul grâului şi coasa fânului, fără să discute cu nimeni despre ce urma să facă. Marioara presimţea că în viaţa lor se va schimba ceva şi seara, când toate treburile erau terminate iar copiii adormiţi, da să intre în vorbă cu el, dar fără succes. „Ce a zis boierul, bre?”, a fost prima întrebare rămasă fără răspuns zile în şir. „Lasâ că dzic eu!”, mormăia el şi-şi vedea de gândurile lui, lăsând-o cu oful în piept. „Afurisit om!” bombănea ea prin bucătărie sau în faţa bobilor pe care-i rotea în fiecare seară nevenindu-i să creadă. Picau numai la „un bob zăbavă!” fapt care-i sporea bănuielile şi începuse să se gândească în fel şi chip. Prăvălia mergea bine încă, cu toate că dejugătoarea se mutase din cauza malului gârlii surpat, dar grija ei erau mugurii tristeţii rămaşi după scormonitoarea vijelie, care nu se stinseseră încă. Erau săteni cărora li se dusese totul pe gârlă, alţii pierduseră păsările, vitele şi trebuiau să se rostuiască cumva, se înmulţiseră datornicii, ofurile şi văicărelile luaseră locul chiuiturilor şi veseliei de dinainte.

Multe săptămâni în şir s-au preumblat toate zvonurile şi veştile neplăcute, apoi începutul verii, serbarea copiilor şi secerişul au adus uitarea, noi griji şi- într-o dimineaţă-Enache ieşi mai târziu din camera lui, asta însemnând la primele gene ale dimineţii, căci de obicei se scula până în ziuă, se duse la bucătărie spre surprinderea Marioarei şi-i zise fără introducere, „ne mutăm la conac!”Trecuse mai bine de o lună de frământări şi deodată pică vestea care-i ieşea mereu în bobi. N-a putut scoate o vorbă, rămase nemişcată… Oftă uşurată, „aşa?, când?”. Enache se uită pe fereastră, murmurând „tre să vină caii”…

Pentru copii mutarea la conac a însemnat o altă direcţie în viaţă. Ioan, cel mare pusese ochii pe Sofica, fata lui Moise Dodan, primarul de la Căneşti şi împreună cu fraţii ei, Benone şi Nae, cu sora Tinca, se bucurară la sărbătoarea praznicală de Sf.Constantin. Tomiţa, mai mic, dar „îndrăcit” cum îl beştelea maică sa se gudurase pe lângă Floarea lui Niţă Teodorescu, din Grabicina furându-i privirea oacheşă.

Sofica, era o puştancă zdravănă, scundă până la umărul lui Ionică, cu ochi căprui şi păr negru, faţa albă, rotundă cu trăsături sculptate. Din iia cu râuri verzi, galbene şi roşii, străjuite de puncte mocăneşti negre bătute cu paiete galbene şi argintii, se obăznicea un piept sănătos de femeie în devenire, sub care, mai jos, betele roşii mărginite cu şiruri mărunte de bobi de mărgele strângeau şoldurile trase prin inel şi fota neagră zimţată de flori roşii şi galbene de mac cusute cu măestrie chiar de ea. Era plăcută în grupul celorlate fete, cântând împreună cu ele sau ieşind la horă cu toate. Il privea pe Ionică fără îndrăzneală, pe sub sprincene, bucurându-se în sinea ei de buna înţelegere a fraţilor ei cu el.

Veste mutării lor la conac s-a răspândit iar în prima duminică fetele şi flăcăii din Valea Verzii erau la horă în Gura Văii .Zilele calde ale lui iulie şi bucuria revederii creau deja probleme mamelor care-şi însoţeau fetele. Abia după ce soarele dădea în zarea pădurii de pe Bondrea şi zefirul de seară se iţea pe valea Sărăţelului, călcâile se încingeau mai abitir, numai că atunci şi lăutarii dădeau marşul. Hora trebuia încheiată înainte de asfinţit…

Pe neştiute a venit toamna cu valul ei de griji şi neodihnă, culesul prunelor şi al celorlalte fructe devenind obsesivă, iar căratul fânului şi al lemnelor responsabilitate fără răgaz. Viaţa se rotea între conac, livezi, pădure şi odaie iar Enache se preumbla ca un titirez fără odihnă. I se lumina de ziuă la livede iar înserarea il găsea la şurele cu fân şi la velniţa care incepuse să rostuiască prunele roşii ce se fierseseră de la jumătatea lui septembrie.

In toiul culesului sosi boierul Solacolu cu un necunoscut. Conacul era pustiu doar Marioara şi două femei fierbeau în cotlonul din spate, un cazan cu prune pregătind magiunul. In malul dinspre grădină fumega o lojniţă pe care se uscau prunele pentru iarnă. Vizitiul docarului cu care sosiseră cei doi le găsi sporovăind liniştite, dând cu lopăţica de lemn în fiertura din cazan.

- A sosit boierul cocoană, grăi el fără să dea bună ziua, surpins că după colţul casei le găsise, în sfârşit.

- Hait, ptiu bată-te norocul, da cine eşti? sări Marioara, ştergându-şi mâinele pe şorţul de in.Ca negustoreasă era obişnuită cu tot felul de lume şi nu se fâstâcea prea uşor.Era chiar bucuroasă când vedea străini. Vizitiul era pus la punct pentru misiunea lui iar ea înţelesese repede despre ce era vorba. Se întoarse si spuse ceva celor două femei apoi, grăbindu-se spre casă zise vizitului unde să-şi ducă caii. Ii găsi pe cei doi sporovăind într-o limbă necunoscută, dădu bineţe stând mai deoparte ca să nu stingherească.

Boierul s-a bucurat tare că tocmai preperau magiun, ceru să guste şi să aducă şi câteva prune lojnite explicând străinului despre ce era vorba, mai adăugă ceva rotind mâna pe burtă după care râseră amândoi. Marioara aduse pe tava de argint a boierului un castronaş de porţelan cu capac în care pusese magiun, două farfurioare cu linguriţe, o farfurie din acelaşi serviciu, cu prune lojnite cu o zi înainte. Ştiind obiceiurile boierului puse alături şi sticluţa burtoasă cu ţuică şi două păhărele. Ridică ochii ei frumoşi spre boier dând să zică ceva dar acesta io luă înainte:

- Pe unde e Enache?

- Am trimis după el acum, la livede! Poftiţi luaţi loc în casă. Cei doi se aşezară în jurul mesei din în salonul de la intrare, mai schimbară câteva vorbe tot în englezeşte căci necunoscutul era de pe meleagurile insulelor Britanice venit cu treburi comerciale în regat, şi gustară bunătăţile servite.

Solacolu era unul dintre boierii pricepuţi în afaceri şi pe moşia lui totul decurge într-o normalitate de totdeauna. Tinuturile din coasta muntelui adăposteau, în marea lor întindere sate cu oameni chivernisiţi, harnici şi pricepuţi cu respect pentru proprietate şi reguli, arareori cârcotaşi şi nevolnici cu foarte mici excepţii, în special cei din Grabicina despre care se vorbea că din veac, pe când erau clăcaşi la mânăstirea Poiana Mărului, avuseseră destule neânţelegeri cu egumenii acesteia…

Primele investiţii pe care boierul le-a făcut aici, din câştigurile gestionării lemnului, au fost în pomicultură şi câteva hectare de vii pentru încercare. Toamna, fabricarea manuală a magunului şi lojnitul prunelor era o activitate care ţinea aproape o lună şi jumătate iar profiturile erau pe măsură dacă avem în vedere că munca era făcută de femei, care în acest mod îşi rezolvau obligaţiile faţă de boier, de păşunat, de lemne sau dijmă pentru loturile folosite. Acum prinsese momentul favorabil pentru o nouă investiţie: britanicul dorea ca în anul unrmător să achiziţioneze toate prunele, pe care le dorea uscate nu lojnite şi adusese cu el un proiect pentru cuptoarele de uscat prune.

Când a sosit Enache cei doi ajunseseră la finalul discuţiei. Boierul, care îl cunoştea bine pe administratorul său îl puse la curent pe scurt, îi ură spor la treabă spunându-i în treacăt cam care e câştigul „dacă dă Dumnezeu an bun”, Enache înţelese totul chiar şi când britanicul spuse ceva care arăta că e foarte încântat de mărimea prunelor vinete pe care le cântărea în palmă..

Înainte de plecare coana Marioara a pregătit un coş cu daruri pentru străin pe care îl dădu vizitiului precum şi toate cele cuvenite, în cutiile de lemn cu mânere şi balamale ale boierului. Mulţumirea era reciprocă şi cu bineţele cuvenite despărţirea fu scurtă. Soarele mai avea până la coama muchii, Enache ieşi din curte şi cu sprinteneala caracteristică plecă din nou la livede.Era ultimul an când prunele mergeau la ţuică şi magiun. Anul următor cuptoarele vor înjumătăţi cantitatea de ţuică.

In toamna aceea velniţa a pornit cazanele de fabricat ţuică după primul ger de sfârşit de noiembrie şi nu prea s-au mai oprit până în primăvară. Habele mari din grinzi de stejar geluit, prinse în ţincuri la colţuri erau buricate de prune grase şi vinete. Cu spiritul său econom Enache depozită cea mai mare cantitate de rachiu la odaie, în magazia de piatră ce se zăvora cu poartă grea de fier, acolo unde ţinea şi brânzeturile. Beciul conacului era dedicat celor câteva butoaie cu vin, iar pentru „casă” era un butoiaş de câţiva hectolitri în care se învechia ţuica în magazia conacului. Produsese ţuică aproape cât să dubleze pe cea care o vânduse la târg. Era mulţumit. Nici Marioara nu se mai avea timp să se gândească la cei rămaşi pe Valea Slănicului. Când o apuca dorul lua calul şi se repezea până la ai ei. Niciodată cu mâna goală…

Veselia şi bucuriile tinereţii sunt nestăvilite şi în orice vremuri tinerii caută asemenea prilejuri ducând mai departe povara genetică, instinctuală către preluarea de la adulţi a obiceiurilor, practicilor şi tradiţiilor locurilor atunci când timpul îşi deapănă rosturile într-o normalitate firească, naturală.

Schimbările vin şi trec, rămân ori se depărtează depănarea lor depinzând de ideile, iniţiativele si dorinţele oamenilor ori pur şi simplu de întâmplare. Pentru copiii „grecului” cărora „le cam dăduseră bine tuleile”, treburile din curte şi vânzoleala de la velniţă sau grajduri erau atracţii şi îi găsea prin preajmă. Culesul porumbului aduseră şi primele seri de clacă. Cu fete şi băieţi, cu must înăsprit, turte, gogoşi ori plăcinte, după cum se orânduia, cu porumb fiert laolaltă cu prunele în cazanul în care se distila rachiul. Veselia, cântecele se porneau repede apoi, către sfârşit, Ionică întindea arcuşul, făcea câteva „naţionale” şi sârbe. La lumina felinarelor, umbrele nopţii stăruiau prin colţuri iar bucuria muzicii populare încălzea sufletele tinere îndemnând la dragoste. În una din aceste seri Ionică a tresărit de un gând fugar, surprinzând ochii Sofiţei îndreptaţi spre el.

După Sântul Dumitru, când oile se aduceau la odaie, zilele de clacă se încheiaseră iar locul lor a fost luat de şezători. La torsul lânii, la cusut ii şi fote ori la tricotatul de mână al ciorapilor de lână.Nu erau case anume ci fiecare invita prin viu grai pe cine dorea. Până la lăsatul secului apoape în fiecare seară femei, fete, flăcăi, aleşi pe sprinceană, se „găseau” la şezători.

In familia lui Moise Dodan, existau oarecari temeri că Sofica se cam uită după „băiatul grecului”dar nu se întemeia nici o discuţie serioasă deoarece, cu toate că arăta ispititor, Sofica abia împlinise cincisperzece ani iar Ionică încă nu plecase la armată.

Marioara nu vorbea cu Enache despre isprăvile copiilor pe care-i iubea şi de care se mândrea. Obicieiurile se mai schimbaseră aici, faţă de tinereţea ei, dar vorba îi rămăsese fermă: ”când ai pus ochii, nu te mai întoarce.”

După sărbătorile de iarnă din anul acela zăpezile se topiră mai curând decât în alţi ani iar luna februarie se arătă desăvârşită după zicala din bătrâni ca fiind cea care ferică şi desferică primăvara. Cu zile senine şi călduţe, cu vânt şi ploi reci ori lapoviţă duşmănoasă repezită oblic dinspre munte.

Pe la jumătatea lunii Enache primi de la boier veste despre „arderea conacelor din Moldova de către ţăranii nemulţumiţi”..Rumegă vestea o noapte întreagă fără să spună nimic apoi, către dmineaţă îi zise Marioarei: „cum se împrăştie norii şi e senin ti duci la ai tăi”. O hotărî să afle dacă e vreunul nemulţumit de dijma din toamnă sau dacă e careva care are vreo nevoie,de porumb sau lemne ori altceva. Se duse la registre să mai verifice obligaţiile faţă de cei din Grabicina cu care nu avea multe învoieli şi totdeauna trecuse de la el căci îi ştia colţoşi şi cârcotaşi. Se linişti când termină şi fu mulţumit în sinea lui căci Marioara se hotărâse deja să plece la Mânzălşti, iar el, ca să-şi mai împrăşie grijile se repezi până la primăria din Policiori să discute cu administratorul de la moşia Butculescu. Aici veştile erau alarmante iar satul se perpelea în special ca urmare a incitării la revoltă de către însuşi învăţătorul Iacob Gogan. Localnicii, cu deosebire cei din Plopeasa , alde Samoilă şi Olaru, se întâlneau la cârciumă îşi împărtăşeanu părerile comentând spusele învăţătorului, răspândind în lume nemulţuirile şi provocând nelinişte.

Enache se lămuri repede cum stau lucrurile, struni calul şi se afundă în planuri. Până acasă îşi limpezi gândurile. Dădu ocol prin curte, pe la grajduri, coborî în beci, evaluă siuaţia. Mai întâi îi spuse lui Ionică Dogărescu să pregătească butoiale pentru pritocul de primăvară al vinului pentru boier. Era târziu spre seară când treaba fu terminată. Abia atunci înţelese Ionică dece îi spusese să pună butoaile de treizeci de deca pe drugii căruţei. Înjugă căci se apropia seara şi porni spre odaie. Enache îl opri spunându-i să ia şi un butoiaş mic cu ţuică din butoi . Era un butoi mare de treisute de litri din agud,aproape plin din care boierul lua uneori . Se gândi că altă soluţie nu avea căci nu ştia când vor porni răsculaţii. Lăsase el vorbă să fie anunţat dar paza bună, ferşte primejdia rea. Îşi spuse că dacă nu vin a doua zi va reuşi să înjumătăţească ţuica veche. Se urcă şi el la odaie după ce stabili cu băieţii lui ce să facă. Marioara plecase cu mama sa la Mânzăleşti şi le aştepta a doua zi.

Nimic deosebit în zilele următoare, doar svonuri. Oamenii satului îşi vedeau liniştiţi de curăţirea grădinilor, disfundau şi puneau primele brazde cu legumele de primăvară.

La vreo patru zile după măcinici, într-o dimineaţă umedă şi cu vânt dinspre Penteleu ce aducea bobiţe de măzăriche, Enache primi vestea că la conacul cu tei din capul satului, al boierului Deşliu, sosise o ceată mare de răsculaţi, împreună cu învăţătorul Iacob Gogan, iar administratorul fugise de cu seară la gol, unde avea odaia. Alde Samoilă, Olaru şi Isivoiu din Plopeasa erau în frunte, tunau şi fulgerau iar încercarea învăţătorului de a-i potoli eşuase. Glasurile, fluieratul şi goarna celor opriţi la conac se intensifica pe măsură ce răsculaţii, după spargerea lacătului de la magazie au reperat unul din butoaele de ţuică. Totuşi învăţătorul a reuşit să-i stăpânească şi nu au pus foc , ar fi putut să se extindă la grajdurile vitelor nevinovate.

Enache era dus deja, cu întreaga familie, la odae, cănd gruparea răsculaţilor se apropia de conacul Solacolu. Au găsit totul pustiu, dar pe masa mare din sufragerie se găsea mâncare, -brânză, mămăligă rece, carne de pui friptă şi două sticle mari de ţuică. Spre dezamăirea cetei de răsculaţi butoiul din pivniţă era gol. Unul dintre ei, cu capul înfierbântat de băutură a lovit zdravăn cu muchea toporului, tocul uşii ce dădea în sufragerie, a dat în pereţi şi tavan, au intrat spărgând uşa în magazii. Semnul de pe uşă a rămas neschimbat până în zilele noastre. Strigătele de furie sau de beţie au purtat svonurile repede până la Valea Verzii iar copiii lui Moise Dodan, împreună cu mama lor au fugit, cu alte femei şi copii, pe sub poalele pădurii, spre Valea Dragomirului la capătul satului unde era odaia lui Solacolu. Spaima a fost mare dar s-a potolit repede căci Ionică Dogărescu, omul de la curte, urmărise dintre gărdelniţi, întâmplările de la conac.Povesti pe nerăsuflate totul, apoi plecă înapoi să se convingă. Când fugarii din Căneşti au ajuns în dreptul odăii, Marioara i-a chemat în curte potolindu-i. In curând frământările şi zarva se stinseră. Curajul şi „planurile de luptă” pe care şi le făceau flăcăii fură înlocuite de glumele lui Benone şi Tomiţa, „chisnovaticii satului” după cum însuşi Marioara îi poreclise. Până la urmă către amiază, când măzărichea se potolise iar soarele primăvăratic se furişa printre crengile nucilor, iaşiră toţi în curte încercând să audă ce se întâmplă în vale.Dar veselia luase locul spaimelor şi frământărilor, glumele curgeau, şi de râsete se umplu pădurea. Deşi mai rezervat, după cum îi era firea, cel mai bucuros păre a fi Ionică care nu-şi mai lua ochii de la Sofica. Atunci mamă-sa l-a surprins pe acesta că a îndrăznit să o ia de mănă şi şi-a dat seama că băiatul ei, care mai avea puţin şi pleca la oaste, era iremediabil îndrăgostit.

Spre seară băiatul din curte aduce vestea că ceata răsculaţilor s-a îndestulat de băutură şi s-a întors cu gălăgie la Policiori. A doua zi dimineaţă, un pluton de militari i-a adunat din case, i-a legat pe toţi şi i-a dus la Prefetctura Buzăului, în beciul căreia, alturi de alţi răsculaţi din judeţ au fost bătuţi „la schimb”, multora trăgându-li-se moarte din asta. Învăţătorul s-a ales cu două palme în faţa satului, a fost şi el luat, dus la beci dar eliberat la scurt timp şi transferat obligatoriu la şcoala din Zilişteanca.A lăsat bruma de pământ pe care-l avea, nepoatei sale Elena Gogan şi satului Gura Văii i-a donat o fâşie de teren pe care s-a construit în 1925 şcoala primară. Om harnic şi gospodar Iacob Gogan, domnul Iacovache, cum îl alintau sătenii, îşi va face o gospodărie frumoasă în noua localitate, fiind iubit şi respectat de localnici. Viaţa i se va sfârşi însă trist după război, când comuniştii îl trecură la chiaburi, pentru că avea cazan de fabricat ţuică de tescovină şi trei hectare de vie altoită pe care le îngrijea exemplar. L-au copleşit impozitele, pensia i-a fost oprită şi a trecut la cele veşnice înşelat de „dreptatea vremii”.

Pentru Enache, episodul răzmeriţei a lăsat în urmă o spaimă şi o îngijorare cu care nu se mai întâlnise. Dacă la potopul ce îl determinase să se mute acolo unde îşi dorea, văzuse grija Domnului acum, teama de oameni, de furia şi necredinţa lor, îi sgândăriră cotloanele gândurilor cu cele mai năstruşnice idei. Nu se gândise niciodată la un aşa jaf, fără să poată avea, pe moment, o reacţie pe măsură. Regreta chiar că nu avea o armă, măcar de vânătoare şi îşi reproşa că siguranţa strânsurii din toamnă – ţuica, prunele uscate şi alte asemena – ar fi fost împrăştiate acum dacă nu-şi lua seama să le aducă la odae. Iar dacă răsculaţii ajungeau la odae, ce ar fi făcut. Nu se liniştea de loc cu toate că şi de astă dată norocul îl ajutase dar ce a văzut la conac, în ziua următoare îi înceţoşă mintea tulburându-l. Urmele loviturilor de topor date aiurea-pe pereţi, tavan şi la tocurile uşilor – l-au dus imediat cu gândul la duşumeaua de dulapi sub care avea ascunşi banii. Toată strânsura lui de o viaţă. Preşurile ţesute de nevasta lui cu femeile din sat, în bătătură de lână vopsită cu coajă de nuc, foi de capă, frunze de gutui şi altele- erau murdărite şi deranjate de la locul lor. Podeaua era neatinsă. Doar în magazia mare rămăsese înfipt un topor probabil de la unul care din mânie, din ură sau uitare îl lăsase acolo. Făcu semnul crucii mulţumind lui Dumnezeu. Îi pieri toată greutatea din suflet, mintea i se limpezi, scăpă un oftat de uşurare cu privirea peste umăr îndreptată spre camera lui răvăşită şi ieşi în curte stârnit de sgomotul roţilor şi tropăitul cailor care soseau de la odae, pe caldarâmul din spatele conacului… (va urma)

Vreme de stat pe terasă şi admirat florile:

-Unde pleci mamaie?

-Afară la flori.

-Merg şi eu să scriu!

Mamaia îşi aprinde o ţigară şi se aşează pe un scaun comod, începând o discuţie cu Lica, cumătra. Numai că intervine Sabina:

-Linişte, vă rog, că îmi fac lecţiile!

-Iote gâza, ce vorbeşti? Intră Lica în vorbă.

-Dacă nu taci te mănânc cu fulgi cu tot, replică Sabina.

În după amiaza aceea pe firul apei Sărăţelului, se strecura iute vântuleţul de la munte, iar soarele ascuns după un nor alb pe care îl contura auriu trimiţându-şi razele strălucitoare peste pădurea Bocului, se apropia de asfinţit, după o zi de toamnă blândă. Cei doi nedespărţiti, Liviu şi Didu, mai migăleau la tunurile de argilă pe malul gârlei când pe Muchea Boghianului apăru maşina lui Tudorică. Un automobil de călători marca Dodge cu douăzeci de locuri venea agale dinspre Scorţoasa, ridicând colbul dumului uscat si aducând la garduri copiii, bătrânii sau femeile de prin curţi. Trântiră şi ei repede tunurile pe lespedea mare de piatră fără să mai facă pocnitura cu care se lăudau apoi, tulind-o „la cruce”, locul în care de obicei oprea maşina. Era o cruce turnată în ciment colorat albastru, pusă prin 1927 în locul uneia mai vechi din piatră, din care, nu se ştie cum, mai rămăseseră doar braţele şi partea de sus, şi care era păstrată în incinta construcţiei din lemn ce acoperea crucea. Aici în toate primăverle, în post, înainte de măcinici se adunau femeile şi porneau curăţenia satului, văruind întâi scândurile din lemn.

Obiceiurile lui nea Tudorică erau constante ca şi schimbarea vitezei. De câte ori mergeai la oraş cu el puteai să numeri, cel puţin pâmă la Berca, cum shimba în aceleaşi locuri, constant viteza şi de ce. Aşa şi acum, înainte de a frâna şi opri, porni claxonul hârâit al maşinii să se audă în celălalt cap al satului, unde avea casa, ca a sosit „la cruce”. Pasagerii coborâră gălăgioşi ca de obicei, dar acum şi mai şi, cu spuma de curiozităţi şi întrebări pentru militarul spătos şi înalt ce coborî. „La revedere Fănele”, zise Tudorică pe geam apoi adăugă făcând cu ochiul, „să fii cuminte!” şi demară încet…

Cei doi copii urmăreau cu curizitatea ţâncilor de cinci ani toată mişcarea dar, după ce stătu câteva clipe pe gânduri, Didu o rupse la fugă în curte strigând: „mamă, mamă a venit tata!”

Puica venea de la grajd căci luase cenacul cu lapte de la Dorina care tocmai mulsese vaca, îl luă la zor: „ce tot spui acolo, mă?” dar în clipa următoare văzu ostaşul de nerecunoscut care era soţul ei, lăsă cenacul pe o piatră şi alergă în fugă înaintea lui. „Fănele, ce s-a întâmplat”? mai apucă să zică, agăţându-i-se de gât. „Păi, am scăpat”, şopti el înăbuşindu-şi lacrimile, uitându-se şi la copilul care stătea cu părul blond, mângăiat de lumina galbenă a unei ultime raze de soare strecurată printre livezile de pe Poduri şi îi privea cu ochii lui albaştri, pe cei doi. Se desprinse din îmbrăţişare şi porni spre el, „hai la tata, ceilalţi unde sunt?” Adrian era cu calul la apă iar Nelu la Petrică, fratele Puichi… Il mângâie pe părul blond în şuviţe dezordonate adăugând, ”n-ai mai fost pe la tactu’ mare?” căci era o regulă tataia îi tundea pe toţi, il lăsă pe Didu din braţe, îşi luă soţia de mijloc şi amândoi intrară în casă. „Uuu, uuu!” făcu Liviu la poartă, „uuu, uuu” răspunse Didu. Acesta fiind semnalul lor de întâlnire şi de despărţire zilnică.

Soarel scăpătase luminând culmea din faţa casei cu o pată galbenă, alungată tot mai sus de umbra ce cuprinsese valea. Câteva frunze îngălbenite se învârtiră la poartă de o svâcnire răcoroasă dinspre apus…

Fusese o întâmplare ca multe altele ce se produc în viaţă. Fane, când a sosit la regiment, s-a prezentat la comandant – „plutonier în rezervă Ştefan Gh. Ionescu” – iar acesta, după o clipă de gândire l-a întrebat: „unde ai fost pe front”? „Am fost mobilizat pe loc fiind perceptor”. ”Te duci înapoi la muncă, batalionul tău a fost desfiinţat după pierderile grele ce i se pricinuiseră la forţarea Mureşului, n-am ce face cu tine aici, nu ştiu unde să te dau iar la ruşi nu cred vrei mai ales că văd că ai familie şi copii”. Ştefan nu a mai întrebat nimic, şi-a luat formele de drum, şi acum era din nou acasă, după nouă zile de la plecare.

Absenţa aceasta, drumul de la Buzău la Braşov şi de aici pe linia frontului, dincolo de Mureş, cele trei nopţi petrecute în cazarmă, a avut un impact sufletesc asupra sa determinant pentru atitudinile din timpul ce a urmat, la început cu urmări favorabile, mai apoi cu confruntări delicate, situaţii penibile şi întorsături dramatice. Tot odată în trenurile schimbate sau în gări s-a întâlnit cu tot felul de lume, a făcut conversaţii cu persoane necunoscute, i-au trecut tot felul de gânduri sau a fost năpădit de spaime ori primejdii, unele mai neobişnuite decât altele. A ajuns acasă cu hotărâri noi, fundamentate sau nu, s-a decis să privească mai prudent viaţa şi timpul.

Postul de perceptor şi l-a reluat cu uşurinţă, dată fiind lipsa de personal bărbătesc necesar pentru deplasarea de la Pârscov la Berca şi apoi la Policiori şi Căneşti. Avea cal pentru deplasări rapide „la vărsare”, cum obişnuia să spună atunci când se încheia luna şi ducea ultimii bani încasaţi precum şi justificarea sumelor cheltuite. Din punct de vedere al raporturilor cu superiorii era de o corectitudine care îi va face probleme mai târziu, creindu-şi chiar duşmani. Avea credinţa nestrămutată că dacă un ban trebuie dat rest sub nici o formă nu se putea îndatora.

Problemele serviciului deveniseră automatisme de rutină, scrisul impecabil format la şcoala de caligrafie a liceului militar, plasându-l cu lucrările între primii, altele erau gândurile ce nu-l slăbeau: svonurile privitoare la evoluţia politică a ţării, confuziile cu privire la situaţia internă de după ce acest război se va sfârşi, iar întorsătura relaţiilor interumane ca şi poveştile celor întorşi de pe frontul de răsărit, cărora li se inoculaseră „teorii” privitoare la burghezie şi proletariat îi dădeau multe nopţi de nesomn, determinându-l să se intereseze şi să înţeleagă noile doctrine. Aşa se face că la prima ocazie a cumpărat „Capitalul” lui Karl Marx, iar Didu, care descifra bine literele cărţilor îi şi reproduse după câteva zile biografia, „…s-a născut la 5 mai 1819, tatăl său, avocat evreu, din provincia germană…” Copilul nu înţelegea dece tatăl său cumpărase o carte a unui „neamţ” şi războiul se ducea contra lor. Dar rostogolirea timpului îl va limpezi, iar ţinerea de minte îl va ajuta mult mai târziu.

Terminarea războiului, desconcentrarea oştirii şi primii prizonieri eliberaţi, care veniseră cu Divizia Tudor Vladimirescu, aduc neliniştea unei emancipări rurale pline de neprevăzut, lumea se împarte, punţile de respect devin şubrede, svonurile au rezonanţă necreştină, periculoasă şi-colac peste pupăză-seceta aduse vremuri de bejenie. Ajutoarele americane distribuite la ţară, reâncolţesc speranţele „venirii americanilor”, aşteptare care pentru unii a devenit speranţă iar altora, din păcate, le-a luat minţile. Mai trăia, prin anii şaizeci un om în Lopătari, căruia comuniştii îi luaseră tot şi în fiecare dimineţa mergea prin sat spunând celor pe care-i înâlnea în cale: ”vin americanii, sunt aci la Podu Brebului”…

Motocicletele germane capturate şi pilotate de ruşi, a căror armate s-au instalat peste tot, treversau sporadic satele fără noimă, stârnind spaimă, curiozitate, vorbe. Odată unii s-au oprit într-un pâlc de oameni întrebând: „ kuda Braşov?”- (unde-i Braşovul), „nazat, nazat” (înapoi, înapoi), aflară ei în Gura Văii de la nea Benone, care se întorsese de curând în sat din „divizie”, în care intrase după ce căzuse prizonier la Cotul Donului.

Aproape de înâmplările locale ale zonei, Fane observa disperarea din sufletul socrului său, căruia i se rechizioţionaseră două case în Buzău şi avusese proasta inspiraţie de a începe actele pentru cumpărarea a treizecişi patru de hectare teren agricol de la moştenitorii lui Constantin Deşliu, pe care îl slujise ani în şir. In acelaşi timp încerca să aleagă un drum nou în viaţă. Găsi o gazdă în oraş pentru cei doi copii, la sora mamei lui, deoarece în casele socrului, aşezate unde azi e construită Direcţia finanţelor publice, fuseseră încartiruiţi ostaşii sovietici.

După alegerile din ’46 a luat prima decizie economică urmată de una politică: şi-a tăiat pe ras hectarul de pădure pe care il avea, strângând lemne de foc pentru cinci ani şi cu grinzile corespunzătoare, amenajă pivniţa peste care construi o magazie. În aceeaşi iarnă se înscrise la PSDR-ul condus de Titel Petrescu. Un an mai târziu avea să-şi facă duşmani pe toţi proprietarii de păduri: ”uite comunistul ală de Ionescu nouă nu ne-a spus că se iau pădurile…” Nu avusese nici el habar dar nevoia unei stabilităţi în vremurile acelea alunecoase îl determinase să acţioneze astfel. Decizia politică însă, a fost una eşuată: după congresul de unificare a psdr-ului cu pcr din 1948, una din multele înşelătorii şi minciuni comuniste, s-a pus problema preschimbării carnetelor de partid după noua denumire, partidul muncitoresc român. Domnul Fane, că acesta era apelativul cu care era cunoscut, ca slujbaş al statului se purta îmbrăcat decent, la cravată, pălărie şi costum, fiind un tip chipeş, cu ochii verzi şi părul negru, faţa ovală şi frumos conturată, străjuită de un nas perfect, tot timpul ras şi parfumat, stârnind sexul opus, a fost privit ca atare de „clasa muncitoare” care la „verificare” i-a tăiat „ceapa la nas”: „aştia cu cravate şi pălărie fac parte din burghezie aşa că du-te dumneata acasă”. Bietul om, sincer în opţiunea lui a regretat enorm pasul făcut şi drept consecinţă s-a „pedepsit” purtând toată viaţa şapcă! A rămas „fără partid”, în toate biografiile lui, ascunzând faptul că fusese în partidul social democrat, mai ales după ce Titel Petrecu şi mai târziu Pătraşcanu au fost arestaţi. Va încerca fără succes, la venirea lui Ceuşescu să-şi ceară reabilitarea. Era prea târziu: chestia cu „reabilitarea” a fost o manevră de imagine, nimic altceva.

Episodul cu politica i-a schimbat definitiv comportamentul ulterior faţă de semenii săi. Omul nu trebuie să arate niciodată din înfăţişarea sa, cine este. El trebuie să poarte „o mască” cu ajutorul căreia să ofere imaginea potrivită. Împrejurările îi erau potrivince din punct de vedere al educaţiei şi formaţiei de până atunci. In jurul său lumea se răsturna, vin muncitori din fabrici, cu pistoale la brâu, sunt puşi primari la comune. Unii n-au decât patru clase primare. Un căprar din Lopătari, pe care-l cunoscuse cu ani în urmă prin ’38, băiat faidoş care îngrijea gospodăria preotului Stanciu din Plaiul Nucului, cu ajutorul căruia Fane îşi procurase lemnele de construcţie pentru casa ce urma să o construiască până anul următor, ajusese acum şef de cadre la raionul Beceni. Deoarece activitatea de perceptor se schimbase ca arondare, depinzând de noua împărţire administrativă, îl întâlni la Gura Dimienii, la începutul anului 1950, frumos îmbrăcat, tuns franţuzeşte, şi pus pe vorbă. Îşi amintiră de zilele petrecute cu peste zece ani în urmă, nici unul nu se schimbase ca înfăţişare, doar că Radu Coman, despre el e vorba, îl luă mai din scurt: „ce faci Fănele, cu ce te ocupi, ţi-ai făcut casa?”, amintindu-i de săptămâna petrecută la popa Stanciu, şpriţurile şi mâncărurile preparate cu mare pricepere de coana preoteasă şi de cele două servitoare gureşe şi arătoase ale ei, despre care gurile rele vorbeau şi verzi şi uscate, în special din cauza căprarului ală „nalt ca bradu”. Până la urmă una din ele avea să se mărite cu el, chiar la sfârşitul războilui, în plină secetă, naş fiindu-le însuşi părintele şi coana preoteasă, oameni adaptabili la toate vremurile care fără să ştie aveau să ajungă să ducă o viaţă modestă dar onorabilă tocmai datorită acestei cununii, rezistând la presiunile vremurilor prin ospitalitatea şi buna primire pe care o făceau oricărui trecător prin acele locuri siguratice.

Fănel care era cu vreo trei ani mai mare, se gândea în sinea lui că e mare deosebire dintre cel de acum şi flăcăul de la părintele. Ii spuse cu ce treburi şi ce face, iar Radu îl luă de braţ îndreptându-se împreună la „comitetul provizoriu”, exact în biroul şefului de secţie financiară. Aici altă surpriză: şeful era Tătaru Nicolae din Beciu, pe care-l cunoştea, aşa că Radu, fiind mai marele locului, interveni repede să predea tovarăşei Sanda lucrările. Fane se execută dar tovarăşa nu se putu abţine când văzu dosarul şi scrisul,”utaţi-vă tovarăşu’ Coman astea da lucrări!” Examină fiecare aspectul actelor scoase de Fane din servietă, numerotarea şi caligrafia excepţională, priviră unii la alţii şi Radu C. spuse fără să aştepte: „hai la noi Fănică! Nicule, vino încoa!” Şeful se ridică, ieşiră amândoi din birou, apoi Tătaru se întoarse cu doi tipi, fiecare cu câte un vraf de hârtii la subţioară şi spuse lui Fane: „ajută-i pe aştia să-şi pună şi ei hârtiile să le ia în primire tovarăşa Sanda, lucraţi aci până mă întorc eu şi dacă mai vine vreunul sa-l ajuţi şi pe el.” Fane se supuse fără vorbă, era încă în prima parte a zilei, calul il lăsase în prundul Slănicului cu traista în cap, băuse apă la Arbănaşi aşa că se apucă de lucru. Din primul moment înţelese că trebuie să facă el însuşi lucrarea iar ceilalţi îl priveau miraţi, de fapt erau botă, nu se pricepeau deloc. În două ore reuşi să facă treaba de final de lună pentru trei comuni. Tovarăşa Sanda era în culmea fericirii: „hai tovărăşele Fane, vino la noi să lucrăm împreună, iei şi un salariu ceva mai mare!”

Cu răbdarea ce îl caracteriza şi în special cu tenacitatea specifică omului învăţat cu lucru bine făcut, Fane o întrebă privind-o în ochii ei căprui peste care cădeau două şuviţe de păr negru, încerând să descifreze ce se află în spatele privirii ei drăgălaşe, „câţi perceptori avem ca aştia?” Ea înţelese întrebarea şi se ridică de pe scaun arătându-şi trupul zdravăn de muiere învăţată cu greul, trecută prin ciur şi prin dârmon, vorba aceea…”N-am timp de casă, de părinţi de nimic, tovarăşe, mi-au mâncat zilele, trebuie să-i învăţăm că burghezia asta aşteaptă să vadă că nu ne pricepem!”Fănel nu apucă să continuie căci se deschise uşa. „Gata Fănică?, hai să te cinstesc şi să punem treburile la punct,” zise tovatăşul Coman, hotărât şi fără a da spaţiu de eschivă celuilalt. „Hai şi tu colega”, mai adăugă el privindu-l pe Tătaru peste umăr.

Porniră toţi trei prin spatele secţiei financiare, apoi pe o potecuţă se îndreptară spre apa Slânicului unde era o punte dincolode care se găsea casa Domnichii din Plaiul Nucului, măritată aici cu Vasile a lui Ungureanu, care acum era gardian la primărie. „Uite Fănică dacă am avut grijă de ei au şi ei de mine, aici poţi orcând veni dacă vrei să serveşti ceva sau dacă vii cu mâncare de acasă ţi-o încălzeşte Domnica lui Vasile.” Fane se lăsă purtat de gânduri, dădu din cap tăcut, nu spusese încă da, însă imboldul plecării din sat nu îl avea din acele momente ci îi stătea pe suflet încă de când venise de pe front, dar nu se gândise niciodată că ar fi putut pleca din ţară…

Dădură bineţe gazdei care îi aştepta cu masa aşezată, căci cei doi când au lipsit au aranjat „treburile” aici şi spuseră ca să rămână doar să facă mămăliga. O sticluţă bombată de ţuică şi păhărele erau orânduite pe colţul mesei rotunde şi joase cu scăunele mici de jur împrejur. ”las că pui eu” zise Radu, luând sticla, „ei Fănele ce zici facem cărţile?”, mai adăugă el făcându-i cu ochiul ca aluzie la pokerul care se juca seară de seară la părintele
Stanciu cu ani în urmă. Tot spre primăvară era şi atunci îi reaminti turnând cu grijă ţuica aurie şi parfumată. „Mai ere chiaburul ţuică. Domnico? „grăi el terminând de pus în pahare, tocmai când gazda turnă pe fundul din centrul mesei mămăliga aurie vârtoasă. „Are Radule, numai că mai trebuie struniţi tovarăşii că îi apucă ziua acolo pe unii din ei”, răspunse ea permiţându-si i se adreseze pe nume căci se cunoşteu din copilărie. „Unde-i Vasile? Chiamă-l un pic”. Domnica ieşi, coborî treptele de lemn şi o luă repede spre grajd. Se întoarse tot aşa de repede cu barbatul său apoi puse pe masă bucatele. Radu ieşi cu Vasile şi-l trimise la comitet: „te duci şi-i spui tovarăşului preşedinte că am găsit om pentru bugetul secţiei financiare”.

Fane nu se gândea decât că scapă de intrigile locale ale satului, îşi găsea o altă perspectivă în care priceperea şi cunoştinţele sale – era o raritate un funcţionar cu liceul – în acele vremuri iar nevoile existenţei păreau oarecum asigurate, dar nu-şi putea scoate din cap cine sunt cei care îl conduc şi îi decid în acel moment soarta. Abia când urca cu calul năduşit spre Muchia Arbănaşului, către asfinţitul soarelui, în drum spre casă scăpă o înjurătură, vânturându-şi viaţa de la plecarea din liceul militar şi dragostea cu Puica şi până la momentul devenirii funcţionar la secţia financiară a raionului Beceni. Cine ar fi crezut că căprarul cu care glumea înainte de război îi va fi şef. „Bine măcar că atunci nu l-am înjurat „ mai bomăni în sinea lui trecându-şi mâna prin păr, slobozind un oftat. Avea să urce şi să coboare ani în şir aceste dealuri …

Dacă A este succesul atunci A=X+Y+Z

                    X=muncă

                    Y=joacă

                    Z="ţineţi gura"

Am afirmat că am soluţia cresterii cu 50% a salariilor profesorilor din invaţământul preuniveristar începând cu 1 septembrie 2009 şi răspund pentru aceasta.

După convingerile şi observaţiile mele nici un ministru, de după prof. Andrei Marga ,nu a înţeles pragmatismul reformei şcolii româneşti – cel puţin în zona învăţământului preuniversitar – propus de domnia sa.

Din păcate şi o bună parte din benrficiari – educatori, invăţători, profesori şi mulţi lideri de sindicat – n-au depus vreun efort pentru a o asimila, cu toate facilităţile create de diverse programe europene destinate şcolii.

Reforma şcolii presupune un radicalism liberal care să scoata slujitorii ei din grija zilei de mâine, pentru a se putea dedica unei PRIORITĂŢI NAŢIONALE, CARE ESTE ÎNVĂŢĂMÂNTUL.

Nu vreau să fiu lipsit de modestie şi nici să inoportunez cu intervenţia mea, dar doresc să sugerez că PNL-ul are capabilitatea să realizeze un deziderat, transformat de actualii guvernanţi, intr-o iluzie.

Căile si principiile ce stau la temelia construcţiei bugetare pentru cresterea cu 50% a salariilor din preuniversitar sunt următoarele:

1. De-birocratizarea administraţiei şcolare prin revizuirea normativelor, arondarea claselor şi şcolilor, administrarea cheltuielilor pe elev pâna la clasa a VIII a de către primăriile locale, iar după aceea de către consiliul judeţean prin Direcţia de administrare şcolară;

2. Flexibilizarea Curriculumului şi a programelor şcolare pe baza noii legislaţii care să ateste autonomia şcolii sau a retelei şcolare arondate legal şi să confere dreptul decizional al consiliului şcolar de a asigura încadrarea corespunzătoare pentru Currculumul la Decizia Şcolii, care să deţină o pondere de cel puţin 40%;

3.I erarhizarea unităţilor şcolare ptrivit cu standardele europene (a se vedea de ex. Marea Britanie) şi introducerea profesiunii de manager şcolar. In prezent aceasta se poate face pe baza atestatelor profesionale pe care cei mai multi dintre manageri le deţin, concurs de competenţe manageriale şi prin alegerea de către consiliile şcolare.

4.Organizarea unui nou sistem de control, îndrumare şi promovare în profesiunea didactică prin desfiinţarea actualelor inspectorate şcolare şi instituirea unui Corp de Control al Preşedintelui României, organism apolitic, cu puteri decizionale în domeniul profesiunii didactice, ridicării în grad sau menţinerii la catedră. Norma de încadrare va fi corelată cu cea europeană – între 300 şi 400 cadre didactice la un inspector sau revizor şcolar.

5.Privatizarea Agenţiei Naţionale a Taberelor Şcolare sau trecerea lor la primarii sau consilii judeţene pentru a degreva bugetul ministerului de cheltuieli inutile.

Pentru fiecare din cele cinci puncte pe care le propun se pot modela toate soluţiile concrete ca Norme de aplicare.

Pactul pentru educaţie şi legislaţia propusă după lansarea lui, nu are in vedere decât in mică măsură cele sintetizate aici de mine.

Orice întrebări, observaţii sau idei sunt bine venite şi le pot recepţiona pe e-mail sau telefonic (0744878761, 0238525545)

Cu deosebită stimă şi consideraţie!

Ovidiu Ionescu