Blogul lui Didu

Soarele îşi sprijinea câteva raze pe frontonul de piatră calcaroasă al Dealului Negoşinii, când clopotelede la Bondrea anunţau cu intensitate crescândă sărbătoarea praznicală a Sfântului Consantin. Forfota din vatra satului, peste drum de conacul boierului, începuse a se potoli, majoritatea tranzacţiilor erau încheiate până în ziuă.

Enache se învârtea ca un titirez printre căruţe, bine dispus că vânzările erau pe terminate, juncanii daţi la pret bun, iar la căruţele cu ţuică era încă înghesuială. Câteva butoaie se vânduseră pline la nişte negustori cojani de la Pogoanele veniti şi ei, ca mulţi altii, cu o zi înainte. Toată suflarea era un zumzet, oamenii povestind în special cum „au petrecut” ploaia din ajun. Pe sub căruţe, la conac, sau în fânărie. Cei din câmp trăiseră clipe de coşmar, in special când au văzut unda Gârlii Grabicina împreunându-se chiar în faţa conacului cu Slânicelul Fundatei. Cum acesta din urmă era mai mare ca debit, ţinea pe loc Grabicina care se învâltora gata, gata să treacă peste podul de lemn ce o travera aici. Spre seară, când apele au scăzut, iar soarele privea înapoi, semn de ziua bună după noapte, s-au îngrămădit cu totii pe mal uimiţi de schimbările din vad, de volumul pietroaielor cărate de ape şi de lemnele împrăştiate peste maluri, priponite în mâlul şi nisipul depus aici. . Acum uitaaseră de spaimele de ieri şi puţini erau cei care mai făceau cruci aici în irmaroc. Doar sus , al odaie, Marioara ţinea candela aprinsă, se ruga împreună cu copiii, mulţumind Domnului pentru ca îi scăpaseră de urgie. Ii îmbrăcă cu costumele naţionale, cusute de ea la Mânzăleşti, pregăti totul pentru Biserică şi , împreună cu Lenuţa , mama ei şi celelalte femei de la odaie porniră agale pe potecuţa ce fusese bătută încă de aseară printre noroaiele drumului. Căruţa cu cele ale praznicului, venea în urmă. Când au trecut de târg, pe drumul de-a coasta spre Biserică, au fost ajunşi de părintele Nicolae Jingoiu, parohul bisericii, venit de pe valea Slănicului, preot care avea şi diplomă de învăţător cum se obişnuia în acel timp, aflat atunci la doar câţiva ani de parohiat. De înălţime mijlocie, mai mult scund decât înalt, cu o pălărie neagră cu boruri mari, călca sprinten, răspunzând domol, profund, baritonal la plecăciunile celor întâlniţi în cale, ”Domnul. . . Domnul. . . ”, celelalte cuvinte murmurându-le în barba-i neagră, întoarsă un pic spre înainte, . . . ”să vă binecuvinteze. . . ”

Drumul pe care mergeau enoriaşii spre Biserică era desfundat dar scurs, mai greu pentru caruţe. Pe marginea lui, se bătăturise iarba iar pe poteca formată de-a curmezişul moşiei ce urca spre Bondrea, era un şir de bărbaţi şi de femei din marginea târgului, care se rărise, până in pridvorul locaşului sfânt, fapt pentru care Agapie, dascălul, privind mulţimea celor de pe cărare, comentă mulţumit referindu-se la ploaia de ieri:”plouă în mai, e mălai!” . . . Câteva femei din preajmă ridicară ochii stârnite de curiozitate, întrebătoare. ”ce Voico vrei să spun mai departe?”şopti el cu glas mai scăzut profitând de faptul că părintele, ridicând sutana, sărise deja izvorul Bondrei şi se depărtase. ”lasă, mai pe sear㔺opti el stâtrnind murmur şi suchituri la celorlalte muieri care se grăbiră să să-şi facă cruce. ”piei Satano, nici n-a început Sfânta Liturghie, şi tu ce te uitaşi fă în gura lui?”sări Stana lui Bădău. Agapie, dascălul era cunoscut pentru şotiile sale, chiar şi la strană. Lumea il respecta şi-l iubea mai ales pentru laicitatea comportamentului său, cu toate că în multe situaţii trebuiau să ţină capul plecat mai ales că nu se putea abţine de râs din cauza lui. A rămas de pomină întâmplarea cu un copil adus de taicăsău în braţe, în faţa uşilor împărăeşti la momentul de împrtăşanie. Agapie, cu castronul de anafură, mai în spatele preotului , se strâmbă la copil iar acesta refuză linguriţa, întorcând speriat capul, tatăl insista, Agapie iar se schimonosi. Părintele intuieşte că e ceva în neregulă şi întoarce brusc capul spre dascăl, care este surprins cu gura stâmbă. ”Mă Agapie, multă minte îţi mai trebuie”. Copilul s-a liniştit, biserica era într-o rumoare generală, iar preotul si-a continuat liniştit misiunea. Momente ca acestea i-au făcut foarte populari şi plin de har pe amndoi, slujind mai bine de 45 de ani împreună. Doar că uneori dascălul mai scăpa caii deoarece „fierbea sângele în el fă” cum ziceau femeile, flăcău fiind. „Las că-i pune ea Marioara căpăstru într-o zi” şi aşa s-a întâmplat chiar după praznicul din ziua aceea.

Masa de hram era aşezată pe partea din dreapta Bisericii, sub teii bine înverziţi, improvizată din câte două scânduri late, bine sprijinite pe traverse de bulimaci înfipţi în pământ, acoperită cu feţe de masă de in, aduse de la munte. În jurul ei canapele tot improvizate, acoperite cu macaturi. Pe iarba din faţa Bisericii, la umbră, până sub poalele pădurii, erau aşezete macaturi care îşi aşteptau mesenii, în special pe cei tineri, vârsticii şi mai întâi bărbaţii se orânduiau la masa de lângă tei. Multe femei trebăluiau la aranjatul mesii şi aşezarea bucatelor şi în primul rând a ţuicii, vestite în această zonă. După săvârşirea celor sfinte în biserică, părintele apăru în capul mesei, liniştea extaziantă a foşnetului pădurii ocupă tot spaţiul, timpul parcă se oprise in loc, apoi dascălul rosti rugăciunile începătoare şi preotul binecuvântă masa şi pe cei de faţă. ”Poftă bună”, mai adăugă preotul, aşezându-se. ”Să tăiţi prea cucernice”, răspunseră cei de faţă iar un uşor murmur se împrăştie peste masă şi poiană, aşteptând ca preotul să ridice primul păhărelul cu ţuică galbenă adusă de meseni.

Coana Marioara era preocupată de toate acestea şi, ajutată de celelalte femei, golea dăsagii rânduind bucatele cu precădere în capul mesei şi la poiana de la poalele pădurii unde copii ei formau un cerc împreună cu alţi tineri , aşezati pe un mare macat, adus pentru a treia oară la acest hram. Stătea tot încruntată, cum fusese tot timpul slujbei, nu-şi pregetase la matănii şi rugăciuni. Rămăsese cu o frică în suflet de aseară şi se zorea acum şi cu gândul la spaima ce o trăise. Soţul, rămăsese la aldămaş cu târgoveţii, dar trimisese o sumă de bani frumuşică pentru plata rânduielilor la Biserică, ea însă nu se bucură deloc deşi era semn că treburile la târg îî merseseră foarte bine. Îi stă în minte şi dialogul scurt pe care îl avusese cu el după ploaie, înainte de culcare. Fusese vorba de locul în care era conacul şi odaia, ambele bine aşezate mai ales ca siguranţâ în faţa urgiilor naturale. Toată noaptea s-a frământat Marioara gândindu-se la posibila părăsire a locurilor ei natale, iar îngijorarea aceasta nu nu-i dădea pace.

Părintele Jingoiu făcu ruga de încheere, spunându-le mesenilor să mai rămână, să consume cu cumpătare vinul, mai ales cel de la Sărăţeanca care-i „dulce da te duce”, se ridcă, îşi luă geanta şi ieşi încet, dând binecuvântări, răspunzânt cu bună cuviinţă plecăciunilor respectuase ale sătenilor. Dascălul Agapie rămase, prinsese un pic de curaj, trecu prin lume dar ocoli curtea bisericii ducându-se în poiana tinerilor, se opri în faţa Marioarei şi a mamei ei, căreia îi sărută mâna şi, privind-o direct, un pic şăgalnic, îi spuse scurt: ”vă rog să mă primiţi duminică , cătător de casă, să o cer pe Marioara”Îi sărută încăodată mâna, roşu tot, căci mulţi văzură scena şi se uitau după el. Se retrase încet apoi o rupse la fugă să-l prindă pe părintele şi să-i mărturisescă că a făcut întocmai cum îl sfătuise. A lăsat în urmă un murmur general cu nuanţe de veselie şi bună dispozitie reţinută. Trecuse de amiaza mare, iar tinerii trăgeau cu ochii la masa lui alde Cârnu, lăutarii de la Odăile, deoarece era momentul ca în vale, în locul târgului, pe malul dinspre conac, să se înceapă hora. Ionică, mai aproape de ei, înţelese ca se apropie vremea plecării, luă o dăsagă pregătită de coana Marioara, se ridică şi porni agale. Flăcăii pricepură semnalul şi nu peste mult timp poiana era pustie.

Jos la conac era vânzoleală mare, toti alergau care încotro asa că, intrând în curte, coana Marioara rămase un pic descumpănită apoi înţelese că s-a întâmplat ceva. Văzu calul ce rămăsese acasă la Mânzăleşti cu Ioana şi ai ei şi cu ochii în lacrimi intră crezând ca Enache al ei a păţit ceva. ”Cei fă, ce s-a întâmplat?”strigă către Ioana cum dădu cu ochii de ea în tindă ieşind din camera grecului. ”I-am spus conaşului”, mai apucă acesta să spună şi glasul îi pieri într-un plâns povârnit zguduindu-şi umeri şi trupul, cu faţa în căuşul mâinilor. ”Vino încoace Marioară”, strigă Enache din camera cu birou unde îşi făcea el socotelile când stăteau la conac.

Când soarele scăpa peste culmea Ivaneţului, Marioara, Enache şi Costel băteau prundul Slănicului la vale spre Mânzăleşti cu caii asudaţi şi crucindu-se de ceea ce vedeau:de la ieşirea din Săreni la vale nu mai era nici drum, nici podişcă, nici năsade de apărat malurile, iar apa, nepotolită încă, îşi făcuse alt vad. Ploaia ce la Gura Văii îi speriaseră fusese aici mult mai devastatoare. La Lopătari Izvorul Ploştinii, făcuse prăpăd, rupând dezlănţuit malurile până spre Lunci, apoi Slănicul se umflă în apropierea stului de centru împins de izvorul Brebului ce venea turbat dinspre Breazău, preluă unda izvorului Mocearului, hălăduind peste tot prundul până la Grunj. Aici, de la Trestioara şi Plavăţu izvorul atinsese înâlţime şi debit despre care bătrânii satului spuneau că nu mai întâlnseră in viaţa lor. Apele Grunjului, mai vijelioase au dus unda pe prundul de la Chelu, năvălind peste toate acareturile de aici, magazii, coteţele porcilor, grajduri. Nimic nu mai corespundea realităţii lăsate aici cu două zile în urmă. Doar casa şi coteţul păsărilor se aflau, ca prin minune neatinse cu toate că unda rupsese malul până la o prăjină distanţă de prispa cu frunzar. . . ”Doamne, Doamne”, şoptea Marioara închinându-se cu disperare, ”am bănuit eu ceva, nu se putea prea aveam inima neagră”spunea mai mult pentru sine dar şi pentru frate său Costel. ”Ce facem, bre”se hotărî ea într-un târziu, năvălită de gânduri şi căutând în ungherele sufletului să înţeleagă cum de nu-i vine să plângă. Privea din casă la apa ce se scuge prin fosta bătătură, se minuna, se închina dar parcă se simţea descătuşată de o mare povară. Semnele ei din suflet o atenţionaseră, bănuielile că ceva se va întâmpla, îi ispitea somnul în ultima vreme, iar neodihna era împovărată şi de ceasurile lungi de tăcere ale lui Enache. ”Plec la Bucureşti, pregăteşte tot, când vin ne mutăm la conac”!spuse Enache scurt, piţigăiat, în limbajul lui macedoromân dar cu faţa zâmbitoare. ”Şi ce te hlizeşti bre” se înverşună ea. N-a mai scos o vorbă de la el. ”Afurisit bătrân”, scăpă Marioara in tinda lungă a conacului după ce ieşi. Asta era greutatea ei din piept. Bobii nu greşiseră. Se aşeză sfârşită pe laiţa din faţa casei şi oftă prelung. Desigur afurisitul avea dreptate:dacă n-ar fi luat tot „tărhatul” la târg acum acesta ar fi fost „pe apa sâmbetei”. . . Noroc, întâmplare, premoniţie?

This entry was posted on Wednesday, July 29th, 2009 at 4:04 pm and is filed under Amintiri. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.