Enache urca tăcut, socotindu-şi grijile din acel an, rotindu-şi privirea peste fâneţe si livezi, liniştindu-se singur că va vinde toată ţuica sperând că o va reînoi la toamnă, dacă Dumnezeu va ţine prunele ce înverzeau pomii. Se oprea la câte o cotitură de drum, odihnind calul, cercetând locurile, răscolindu-şi gândurile plecate cu privirea spre cele culmi ale Breazăului şi Smolenului ce se conturau tot mai semeţe, cu urcatul drumului, spre miază noapte, cu povârnişurile lor umbroase, de un verde negru odihnitor dar şi misterios. Avea sufletul inchis parcă de o umbră ca cea de la poalele pădurii, îl chinuiau multe impulsuri interioare neînţelese, fără contur, dar prevestitoare de intâmplări. Dădu din mână într-un fel numai de el ştiut, scăpă un oftat scurt, dădu pinteni cailor şi porni. Copiii trecuseră de culme si se opriră pe drumul dintre Pletari şi Glod, odihnind caii în fânul verde proaspăt de pe cărarea ce mergea direct tăind şerpuirile drumului.
Marioara, obişnuită cu tăcera omului ei, se pornea a dondăni singură, murmurând un cânec sau şoptindu-şi o rugăciune, pe la fiecare răspântie marcată de cruce. Ridica ochii spre cer, îşi potolea sufletul sprijinindu-şi ochii în înaltul albastru al cerului, revenind cu privirea în coama calului, tăiată scurt, rămânând cu neliniştea ei. Mergeau tăcuţi privind peste fâneţele mişcătoare ale brizei dimineţii şi ascultau zumzetul din ce în ce mai accetuat al albinelor… ”O să plouă bre”, zise ca pentru sine Marioara şi-şi făcu o cruce murmurând, „dă Doamne să fie curată!” Enache se uită peste umăr la ea, aruncă o privire peste crestele dealurilor dinspre orizont şi şopti şi el tot ca pentru sine, ”o fi”, cufundându-se în gândurile lui, indiferent la ce se petrecea în jur. Umbra Coastei Glodului împrăştiată spre Chilii se ridica franjurată de povârnişurile torenţiale, odată cu Soarele ce se înălţa sprea miazăzi şi suliţile sale luminoase deveneau tot mai ascuţite. Vântuleţul de dimineaţă se potolise, căldura mărind povara carelor de care trăgeau vitele, suflând greu.
La prânzul ăl mare, cum obişnuiau cărăuşii să spună, se orânduiseră toate căruţele la marginea lizierei de pădure, cele cu bagajele de dat jos la odaie, mai în faţă, carele pentru iarmaroc fiind orânduite separat. Costică, fratele mai mic al coanei Marioara, conduse toată desfaşurarea coloanei dirijând căratul bagajelor în odăile răcoroase şi dezlegatul vitelor în oborul larg, plin cu iarbă. Umplu ulucul cu apă, verifică dacă bolovanul cu sare este la locul lui, apoi intră in tindă aşteptând rânduiala conaşului care de fapt era cumatul său. Înspre miază noapte se rostogoleau nori albi, buclaţi, tablouri nefinisate de piptanatul curenţilor de aer, suind în înaltul cerului. Un bubuit surd se auzi în depărtare purtat, înfudat peste creasta Pletarilor ca un huruit indefinit. Mişcarea din ogradă se înteţi, fiecare căutându-şi rostul gândindu-se ca din nou Gâlia s-ar putea să aibă dreptate. Şopronul velniţei nefiind folosit deoarece fabricatul rachiului se gătase la sfârşitul lui martie, flăcăul Costică stabilise cu Lenuţa, fata mai mare a lui Ion Nicolae, pădurarul care se afla cu familia la odaia boierului Solacolu, cum să aşeze masa pentru toţi. Stiut era că praznicul de a doua zi, ce picase într-o joi, trebuia să fie un moment important în viaţa lor, se făceau învolielile pentru coasa fânului, adunatul prunelor, dar şi pentru treierul grâului care se arăta îmbelşugat aşa că femeile o luară mai înainte cu vorba: ”hai, fără băutură, scoateţi murăturile, cartofii şi fasolica şi la masă”. Mămăliga galbenă, se răsturnă din tuciul de fontă, peste fundul mare ros un pic de vreme iar cărăuşii şi femeile lor se rânduiră în jurul mesii urmărind cu câtă dibăcie se felie mămăliga, cu o aţă de cânepă strecurată cu abilitate de Lenuţa pe dedesubt.
Murmuratul greoi al tunetelor îngemănate tot mai des, sporea înfricoşător. Lenuţa nu apucă să împartă feliile de mămăligă când Marioara facându-şi cruci iute şi murmurând „Doamne iartă-ne”, ieşi în uşa odaii să-i cheme pe copii, moment în care Tomiţa, cu faţa albă de spaimă, sări de pe cal strigând: ”mamă, nu se mai vede Breazăul!” După câteva clipe, sosi şi Ionică confirmând domol: ”am fost până în vârful Glod şi am văzut ploaie mare la noi, Meledicul nu se mai vede de apă!” Un trăsnet şi un fulger lung spintecă ţestul gros al norilor vineţi ridicaţi în coasta Păcurilor. Soarele dispăru în câteva clipe acoperit de corăbiile uriaşe ale vălătucilor alb vineţiu, şi între două bubuituri de tunet, vuietul cascadei de apă ce cădea dincolo de muche se insinua înfricoşător. Ploaia era aproape iar cei din velniţă alergau de zor în toate părţile la ordinile lui Costcă. Caii si boii sunt băgaţi sub saiaua lungă acoperită cu stuf, iar el mai trecu pe la fiecare căruţă să controleze cepurile de la butoaiele cu ţuică, completându-şi gesturile cu cruci dese, la fiecare fulger. Găinile si curcile sunt îngrămădite în coteţe, porţile închise peste tot iar cei doi câini sunt dezlegaţi. Coana Marioara aprinse candela, încercând o rugăciune, ce se împienjeni de gânduri razleţe ce nu-i dădeau pace. Peste şindrila uscată se auziră primele pleznituri de ploaie cu pietricele răzleţe albe de ghiaţă. ”Toporul Ioane!”, strigă precipitat Costică, ieşind repede la tăietor, printre picăturile mari şi incă rare, luă toporul şi îl înfipse cu putere în pământ, obicei bătrânesc ce simboliza chemarea apei de ploaie fără piatră. Apoi, ca o invazie de nestăvilit, baierele cerului se deschiseră, norii, de un plumburiu vânăt, se rupseră ca un zăgaz uriaş lovind cu şiroaiele de ploaie acoperişul bine acătuit de pe care apa curgea ca peretele unei cascade. Un trăznet peste Umbrărelu făcu să hue prelung pădurea Dumbravei. ”E potop bre!” strigă impersonal coana Marioara, negăsindu-şi locul în tinda lungă a odăii, pardosită cu cărămidă bine arsă.
În camera sa, Enache îşi vedea de socotelile lui, trecând pe un registru tot ceea ce îşi plănuise să scoată la vânzare a doua zi, mulţumit în sinea lui că ploaia a venit azi ca binefacere pentru fân, grâu şi porumb. Ruperea norilor şi vuetul persistent al apei il determină să arunce ochii în sus spre poiana largă dinspre padurea Păcuri. Rămase împietrit căci printre drugii ferestrelor de stejar vedea doar o pâclă gri fumuriu din care nu se distingea nimic. Câteva clipe privi revărsarea apei, apoi se gândi să calculeze timpul scoţându-şi ceasul din buzunarul vestei maronii de dimie bătută la piua de la Gura Dimienii. Privi îndelung fereastra nedumerit parcă de întunericul ce se lăsase în cameră cu toate că ceasul arăta puţin după amiază, luă o bardacă de pământ şi o umplu cu vin din cofiţa de brad cu ciuciur şi capac. Sorbi pe nerăsuflate dându-şi curaj şi se întinse apoi pe laviţa tare acoperită cu doua rânduri de saltele de lână. Gândurile se prăvăleau peste el, asemeni apei care nu-şi contenea curgerea, vinul începea să-i umble prin corp ademenindu-i sufletul inchis şi morocănos, apoi tresări căci gândul era păcătos, se uită la streaşina din care apa curgea ca o pânză, aţipi câteva clipe şi se trezi la un tunet prelung, hodorogit, spărgându-se parcă de pietrele Pârlitei şi Negoşinii.
Ales cu spirit gospodăresc, locul pe care se construise odaia oferea o privelişte generală asupra Văii Dragomirului şi Coastele Păcurilor. Mai bine de un ceas nu s-a zărit nimic în jur. Când a început a se mai potoli curgerea năvalnică a ploii, cu sacii goi făcuţi glugă, cei din velniţă iesiră afară din curte spre izvorul ce se zbătea cu noroaiele sale între malurile zmulse din fâneaţă, dând pe deasupra şi încâlcind pomii cu viitură de crengi, fân şi noroi, umplând curţile celor din vale cu bolovani si mâl. Prin pâcla ploii ce nu contenise încă, luminată parcă de spargerea norilor spre apus, ei disting cu greu ravagiile pe care le făcea unda pornită pe versanţi, ce acoperea cu vuitul ei borbolosit, căderea ploii. Încet, încet picăturile se răresc, norii se sparg şi în tabloul ce se dezvăluie, şiroirea dezlănţuită, oferă o imagine crudă a unei realităţi înfiorătoare. Simultaneitatea ploii pe ambi versanţi ai văii a dus la o acumulare incredibilă de ape, care se aruncă cu salturi mari peste maluri, tăind drumul, acoperindu-l de noroi, alergând cu unduiri galbene şi dezordonate de pământ, potolindu-se prin grădini mai plate, băltind, culcând porumbul pe coastă, pirzându-se spre fundul văii acoperit încă de o pâclă groasă. Spre munte, norii plumburii erau flăcăraţi de fulgere globulare, urmate de bubuituri surde, semn ca acolo ploaia încă nu se potolise. Enache se hotărî să iasă în curte. Privi fără să i se clintească nici un muşchi al feţei. Spaimele celorlalţi îl lăsau indiferent. Văzu căruţele la locul lor, vitele în obor şi-si controlă ceasul. Mai erau trei ceasuri până la asfinţit. La trei paşi de el stătea Marioara cu faţa congestionată de plâns şi frică, alături de ea Ioan şi Toma. Făcu un semn cu mâna, Costică înţelese şi toţi se puseră în mişcare. Cu lopeţi, sape, cazmale porniră spre vale…
