Ionică privea printre frunzele umbrarului, din prispa lăutarilor, la cele ce se petreceau, trăgea vârtos din arcuş încordu-şi auzul la versurile strigăturilor ritmate ale celor prinşi in joc. Deşi mai mic cu doi ani, Tomiţa stătea pitit sub câte o masă, ori canapea, scotea mâna ciupind femeile de glezne, incitând si mai mult hazul general. Sigur că mai văzuse pe alţii mai mari cu asemenea gesturi aşa că îndrazneala lui era gustată de toţi şi pentru că era fiul grecului care, nici vorbă, să se prindă vreodată la joc. Barbaţii mai ales, se prăpădeau de râs iar chicotele femeilor acopereau muzica. Cea care era mai strşnică dintre toate se încolăcea meticulos de mijlocul soţului şi făcea „ruptoarea”, adică îl convigea să plece. După ce ieşea prima pereche, lăutarii la un semn începeau marşul şi ograda se golea, grupurile mişcătoare se îndepărtau, care încotro, la lumina felinarelor sau prin bezna nopţii, într-o revărsare erotică fără seamăn, cu sărutări năvalnice şi îmbrăţişari voiniceşti clipe adevărate ale unor trăiri fericite, pe care, în simplitatea lor, femeile nu se sfiau să le dezvăluie în alte împrejurari, la clacă, în drum spre biserică dar indeosebi, la marile praznice şi târguri când, deseori petrecerile se repetau. Căci acestea au fost unele din marile ocazii care decopertau istoria, evenimentele economice, bogăţia, sărăcia, moravurile dar şi – deseori – hoţia. Fără târguri şi iarmaroace nu am fi avut nici bruma de documente care ne atestă din negura timpului.
Domnia, adică puterea politică a vremurilor, era cea mai interesată de tradiţia comercială ce se dezvolta prin iarmaroace şi târguri. Acolo se instalau vmeşii şi taxatorii de biruri pe comerţ, mărfuri sau actele ce se finalizau atunci. Aşa aflăm cum, într-un inventar al acestora, făcut în Tara Românească la 1821, se consemnează târgul de Sfântul Constantin, pe moşia Gura Văii. Aici, la confluenţa Pârâului Grabicina cu Slănicelul Fundatei, pe malul stâng al Slânicelului, denumit în zilele noastre, Sărăţelul Bercii, se afla conacul boierului Solacolu. Pe câmpul de atunci, din faţa conacului, înspre Mânăstirea Cioranca, devenită mai târziu Biserica Bondrea, cu hramul Sfântului Constantin si mama sa Elena, se înşirau carele târgoveţilor, ale lopătărenilor veniti, cale de o noapte, dinspre Chilii, sau ale celor din Vintilă Vodă, Mânzăleşti, Bozioru, Odăile, Bălăneşti şi chiar de la Plaiul Pârscovului sub a cărui jurisdicţie administrativă se afla moşia Gura Văii.
În primăvara anului acela, al doilea din noul secol XX, Enache încă nu-şi potolise, la cei peste saizeci de ani trecuţi, dorinţa de agoniseală, simţind în acelaşi timp o nevoie acută de expansiune şi schimbare. Hotărî ca la târgul de la Gura Văii să ducă spre vânzare toată ţuica si animalele de prăsilă. Goli grajdul luând cei 18 juncani îngăşati, puse caii la caruţă, încărcă butoaiele, înjugă cele şase perechi de boi la căruţe legând câte patru vaci la fiecare. Puse in caruţă lada de zestre a Marioarei, cu gătelile pentru sărbătoare precum şi coşul cu pregătirile pentru masa praznicală. Toată familia şi slujitorii de încredere, porniră cu sârguinţă şi bună dispoziţie reţinută, ce fusese precedată de un moment de smerenie când toti, făcându-şi semnul crucii, ascultară rugăciunea coanei Marioara. Plecarea s-a făcut cu o zi înainte de praznic, spre odaia din Valea lui Dragomir. Acolo, la poalele unei paduri foşnitoare, pe un platou de fâneaţă, lângă un izvor bogat cu apă dulce, boierul pusese, cu multi ani în urmă să se construiască o cabană din bârne, cu anexe gospodăreşti ,grjduri, oboare şi saiele de vite mari si mici, ţarcuri pentru oi şi coteţe de păsări, pe care o folosea sezonier şi ca loc de popas în drumul de la Mânzălesti spre conacul Gura Văii.
Marioara Grecului, cum o porecliseră consătenii ei, femeie cu frica lui Dumnezeu, seara dinaintea plecării, se vânzolise cu pregătirile ei de femeie până către miezul nopţii şi – simţind cum omul ei trecuse în lumea viselor – se furişă în polata cu grăunţele păsărilor, scoase o baniţă plină, o aruncă pe umeri, pornind cu felinarul în mână în fundul curţii din spate, spre dealul ce se temina cu o buză înaltă de platou pe care îsi avea coteţele. Urcă cu năduf treptele tăiate în gresie, jumătăţi tainul în ulucul de dedesubt în care se aflau gâştele şi repezi resul pe jghiabul inclinat ce curgea în ciubărul de scândură al găinilor, se întoarse cu pripeală, luă găleata cu apă o deşertă în teica păsărilor, intră din nou în polată şi bagând mâna in sac, luă nişte grăunţe. Era neliniştită, nu putea să pună geană peste geană, se hotărî să numere bobii, apoi împărţi grămăjoare de porumb în trei, făcu semnul crucii deasupra, sperie necuratul stuchind in stânga şi dreapta. Incepu să aleagă din fiecare grămăjoară câte trei bobi, bombănind şoptit, precipitându-se ca atunci când un fior ar fi trecut-o, când a ajuns la bobul din mijloc, prevestitor de rele sau de schimbări, şopti ceva stuchind din nou, făcu iar o cruce şi se eliberă cu un oftat când din ultima aşezare bobii arătară mai optimist… Adormi uşor într-un târziu dar copiii o găsiră tot trebăluind prin cele unghiere, cu gândurile ei, îngijorată de unele „semne”, uitase uşa deschisă la coteţul gâştelor şi aceste plecaseră deja la apa Slănicului, nici o găină nu făcuse ca de obicei, ouă până în ziuă, iar la răsărit soarele a apărut cu „cearcăne”. Cum toate erau hotărâte din ajun, dădu ultimile griji Ioanei, femeia de încredere care, trebuia să rămână acasă, îşi puse un batic mai deschis pentru drum, se privi cu îngrijorare în oglijoara din casa mare. Era încă o femeie frumoasă cu părul negru bogat în care abia se insinuau câteva fire albe, faţa ovală si albă, punctată de ochii albaştrii, puternic semn de familie care se va transmite şi la a treia generaţie… N-avusese gusturi rele grecu! Voinică şi bine clădită, ieşi în curte, roti ochii prin toate ungherele, scoase un oftat când privi uşa deschsă la gâşte: ”Ai grijă Ioană, deseară să nu o mai laşi deschsă, că mâncare le-am pus eu, dar se vede treaba că peştii şi broaştele sunt mai bune decât grăunţele mele!” Se uită pe sub batic să-l vadă pe „dânsul” sau pe „dumnealui” cum în mod curent se adresa lui Enache, dar cum privirile li se încrucişară, ea îi zâmbi curajoasă: ”cred că dumneata vrei să te muţi, bre că ai luat tot tarhatul asta, ori ne oprim la Săreni?” El surâse pe sub mustaţa albită de timp răspunzând scurt, „hai”!Îi intinse frâul calului pe care erau doi dăsagi cu de toate şi bodogăni scurt: „ham căcat!”, expresie pe care o folosea deseori pentru a rupe conversaţia sau pentru a-si urma gândurile. În drumul lor trebuiai să treacă prin satul Săreni, localitate imprăştiată pe coclaurile dintre Lopătari şi Glodurile, cu oameni gospodari, din care ei tocmeau pe majoritatea celor ce lucrau pe fâneţele si terenurile agricole ale moşiei sau cu care asigura exploatarea pădurilor. Ca administrator, Enache, poposea deseori aici, uneori rămânând şi peste noapte. Ştiau amândoi că muierile mai guralive scorniseră că pe conu Enache il cam trăgea aţa la Florica al lui Vasile Albu morarul din sat. Nu vorbeau niciodata despre asemenea „scorneli” cum le numea Marioara iar ca femeie de casă ce se afla, potolea pe toată lumea: „şi ce cumătră, păi când o rămâne într-o muiere e de rău, ca aşa e barbatu, spârc colo, spârc dincolo, vine acasă, ăla om!”. Multi dintre cei care trăgeau de timp în prăvălie şi „greşeau” drumul spre casă, se învrăjbeau cu nevestele agesive şi certăreţe deşerându-şi oful: „ca n-am avut şi eu noroc de o nevastă cum e coana Marioara!”
Cei doi băieţi se aruncară pe caii lor „pe dişelate” şi porniră în faţă, împreună cu tatăl, urmat îndeaproape de cocoana Marioara care nu-şi dezminţea originea, stând mândră in şa, ca orice munteancă adevărată. Întreaga coloană se angajă în susul apei Slanicului pe drumul din vadul râului, cotiră spre Săreni şi începură urcuşul pe uiţa principală, spre Glod. Cerul era senin, soarele strălucea sclipind peste iarba umedă, anunţând o zi fierbinte, doar o adiere firavă le răcorea feţele, din când, in cand.
