Prăvălia din Vadu Slănicului de la Măneşti mergea bine, aprovizionarea se asigura destul de repede pentru acele vremuri, aşa că la teşcherea se adunau gologani cu destinaţie sigură: Marioara, fata cea mică, dragostea tatălui, pentru care trebuia „construită” zestrea, potrivit cu datinile timpurilor. Era ascultătoare, învăţa foarte bine totul, stătea mai mult pe lângă mama sa pe care o urma în toate ale casei şi în obiceiurile locale, la care sprintena sa mamă ţinea cu străşnicie, de la torsul fuiorului, la primii paşi ai horei şi până la respectarea strictă a sărbătorilor creştineşti si a tradiţiilor paleocreştine menţinute şi azi în acele locuri de veche existenţă comunitară. Prepararea mesei şi cunoştinţele despre ierburile de leac au fost fundamentate in acele vremuri şi nu e de mirare ca părinţii ei dar si Marioara au avut o longevitate cu mult peste media acelor ani: Enache s-a stins din viaţă la o suta cinci ani iar soţia lui la optzeci şi sapte. Amândoi s-au mutat la bătrâneţe, cu punga plină, în casele
Marioarei din Buzău. Aceasta se va mărita cu plutonierul major, Păvăloiu Nicolae provenit din satul Policiori, rudă cu familia Plopeşanu de aici, la puţin timp după primul război mondial, băietii, cum vom vedea mai departe, se căsătoriseră deja.
Atât căsăoria celor doi dar şi mai înainte a băieţilor a fost determinată de a un complex de împrejurări, neprevăzute şi cu efecte decisive asupra vieţii familiei Enache Ghiza, multe dintre ele venind din păienjenişul istoriei acelor meleaguri, unele în strânsă coerenţă cu curgerea vremii pe toate plaiurile ţării.
Pe la sfârşitul primei jumătăţi a vecului al şaisprezecelea, mai precis în 1543, documente ale Mânăstirii Poiana Mărului – de fapt un act de vânzare cumpărare a unor terenuri, care în regementările timpurilor de atunci se întocmeau în pridvorul Bisericii – aflate la Arhivele Naţionale, atestă documentar localitatea Grabicina, aflată pe domeniul mânastirii şi în vecinătatea acesteia. Trecerile de terenuri de la un proprietar la altul fiind o practică obişnită atunci, simplificată, din punct de vedere birocratic, adică se înâlneau cei doi – proprietarul şi cumpărătorul cu martorii lor – se întocmea un document ce cuprindea vecinătăţile şi mărimea terenului, în sistemul de măsură al locului, se semna de catre egumenul mânăstiresc şi de cei prezenţi. Prin astfel de negustorii, boierul Nicolae Delescu ajunge, în veacul al şaptesprezecelea să posede o straşnică bucată de teren, cu lacuri de cânepişte, păşuni şi fâneţe, livezi de prun, cireşi şi meri ori cu pere motrune şi de vară, precum şi platoul de teren arabil din Umbrărelu până in Muchia Cârlig, rămas în toponimul local cu denumirea La Grâne. Din nefericire pentru săteni, boierul nu a avut copii iar la moartea sa lasă mânăstirii întreaga avere, cu moşia şi clăcaşii ei. Apoi, aproape o sută de ani, documente istorice consemnează cereri si recalmaţii către Domnie, din partea egumenilor mânăstireşti, pentru multele stricăciuni ce fac moşiei clăcaşii din Grabicina. Dar le temps est un grand maitre, il regle bien les choses, vine reforma agrară a lui Cuza iar boierul Solacolu intră în posesia unei bune părţi a moşiei Grabicina, deţinută până atunci de Mânăstirea Poiana Marului, pe care am amintit-o şi care se află şi azi în nord estul comunei Bisoca. Cealaltă parte fiind acaparată de Niţă Teodorescu, familiile Bălcinoiu şi Banu, probabil printre cei mai înzestraţi gospodari liberi ai locului ştiut fiind că numărul de vite deţinute determina împropietărirea.
E de înţeles că „grecul” Enache a fost martor al afacerilor economice ale stăpânului său nelăsând să-i scape nici un prilej de profit, mai ales că deseori se bătea palma în prăvălioara din vadul Slănicului unde drumul Bisocii, spre Meledic şi Plavăţu, până în Bisoca si Poiana Mărului şi cel spre Grabicina ori Lopătari, avea dejugătoare aici. Pe prundul larg de la Grunj şi până la Chelu se adunau uneori zeci de care cu săteni în trecerile lor de interes, ”parcarea” la prăvălie fiind inevitabilă. Printre căruţe mişunau călăreţii în căutare de locuri de pripon pentru caii lor şi se hârjoneau copii în zilele călduroase ale verilor încinse, când bolboacele Slănicului deveneau neîncăpătoare. Acolo se desfaceau baierile dăsagilor cu merinde, se încingeau târguieli ori se goleau bardace cu vin de Blăjani, scoase de coana Marioara din pivniţa provălioarei. Pentru cei care întindeau ştergarele la umbra căruţii, lăsând rumegătoarelor timp de odihnă, o ţuica de prună, păstrată in butoi de dud, înainte de masă, era servită pe fugă de ajutoarele cocoanei, în ţoiurile ce se pretindeau a fi „de la Cuza”.
Nelipsiţi în vacanţe sau zilele libere, cei doi băieţi, Ionică şi Tomiţă, îşi făceau veacul printre grupurile ce se perindau prin marea ograda a Slănicului, botezată de hâtri munteni „la Maria Gâlia”. Cum cetele de lăutari erau nelipsite în zilele de sărbătoare, Ionică începuse a se întrece cu ei stând liniştit pe prispa dublată de frunzar acordând si acompaniindu-i pe aceştia. După amiezle de duminică acolo se încingea şi hora satului, cu Brâul muntenesc, Chindia, Slănicul, Brâuleţul iar după apusul soarelui, când fetele plecau pe la casele lor, ”se înfierbânta tărâţa”, perechile de adulţi ieşeau la Ciuful, un dans popular îndrăcit care pâna la urma se termina cu sex în grup, în sensul că barbaţilor le ieşeau cămeşile din pantaloni, pantalonii picau în vine iar femeile, îmbujorate, ispitite peste măsură, trageau de oamenii lor, ”hai omule, hai ca mă supără trupu”, şi plecau acasă. Jumătate din sat ţinea pe răboj zilele, şi – la sorocul potrivit – când moaşa nu mai prididea cu tăiatul buricelor, se ştia, ”de, dădică moaşă, aştia-s de la Ciuf!” “Păi cum alfel strigă muierile Păuno!” răspundea coana moaşă cu superioritate: ”Ciufule mâncate-ar boala, mi-ai făcut p..da ca oala!”, accentuând fără jenă cuvintele…
