Petrecerea de noul an 1948, a fost deslănţuită de bucuria tinereţii copiilor adunaţi „în păr” la casa părntească. Au venit care pe unde se afla cu treburi. Singurii de la conac, în afara părinţilor erau Dorel şi Petrică. Lui Dorel coana Sofiţa îi „arvunise” în Drăgaica din anul scurs, o fată frumuşică, minionă, bruneţică cu faţa rotundă şi ochi pătrunzători, jucăuşă şi harnică dar cu gura cam „afurisită”,foarte prietenoasă , comunicativă . Anişoara, aşa se numea fata, era fica unui jandarm din Măgura, crescută în vitregia sorţii, împreună cu celelalte două surori, rămase de mici fără mamă, învăţate cu greutăţile, trăind în acele vremi din pensia tatălui. Firesc să-şi caute un rost în viaţă ca fete mari ce se aflau îngrijindu-se reciproc. Bun gospodar, tatăl lor le trimitea cu fructe la oraş „pe trenul de Nehoiaş”, zis şi „Ţuicarul”, după ţuica transportată de multe ori clandestin al cărei miros pătrunsese în toate compartimentele. Viitoarea soacră a găsit-o pe Anişoara la o tarabă.Vindea pere văratice şi mere dulci. Lui Dorel i-a plăcut fata şi a acceptat oferta mamei sale fără prea multă discuţie aşa că la trei săptămâni „mireasa” era instalată la conac, cu visele şi speranţele fireşti. Fără ceremunii deosebite, ca simplu eveniment: s-a însurat Dorel. Aşa se puse capăt şi idilei pe care o avea el cu fata lui Anton Răican, familie cu care tătăl său nu era de acord să se încuscrească.
Dorel era un flăcău cam ciudat în comportament. Povestea cu mare pasiune despre ruperea fontului la Podul Iloaiei, după ce ruşii au făcut o pregătire de artilerie îngrozitoare. Acolo a primit „botezul focului” stând pe lângă comandant, ca transmisionist, dar tânăr recrut trimis pe front după o scurtă perioadă de instrucţie. Când au început primele lovituri de tun comandantul l-a trimis la obsrvatorul regimentului să ia actele şi telefonul de campanie de care răspundea. Se închina şi mergea printre explozii. La întoarcere s-a aruncat în tranşee, alături de ceilalţi , fiind acoperiţi de pulberea de pământ a unei bombe explodate exact pe buza tranşeului. „Am văzut moartea cu ochii!”povestea el mai târziu.
După încetarea canonadei şi-au luat tarhatul şi au rupt-o la fugă prin sate, peste dealuri şi văi fără să se mai uite înapoi. In două zile şi două nopţi au ajuns la Podul Buzăului, de la Mărăcineni. Plini de praf, rupţi de oboseală s-au împrăştiat fiecare pe la casele lor. I-au trebuit câteva zile să se refacă şi să-i facă pe ai lui să înţeleagă că „ruşii au rupt frontul şi că nu e dezertor”…N-a trecut mult şi coloana ruşilor care mergea „la Berlin” a mărşăluit o jumătate de zi scurgându-se dinspre Fundeni spre Părscov, peste dealurile dintre Muchia Crucioiului şi Ţevia. La o săptămână după trecerea ruşilor a plecat în regimentul fratelui său Mircea, care l-a îmbrăcat în uniformă de TR, adică termen redus, ce se acorda celor cu studii, doar avea şapte clase! Fratele său îl ţinea pe lângă el. A făcut destule pozne şi aici, dovedind un curaj şi o nepăsare aproape de nebunie. „nu vă speriaţi mă, mie mi-a murit moartea la Podul Iloaiei!”. A rămas de pomină o întâmplare din Cehoslovacia! La un contraatac al nemţlor Mircea şi cu cei din jurul lui s-au adăpăstit în pivniţa unei case.Dorel, în loc să intre cu ei la adăpost a început să inspecteze casa. S-a oprit într-un dormitor, în faţa unui şifonier cu pălării începând să le probeze. Gloanţele mitralierelor ciuruiau casele şi spărgeau gemurile iar el îşi vedea liniştit de treabă până când un glonţ i-a trecut pe la ureche şi a făcut ţăndări oglinda şifonierului. S-a trântit pe duşumea. Când ţăcănitul mitralierelor a încetat fratele său il căuta disperat. L-a găsit stând în cur pe duşumea, oglindindu-se într-un ciob…E adevărat că toţi au venit cu pălării de pe front, „captură de război”, pe care le-au păstrat mult timp după aceea, dar întâmplările ulterioare aveau să pună pe seama războiului ieşirile lui .Unii spuneau că „ a rămas într-o ureche” dar cel mai bine i se potrivea porecla „n-are mă, n-are” atribuită de ciobanul satului, un mut semisilabic dar de o inteligenţă rară, care îl nominaliza astfel, arătând cu degetul la cap.
Acum, la întâlnirea cu toţi ceilalţi era cel mai „năzdrăvan”deoarece, cu excepţia surorii lui, Puica, toţi erau neînsuraţi, flăcăi tomnateci. Nu-i vorbă că fiecare ofta după câte o fată dar respectul faţă de părinţi, tradiţiile şi obiceiurile timpului nu îngăduiau fetelor să vină noaptea la petrecieri cu băieţii, neînsoţite de unul din părinţi sau de amândoi. Doar familia domnului Mitică Filipescu se bucura de onoarea invitaţiei cu fetele şi era prezentă la bucuria îndoielnică de la conac. Indoielnică pentru vârstnici, doar.
Incertitudinile viitoare erau aşa de apăsătoare încât după gustări, aceştia se retrăseseră în salon împătăşindu-şi gândurile, nădejdile şi grijile viitoare. Tomiţa era cel mai marcat de sloganul timpului, care cirula prin sat: „jos exploatatorii, să izgonim stâlpul exploatatării omului de către om-regele”! Cumnatul său Gheorghiţă Teodorescu, mare şef la ţărănişti, fusese cercetat după alegerile din 46 la parchet, reţinut aproape şase luni şi-i povestise de o posibilă plecare a regelui, pe care o auzise „la beci”, iar de curând îi spusese să se poarte frumos cu servitorii. Ionică mai mult ofta şi stătea îngândurat ştergându-şi din timp în timp, ochelarii groşi care la ochiul drept aveau o lupă de vedere, căci avusese operţie de cataractă. Se uita în gol cu privirea dusă, neluând în seamă gălăgia din hol şi râsetele celor tineri. Ei găsiseră cu cale să joace aţică pe sărutate, băgându-l şi pe Dorel cu nevastă-sa, „crudăciunea”, cum îi ziceau tomnaticii ei cumnaţi, dedulciţi în război cu pornirile păcătoase, deprinse pe la odae, baluri şi hore, de la care erau nelipsiţi.
Mircea, cel mai talentat dintre ei la vioară renunţă la joaca copilărească şi îşi luă inima-n dinţi se duse în fosta camera a fratelui său Oprişan,– mort în august 1942, un talent de excepţie, coleg cu vestitul violonist Ion Voicu la Şcoala normală din Buzău şi despre care acesta avea să spună peste ani că, atunci, era mai bun ca el, regretându-i plecarea din această lume–apoi reveni cu vioara, pe care o acordase deja, şi începu o horă naţională. Dorel scoase şi el acodeonul acompanidu-l. Tinerii începură cheful! Dansau hora cu pereche la mijloc, pe schimbate, hăuleau şi chiuiau stârnind râsete în fundul salonului unde, pe o canapea stăteau coana Sofiţa, coana Florica a lui Tomiţă ţaţa Păuna şi coana Tocuţa, glumind pe seama copiilor şi tachinându-se reciproc fiecare cu odrasla ei.Florica nu se abţinu, „Ia-uite Tocuţo, gata cuscria cu Sofiţa, vezi ce se învârte Aurora ta?”, zise ea arătându-l pe Tică cum dansa cu fiica sa.Mai apropiată de rural, prin copilăria ei de grabiceancă, Florica nu se putu abţine şi-i trase şi o chiuitură urmată de strigătura cuvenită:”Iuuu, şi iuuu nu-nvârti fata prea iute, că se fâsâie şi pute!”Flăcăii nu se mai potoleau din râs, iar la lumina slabă a lămpii mâinile se mai mişcau, odată cu returnela muzicii şi prin locuri mai puţin accesibile la vedere mai ales dinspre coana Tocuţa. Anişoara dansa cu Nicu, băiatul cel mare al coanei Florica, care îi şopti tot veselă, Sofiţii, „fă, asta-i cam frumoasă, eu zic că nu mi-o strica băiatul !”
Între adulţi se încinse o discuţie contradictorie la care Ionică asista fără să intervină, urmărind părerile celorlalţi, suspinând din când în când, cu trecerea de la un gând la altul. Politica zilelor era subiectul. Nici unul nu oferea vreo soluţie. Ocupaţia rusească, Conferinţa de Pace de la Paris şi posibila izgonire a regelui le dădeau mare bătaie de cap. Domnul Filipescu vânduse maşinile, închisese prăvălia şi se dedica mai mult agriculturii. Ghiţă Dinulescu şi fratele său Tudorică mai ţineau încă prăvălie şi hotărâseră să ia ei licenţa pentru linia de autobuz, ceea ce şi obţinuseră.Veniturile, la început modeste, cu toată stabilizarea monetară din august, erau frumuşele şi se hotărâseră să se menţină. Ionică tăcea.
Fratele Sofiţii, Benone se ţinea mai deoparte şi nu spunea nimic.Ceilalţi îl ştiau pe Ionică tăcut dar cu Benone situaţia era cam confuză ţinând cont de pofta lui prea cunoscută pentru petreceri. Avusese o viaţă asigurată ca funcţionar al Schelei petroliere Arbănaşi şi- neavând copii- îi ocrotiră creşterea şi educarea nepotului lor, Mircea susţinându-l în eforturile şcolare la liceul Hasdeu din Buzău, apoi la şcoala militară, bucurându-se împreună cu părinţii lui de succesul pe care îl avea în cariera militară. Benone se lăsa mai degrabă încântat de ceea ce auzea de pe sală decât de părerile politice ale celor prezenţi. El luase deja o hotărâre pe care nu o comunica celolalţi: fiind în contact cu muncitorii din schelă, simpatizat de aceştia deoarece era considerat, atât el cât şi ţaţa Păuna „oameni populari”, urmând să iasă la pensie, se lăsase în voia sorţii şi ,la insistenţele unui subinginer mai tânăr, se înscrise in vara anului 1947 în partidul comuniştilor. Ţaţa Păuna fată dintr-o familie modestă de ţărani, iar el Benone, simplu funcţionar fără avere, primise la reforma agrară un hectar de teren agricol, ceea ce coresundea „exigenţelor” comuniste. Ştia bine însă că fiind un „comicar” pe la petrecerile din scheă era simpatizat de toată lumea. Nu a stat pe gânduri şi a devenit „membru”.
Aflându-se la cumnatul lui, care doar cu un an în urmă îşi cumpărase treizeci şi patru de hectare de pământ din moşia lui Deşliu, nu-i prea erau la îndemână discuţiile celorlalţi, mai ales că ştia câte ceva din pornirile locale împotriva „celor avuţi”. Luă câteva ţuici rumenindu-se bine în obraz şi ieşi în sala în care tinerii săltau sârba cu sârguinţă.”mă, da-i cam întuneric aici”, zise el mai mult pentru sine că nu-l auzise nimeni, cu toate că la deschiderea uşii toţi îşi întoarseră capul spre el iar fetele se depărtară de pieptul băieţilor…Se întoarse spre fundul sălii unde stăteau mamele pe canapea. Doar coana Florica era în picioare, cu spatele spre copii acoperind cu statura ei masivă vizibilitatea coanei Tocuţa, ocazie pe care Tică şi Gigi o foloseau din plin dansând unul cu Nuşa iar celălalt cu Aurora. Benone ajunse în apropierea Florarei îi băgă un deget în cur, moment în care ea scăpă un ţipăt zbârnâit din gât, cât pentru o vale întreagă „îîuu, maică!”, muzica se opri şi în liniştea ce se crăpă pentru câteva secunde Benone o întrebă: „ai cocoş?” Râsete, chiuituri, replici cu acelaşi gest la flăcăi şi veselia era de leşin aşa că nimeni nu mai auzi răspunsul femeii. Se văzu doar apriga femee cărându-i câţiva pumni pe spate. Întinzând bine acordeonul Dorel atacă un tangou şi–acompaniindu-l cu bâzul la vioară– Mircea dădu drumul la voce, privind cu coada ochiului la Nuşa…”vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza”..Ceilalţi se iţeau să ţină aproape cu vocile lor. Sofiţa, uită de îngijorările casei şi era numai zâmbet, încercând să se alăture mândră de copiii ei.Bău un pahar de vin roşu îndoit cu apă, tuşind hăhăit. Coana Tocuţa şi ţaţa Păuna nu mai pridideau vorbind de una de alta, fără să se asculte, de dragul vorbei, căci în hărmălaia de pe sală nu se distingeau cuvintele ci gesturile…
Bărbaţii continuau conversaţia din „casa mare” cum se spunea de fapt, dormitorului şi biroului lui Ionică, un salon mărişor, cu o uşă spre sufragerie, alta spre sala tinerilor. Pe duşumea erau preşurile dungate de lână frumos colorată care împuneau o eleganţă specific rurală pe care se străduiau toţi cei de la ţară să o menţină. Aici se afla şi biroul lui Ionică, lucrat în lemn masiv, acoperit cu piele neagră, având câte două sertare în părţile laterale şi unul mare în mijloc, tot timpul încuiate, în care se aflau socotelile familiei, dar se păstrau şi cutii cu bomboane, biscuiţi ori cu halva cu care Ionică încă îşi cinstea nepoţii, favoritul fiind Didu, băiatul cel mic al Puichii.
Discuţia trecuse, mai ales după ieşirea lui Benone, la chestiuni practice:”O să-mi îgrijesc pogonul de vie şi hectarul de livede cu prun, mai fac un vin, o ţuică şi sper să mă descurc”, începu dl Filipescu să-şi dea curaj. „ Păi pruni avem toţi,” sări Tomiţa „astă toamnă a mers ţiverul două luni numai cu roşii, da ce te faci dacă ruşii confiscă tot”, continuă el tăios. Vecin cu Dl.Filipescu, Tomiţa se cam uita în curtea lui de gospodar, cu mai mulţi copii şi nevoi dar descurcăreţ, avea moară de foc, un pic de negoţ şi vânduse de curând micile autobuze cu care făcea curse pe vale.Mai apropiat de ţărani şi , cu deosebire spre femeile acestora Tomiţa avea un soi de pornire faţă de cei cu averi mai mai mari ca el.Chiar şi cu fratele Ionică avusese nişte conflicte, despre care lumea, cu gura ei spunea că cearta ar fi pornit de la nişte femei. Tomiţa ar fi dat unui oarecare din Beciu nişte teren pe care-l dorea fracsu .Care au fost amănuntele nu s-a păstrat în memoria publică dar copiii becenarului „semănau ca două picături de apă cu ai lui dom Toma”după cum comenta ţaţa Păuna cu fereală de Florica, pe la ocazii.
Ionică nu participa la discuţie.Gândurile lui erau departe, rememorându-şi viaţa.Trecu în câteva clipe, privind senin în oglinda timpului, de la imaginile copilăriei, la cele ale războiului şi se opri la venirea ca administrator de moşie la Deşliu. Se frământa în legătură cu intrarea în conac, puţin după ce reforma agrară a lui Averescu îi adusese trei hectare de pământ, ca tuturor celor ce fuseseră pe front în 916 .După război, părinţii, Enache şi cu Marioara s-au mutat la fata lor căsătorită cu Nicolae Păvăloiu. Ştia atunici că boierul Solacolu intenţiona să-şi vândă conacul- ceea ce însemna plecarea lui de acolo şi puse ochii pe moşia lui Deşliu obţinând acordul acestuia de a deveni arendaş.Atunci, în avântul pornirii sale spre agricultură se duse la conac, cu hârtie de la boier şi-l înştiinţă pe administrator să se ducă la casa lui.”Lasă măi Ionică, stai să secer şi eu grâul şi să-mi iau partea”, se rugase acesta. Deoarece Solacolul încheiase vânzarea conacului cu Dogărescu Ion şi acesta trebuia să se mute, Ionică nu a acceptat dorinţa vechiului arendaş . Nu-şi reproşa că nu-i acceptase oferta dar îi părea rău că fostul adminstrator nu a venit să-şi ia dreptul, cică ar fi zis vorbe rele la plecare, avea şi el o casă de fete pe care nu apucase să le măite. În anul următor a venit un potop de ploaie, stârnind o gârlă mare care a golit toate magaziile conacului lăsându-l pe Ionică doar cu ceea ce mai avea prin casă. Câteva animale au scăpat de furia apelor, fiind la odae în acea vară a lui 1926, păsările, porcii de acasă au plecat cu primul val. A mai recuperat doar un butoi cu ţuică împotmolit din întâmplare la cotul gârlii şi –la câteva zile-s-au întors şi gâştele de pe unde rătăciseră. Magazia de zid rezistase, doar în partea de nord unde furia apelor împinsese podul de pe Grabicina, smuls cu piloni cu tot, se duse pe apă un colţ de grajd, lăsând şinele de oţel de la centura superioară să atârne în gol…Atunci s-a gândit pentru prima data cu năduf zicându-şi „m-o fi blestemat hainul!”… S-a scutrat ca de un vis urât !
Gândurile îi alunecară razna spre căsătoria prematură la 18 ani a dragei lui fiice-singura între şase băieţi-Puica cu băiatul „ungurului”, Ştefan, cum erau porecliţi cei din neamul lui Gheorghe Ionescu, în special datorită provenienţei ardeleneşti a coanei Lina. Atât Puica cât şi Fănel au abandonat şcolile pentru a se dărui unul altuia, iar Ionică, pus în faţa faptului împlinit acceptă argumentele împăciutoriste ale coanei Sofiţa, şi organiză repede nunta în 4 decembrie 1932. Acum, în câlţii evenimentelor trecute reflecta dacă nu ar fi fost mai bine să accepte propunerea vărului său George Mişca, care nu avea copii , să o lase să plece cu el în America.Îi încolţise de mai mult timp ideia aceasta gândindu-se la situaţia lor de acum, aveau copii , greutăţi, nesiguranţă, ameninţări. Oftă lăcrimând, simţi urechile parcă înfundate de tensiunea interioară a gândurilor ce îl apropiară de trista înâmplare a morţii lui Jan, aflat în ultimul an al şcolii normale. Era surd la comentaiile celor din jur, îngemănarea gândurilor trecute cu întâmplările şi nesiguranţa prezentului îl copleşise, singurul licăr de speranţă era că dăduse banii pe pământ înaintea stabilizării şi contribuise la refacera bisericii de la Bondrea ca semn de mulţumire că frontul nu-i răpise nici un copil. Avea o uşurare în suflet, se simţea împăcat faţă de sine dar melancolia produsă de imposibila lumină a viitorului îl făcea ursuz şi absent.
Un lătrat prelung şi răguşit al bătrânului câine , Roli, urmat de chirăitul aţâţat şi agresiv-ca de om rău- al căţeluşei Molda, se întrepătrunse dinspre prispa de la capătul sălii. Trecuse puţin de miezul nopţii şi cântările se mai potoliseră, Ionică se smulse din visare, ieşi pe sală şi îl srigă că Gigi aflat mai aproape de uşa de afară, „ia vezi mă, dece latră câinele!”
Bubuitul uşii de la sală, întrerupse petrecerea, „Domnu Ion!” se auziră glasuri pe prispa conacului în timp ce Gigi se întoarse spre taică său întrebător. „Deschide mă, ce te uiţi!”, zise acesta, apoi brusc intră în birou, smulse puşca de vânătoare de pe perete, şi ieşi din nou în prag. Cele două uşi ale sălii se dădură de perete împinse de alde Troacă, Marcu, Dănescu, şi Costică Popa, care pătrunseră înlăuntru înspăimântând fetele ce o sbughiră spre mamele lor. „ Ionică, stai cuminte!” sări Tomiţa trăgându-l de mânecă. „Ce vreţi mă, dece daţi buzna în casa mea, înapoi că vă-mpuşc!” strigă Ionică ridicând puşca. „Lasă puşca domnule”, interveni Marcu, „a picat regele şi e cazul să vorbim, ne gândeam şi noi, poate faceţi şi dumneavoastră ce a făcut domnul Teodorescu!”
Tomiţa se albi la faţă, era vorba de cumnatul său. Vorba se dusese. Dom Gheorghiţă avea soţia pe patul de moarte şi se încurcase cu Rădiţa, o grabiceancă iute, harnică şi cu neamuri multe care munceau pe tarlalele lui. In toamna acelui an trecuse o mare parte din terenurile lui pe numele acestor neamuri şi-şi lua o parte din produse. Rădiţa îi dijmuia pe toţi şi îşi aducea rodul la cel cu care avea să rămână definitiv. Previziune sau nu, întâmplare, milă creştinească-dom Ghiorghiţă având studii seminariale-nu ştim, fapt e că pentru „nea Ghiorghiţă” cum îi spunea lumea cu timpul, hotârârea avea să-i aducă ceva avantaje.Tomiţa avea şi el pământ, cumpărat cu sudoarea frunţii, iar acum când auzi bâiguielile celor din prispa casei, a căror duhoare de băutură şi mahoarcă, pătrunsese în casă se repezi înaintea lui Ionică şi-l luă de piept pe Marcu şi pe Dănescu, apostrofându-i :” ce mă, vi s-a urcat la cap?”Se reţinu un pic apoi izbucni:”aţi trecut la comunişti mă legionarilor?”
Petrecerea se dezlânase. Musafirii nepoftiţi, după izbucnirea lui Tomiţa, se aplecau unii spre alţii ca adierea trestiei de vânt, holbându-se la neprevăzutul situaţiei. Din dormitor se ivi şi dom Filipescu, tuşind către Tocuţa sugerând că e vremea de a merge acasă. Cumnatul Benone interveni împăciuitor:”adă mă Ionică o sticlă de ţuică şi vorbiţi altădată, nu Costică!?”Cel numit era cel mai tânăr, un pic mai treaz, era fost legionar sadea şi ştia că dom Benone e membru de partid şi-l cunoştea. Se îmblânzi pe loc: „da dom Benone!”, apoi totul se linişti când interveni şi Dănescu:, „hai mă, că stricăm balul, să lăsăm pe tineri să se distreze!”
Nimeni nu va castiga razboiul sexelor; se fraternizeaza prea mult cu inamicul. Henry Kissinger