Blogul lui Didu

Boierul Solacolu l-a primit pe Enache în salon, iar servitoarea aduse repede pe o tavă argintată o farfurioară cu dulceaţă de zmeură şi un pahar cu apă pe care o puse cu abilitate pe măsuţa din faţa fotoliului în care îl invitase boierul să se aşeze. Se foi un pic înainte de a se hotărî, îşi şterse fruntea cu o năframă ce o purta la brâu, apoi întinse mâna şi sorbi din paharul cu apă. Căldura de afară nu se simţea prin zidurile groase ale casei, răcoarea din jur era odihnitoare. Boierul rupse tăcerea:

- A fost pagubă mare?

In piţigăiata lui vorbire macedo-română, Enache răspunse:

- Daa, dar nu la noi ţi mai gios. A vrut Dumnezeu cu noi, mai adăugă el cu faţa senină de o bucurie pe care boierul nu si-o explica. Il privi, ştiindu-l tăcut de obicei, încercând să-i citească gândurile. Dar Enache rupse tăcerea:

- Uite boierule, ăsta a fost norocul, iarmarocul de la Gura Văii, de sfântul Constantin, dacă nu mă duceam acum nu mai aveam nimic! Se ridică încet din fotoliul său, luă taşca de piele şi o duse pe masa la care sta acesta. Îşi mai scoase din sân o foaie cartonată cu socoteli pe care o lăsă alături.

- Măi, mare noroc am avut! exclamă boier Solacolu după ce văzu calculele lui Enache şi simţi greutatea teşcherelei pe care o dădu la o parte fără să o controleze, ca semn al recunoaşterii încrederii în administratorul său, adăugând fără să-l mai întrebe, „cred că o să vă mutaţi la conac”.

Pe Enache îl tulburară vorbele astea deoarece, la anii şi întâmplările vieţii lui de până acum, se întreba în sinea lui cum reuşeşte boierul să-i ghicească gândurile. Acum avea o justificare şi faţă de Marioara deoarece ea ţinea morţiş la prăvălie şi la locurile ei de baştină şi nu se lăsa dusă dintre neamurile ei care-i cam toceau pragurile, zgândărindu-i în păcatul său de a agonisi cât mai mult…

Când a plecat din Bucureşti hotărârea era luată căci „aşa a zis boierul!”.

A doua zi, după popasul din Valea Ialomiţei, când a ajuns la Cotul Săpocii îşi struni calul spre Urlători şi pe Valea Sărăţelului urcă direct la conac în Gura Văii. Se apropia amiaza când sosi, calul era înspumat, îl dădu în grija lui Ionică Dogărescu, un bărbat straşnic, săritor la toate, gospodar la el acasă şi econom „dat naibi!”, care conducea toată activitatea de la conac. Intră în casa marea a conacului, construită din piatră şi cărămidă cu ziduri goase de o jumătate de metru, uşi şi tocuri de stejar, cu duşumele din dulapi de brad. Se foi încoace şi în colo prin salonul larg din mijlocul casei, trecu în bucătărie apoi ieşi în spate privind spre partea de moşie dinspre livedea Bondrei, dincolo de care verdele pădurii încheia zarea. Avea o bucurie lăuntrică, cum rar se întâmplă, întrebă pe Ionică cu ochii sclipind a bunăvoinţă:

- Ai o frigară şi niţeluş de urdă ?

- Da, răspunse acesta, să încălzesc…

- Nu, nu, rece le vreau şi adu şi cofiţa cu două bardace.

Ionică încerca să-l ghicească, gândindu-se că nu-l văzuse de mult aşa vorbăreţ. Coborî în pivniţa largă şi rece a conacului, umplu cofiţa cu vin din butoiul la care dădea drumul la canea numai când venea boierul, luă un fund cu urdă proaspătă de pe raft şi se întoarse în salon. Apoi, cu bunul simţ al ţăranului zdravăn la minte şi crescut în frica lui Dumnezeu, dădu să plece.

- Lasă Ionică, stai, ia, hai noroc! Cei doi ridicară bardacele de pământ, şi îşi lăsară gusturile în voie. Enache sorbi pe nerăsuflate, setos, tăie o felie de urdă, rupse din ceapa de pe masă şi privea – cu ochii pe sub sprincenele groase, albite în parte de vreme – undeva spre dealul din faţa ferestrei mestecând încet. Se întoarse spre Ionică, luă din nou o gură sdravănă de vin, şi se hotărî:

- Ne mutăm Ionică, aşa s zis boierul!

- Să fie într-un ceas bun, scăpă Ionică vorba, ascunzându-şi gândurile şi surprinderea. Avea el o bănuială de multă vreme, şi nu-şi dezvăluia dorinţa ce se păstra şi cu care rămăsese în suflet. De când lucrase cu sârg la construţia şi amenajările de la odaie s-a gândit să strângă cu migală bani sperând că până la urmă va cumpăra o palmă de pământ de la boier. Străbătuse în lung şi în lat moşia, de la Gârla Grabicinii şi până la Piatra Mortatului dincolo de Malu Roşu. Se ataşase cel mai mult de partea aceasta cu toate că stătuse mult în cumpănă dacă nu cumva să se aşeze undeva spre Plaiul Nucului sau în Faţa Malulului, dar l-a prins într-un an o iarnă grea pe acele meleaguri şi de atunci s-a răzgândit. Apropia treizeci de ani, rămase omul de nîdejde şi de încredere, programându-şi cu nădejde timpul, fiind chibzuit şi stângând „banu la chimir”, după obiceiul bătrânesc. Se va vedea mai târziu că sorţii îi vor fi favorabili.

Amiaza trecuse. Enache îşi odihnise bine trupul. Ieşi în curte, privi spre soare, îşi controlă ceasul din jiletcă şi se duse la grajd, gând la gând cu Ionică. Acesta înşeuase deja şi tocmai îi lua calului traista din cap.

Când se lungeau umbrele pădurii din Coasta Glodului, Enache începuse a coborî spre Săreni.Opri la morar ca de obicei, dar nu se dădu jos din şa. Ii dădu de veste că s-a întors şi că a doua zi au treabă apoi plecă fluierând uşor.

Calculat şi prevăzător, Enache îşi orândui treburile fără vorbă, de la semănături la tăiatul lemnelor şi de la învoielile la islaz la seceratul grâului şi coasa fânului, fără să discute cu nimeni despre ce urma să facă. Marioara presimţea că în viaţa lor se va schimba ceva şi seara, când toate treburile erau terminate iar copiii adormiţi, da să intre în vorbă cu el, dar fără succes. „Ce a zis boierul, bre?”, a fost prima întrebare rămasă fără răspuns zile în şir. „Lasâ că dzic eu!”, mormăia el şi-şi vedea de gândurile lui, lăsând-o cu oful în piept. „Afurisit om!” bombănea ea prin bucătărie sau în faţa bobilor pe care-i rotea în fiecare seară nevenindu-i să creadă. Picau numai la „un bob zăbavă!” fapt care-i sporea bănuielile şi începuse să se gândească în fel şi chip. Prăvălia mergea bine încă, cu toate că dejugătoarea se mutase din cauza malului gârlii surpat, dar grija ei erau mugurii tristeţii rămaşi după scormonitoarea vijelie, care nu se stinseseră încă. Erau săteni cărora li se dusese totul pe gârlă, alţii pierduseră păsările, vitele şi trebuiau să se rostuiască cumva, se înmulţiseră datornicii, ofurile şi văicărelile luaseră locul chiuiturilor şi veseliei de dinainte.

Multe săptămâni în şir s-au preumblat toate zvonurile şi veştile neplăcute, apoi începutul verii, serbarea copiilor şi secerişul au adus uitarea, noi griji şi- într-o dimineaţă-Enache ieşi mai târziu din camera lui, asta însemnând la primele gene ale dimineţii, căci de obicei se scula până în ziuă, se duse la bucătărie spre surprinderea Marioarei şi-i zise fără introducere, „ne mutăm la conac!”Trecuse mai bine de o lună de frământări şi deodată pică vestea care-i ieşea mereu în bobi. N-a putut scoate o vorbă, rămase nemişcată… Oftă uşurată, „aşa?, când?”. Enache se uită pe fereastră, murmurând „tre să vină caii”…

Pentru copii mutarea la conac a însemnat o altă direcţie în viaţă. Ioan, cel mare pusese ochii pe Sofica, fata lui Moise Dodan, primarul de la Căneşti şi împreună cu fraţii ei, Benone şi Nae, cu sora Tinca, se bucurară la sărbătoarea praznicală de Sf.Constantin. Tomiţa, mai mic, dar „îndrăcit” cum îl beştelea maică sa se gudurase pe lângă Floarea lui Niţă Teodorescu, din Grabicina furându-i privirea oacheşă.

Sofica, era o puştancă zdravănă, scundă până la umărul lui Ionică, cu ochi căprui şi păr negru, faţa albă, rotundă cu trăsături sculptate. Din iia cu râuri verzi, galbene şi roşii, străjuite de puncte mocăneşti negre bătute cu paiete galbene şi argintii, se obăznicea un piept sănătos de femeie în devenire, sub care, mai jos, betele roşii mărginite cu şiruri mărunte de bobi de mărgele strângeau şoldurile trase prin inel şi fota neagră zimţată de flori roşii şi galbene de mac cusute cu măestrie chiar de ea. Era plăcută în grupul celorlate fete, cântând împreună cu ele sau ieşind la horă cu toate. Il privea pe Ionică fără îndrăzneală, pe sub sprincene, bucurându-se în sinea ei de buna înţelegere a fraţilor ei cu el.

Veste mutării lor la conac s-a răspândit iar în prima duminică fetele şi flăcăii din Valea Verzii erau la horă în Gura Văii .Zilele calde ale lui iulie şi bucuria revederii creau deja probleme mamelor care-şi însoţeau fetele. Abia după ce soarele dădea în zarea pădurii de pe Bondrea şi zefirul de seară se iţea pe valea Sărăţelului, călcâile se încingeau mai abitir, numai că atunci şi lăutarii dădeau marşul. Hora trebuia încheiată înainte de asfinţit…

Pe neştiute a venit toamna cu valul ei de griji şi neodihnă, culesul prunelor şi al celorlalte fructe devenind obsesivă, iar căratul fânului şi al lemnelor responsabilitate fără răgaz. Viaţa se rotea între conac, livezi, pădure şi odaie iar Enache se preumbla ca un titirez fără odihnă. I se lumina de ziuă la livede iar înserarea il găsea la şurele cu fân şi la velniţa care incepuse să rostuiască prunele roşii ce se fierseseră de la jumătatea lui septembrie.

In toiul culesului sosi boierul Solacolu cu un necunoscut. Conacul era pustiu doar Marioara şi două femei fierbeau în cotlonul din spate, un cazan cu prune pregătind magiunul. In malul dinspre grădină fumega o lojniţă pe care se uscau prunele pentru iarnă. Vizitiul docarului cu care sosiseră cei doi le găsi sporovăind liniştite, dând cu lopăţica de lemn în fiertura din cazan.

- A sosit boierul cocoană, grăi el fără să dea bună ziua, surpins că după colţul casei le găsise, în sfârşit.

- Hait, ptiu bată-te norocul, da cine eşti? sări Marioara, ştergându-şi mâinele pe şorţul de in.Ca negustoreasă era obişnuită cu tot felul de lume şi nu se fâstâcea prea uşor.Era chiar bucuroasă când vedea străini. Vizitiul era pus la punct pentru misiunea lui iar ea înţelesese repede despre ce era vorba. Se întoarse si spuse ceva celor două femei apoi, grăbindu-se spre casă zise vizitului unde să-şi ducă caii. Ii găsi pe cei doi sporovăind într-o limbă necunoscută, dădu bineţe stând mai deoparte ca să nu stingherească.

Boierul s-a bucurat tare că tocmai preperau magiun, ceru să guste şi să aducă şi câteva prune lojnite explicând străinului despre ce era vorba, mai adăugă ceva rotind mâna pe burtă după care râseră amândoi. Marioara aduse pe tava de argint a boierului un castronaş de porţelan cu capac în care pusese magiun, două farfurioare cu linguriţe, o farfurie din acelaşi serviciu, cu prune lojnite cu o zi înainte. Ştiind obiceiurile boierului puse alături şi sticluţa burtoasă cu ţuică şi două păhărele. Ridică ochii ei frumoşi spre boier dând să zică ceva dar acesta io luă înainte:

- Pe unde e Enache?

- Am trimis după el acum, la livede! Poftiţi luaţi loc în casă. Cei doi se aşezară în jurul mesei din în salonul de la intrare, mai schimbară câteva vorbe tot în englezeşte căci necunoscutul era de pe meleagurile insulelor Britanice venit cu treburi comerciale în regat, şi gustară bunătăţile servite.

Solacolu era unul dintre boierii pricepuţi în afaceri şi pe moşia lui totul decurge într-o normalitate de totdeauna. Tinuturile din coasta muntelui adăposteau, în marea lor întindere sate cu oameni chivernisiţi, harnici şi pricepuţi cu respect pentru proprietate şi reguli, arareori cârcotaşi şi nevolnici cu foarte mici excepţii, în special cei din Grabicina despre care se vorbea că din veac, pe când erau clăcaşi la mânăstirea Poiana Mărului, avuseseră destule neânţelegeri cu egumenii acesteia…

Primele investiţii pe care boierul le-a făcut aici, din câştigurile gestionării lemnului, au fost în pomicultură şi câteva hectare de vii pentru încercare. Toamna, fabricarea manuală a magunului şi lojnitul prunelor era o activitate care ţinea aproape o lună şi jumătate iar profiturile erau pe măsură dacă avem în vedere că munca era făcută de femei, care în acest mod îşi rezolvau obligaţiile faţă de boier, de păşunat, de lemne sau dijmă pentru loturile folosite. Acum prinsese momentul favorabil pentru o nouă investiţie: britanicul dorea ca în anul unrmător să achiziţioneze toate prunele, pe care le dorea uscate nu lojnite şi adusese cu el un proiect pentru cuptoarele de uscat prune.

Când a sosit Enache cei doi ajunseseră la finalul discuţiei. Boierul, care îl cunoştea bine pe administratorul său îl puse la curent pe scurt, îi ură spor la treabă spunându-i în treacăt cam care e câştigul „dacă dă Dumnezeu an bun”, Enache înţelese totul chiar şi când britanicul spuse ceva care arăta că e foarte încântat de mărimea prunelor vinete pe care le cântărea în palmă..

Înainte de plecare coana Marioara a pregătit un coş cu daruri pentru străin pe care îl dădu vizitiului precum şi toate cele cuvenite, în cutiile de lemn cu mânere şi balamale ale boierului. Mulţumirea era reciprocă şi cu bineţele cuvenite despărţirea fu scurtă. Soarele mai avea până la coama muchii, Enache ieşi din curte şi cu sprinteneala caracteristică plecă din nou la livede.Era ultimul an când prunele mergeau la ţuică şi magiun. Anul următor cuptoarele vor înjumătăţi cantitatea de ţuică.

In toamna aceea velniţa a pornit cazanele de fabricat ţuică după primul ger de sfârşit de noiembrie şi nu prea s-au mai oprit până în primăvară. Habele mari din grinzi de stejar geluit, prinse în ţincuri la colţuri erau buricate de prune grase şi vinete. Cu spiritul său econom Enache depozită cea mai mare cantitate de rachiu la odaie, în magazia de piatră ce se zăvora cu poartă grea de fier, acolo unde ţinea şi brânzeturile. Beciul conacului era dedicat celor câteva butoaie cu vin, iar pentru „casă” era un butoiaş de câţiva hectolitri în care se învechia ţuica în magazia conacului. Produsese ţuică aproape cât să dubleze pe cea care o vânduse la târg. Era mulţumit. Nici Marioara nu se mai avea timp să se gândească la cei rămaşi pe Valea Slănicului. Când o apuca dorul lua calul şi se repezea până la ai ei. Niciodată cu mâna goală…

Veselia şi bucuriile tinereţii sunt nestăvilite şi în orice vremuri tinerii caută asemenea prilejuri ducând mai departe povara genetică, instinctuală către preluarea de la adulţi a obiceiurilor, practicilor şi tradiţiilor locurilor atunci când timpul îşi deapănă rosturile într-o normalitate firească, naturală.

Schimbările vin şi trec, rămân ori se depărtează depănarea lor depinzând de ideile, iniţiativele si dorinţele oamenilor ori pur şi simplu de întâmplare. Pentru copiii „grecului” cărora „le cam dăduseră bine tuleile”, treburile din curte şi vânzoleala de la velniţă sau grajduri erau atracţii şi îi găsea prin preajmă. Culesul porumbului aduseră şi primele seri de clacă. Cu fete şi băieţi, cu must înăsprit, turte, gogoşi ori plăcinte, după cum se orânduia, cu porumb fiert laolaltă cu prunele în cazanul în care se distila rachiul. Veselia, cântecele se porneau repede apoi, către sfârşit, Ionică întindea arcuşul, făcea câteva „naţionale” şi sârbe. La lumina felinarelor, umbrele nopţii stăruiau prin colţuri iar bucuria muzicii populare încălzea sufletele tinere îndemnând la dragoste. În una din aceste seri Ionică a tresărit de un gând fugar, surprinzând ochii Sofiţei îndreptaţi spre el.

După Sântul Dumitru, când oile se aduceau la odaie, zilele de clacă se încheiaseră iar locul lor a fost luat de şezători. La torsul lânii, la cusut ii şi fote ori la tricotatul de mână al ciorapilor de lână.Nu erau case anume ci fiecare invita prin viu grai pe cine dorea. Până la lăsatul secului apoape în fiecare seară femei, fete, flăcăi, aleşi pe sprinceană, se „găseau” la şezători.

In familia lui Moise Dodan, existau oarecari temeri că Sofica se cam uită după „băiatul grecului”dar nu se întemeia nici o discuţie serioasă deoarece, cu toate că arăta ispititor, Sofica abia împlinise cincisperzece ani iar Ionică încă nu plecase la armată.

Marioara nu vorbea cu Enache despre isprăvile copiilor pe care-i iubea şi de care se mândrea. Obicieiurile se mai schimbaseră aici, faţă de tinereţea ei, dar vorba îi rămăsese fermă: ”când ai pus ochii, nu te mai întoarce.”

După sărbătorile de iarnă din anul acela zăpezile se topiră mai curând decât în alţi ani iar luna februarie se arătă desăvârşită după zicala din bătrâni ca fiind cea care ferică şi desferică primăvara. Cu zile senine şi călduţe, cu vânt şi ploi reci ori lapoviţă duşmănoasă repezită oblic dinspre munte.

Pe la jumătatea lunii Enache primi de la boier veste despre „arderea conacelor din Moldova de către ţăranii nemulţumiţi”..Rumegă vestea o noapte întreagă fără să spună nimic apoi, către dmineaţă îi zise Marioarei: „cum se împrăştie norii şi e senin ti duci la ai tăi”. O hotărî să afle dacă e vreunul nemulţumit de dijma din toamnă sau dacă e careva care are vreo nevoie,de porumb sau lemne ori altceva. Se duse la registre să mai verifice obligaţiile faţă de cei din Grabicina cu care nu avea multe învoieli şi totdeauna trecuse de la el căci îi ştia colţoşi şi cârcotaşi. Se linişti când termină şi fu mulţumit în sinea lui căci Marioara se hotărâse deja să plece la Mânzălşti, iar el, ca să-şi mai împrăşie grijile se repezi până la primăria din Policiori să discute cu administratorul de la moşia Butculescu. Aici veştile erau alarmante iar satul se perpelea în special ca urmare a incitării la revoltă de către însuşi învăţătorul Iacob Gogan. Localnicii, cu deosebire cei din Plopeasa , alde Samoilă şi Olaru, se întâlneau la cârciumă îşi împărtăşeanu părerile comentând spusele învăţătorului, răspândind în lume nemulţuirile şi provocând nelinişte.

Enache se lămuri repede cum stau lucrurile, struni calul şi se afundă în planuri. Până acasă îşi limpezi gândurile. Dădu ocol prin curte, pe la grajduri, coborî în beci, evaluă siuaţia. Mai întâi îi spuse lui Ionică Dogărescu să pregătească butoiale pentru pritocul de primăvară al vinului pentru boier. Era târziu spre seară când treaba fu terminată. Abia atunci înţelese Ionică dece îi spusese să pună butoaile de treizeci de deca pe drugii căruţei. Înjugă căci se apropia seara şi porni spre odaie. Enache îl opri spunându-i să ia şi un butoiaş mic cu ţuică din butoi . Era un butoi mare de treisute de litri din agud,aproape plin din care boierul lua uneori . Se gândi că altă soluţie nu avea căci nu ştia când vor porni răsculaţii. Lăsase el vorbă să fie anunţat dar paza bună, ferşte primejdia rea. Îşi spuse că dacă nu vin a doua zi va reuşi să înjumătăţească ţuica veche. Se urcă şi el la odaie după ce stabili cu băieţii lui ce să facă. Marioara plecase cu mama sa la Mânzăleşti şi le aştepta a doua zi.

Nimic deosebit în zilele următoare, doar svonuri. Oamenii satului îşi vedeau liniştiţi de curăţirea grădinilor, disfundau şi puneau primele brazde cu legumele de primăvară.

La vreo patru zile după măcinici, într-o dimineaţă umedă şi cu vânt dinspre Penteleu ce aducea bobiţe de măzăriche, Enache primi vestea că la conacul cu tei din capul satului, al boierului Deşliu, sosise o ceată mare de răsculaţi, împreună cu învăţătorul Iacob Gogan, iar administratorul fugise de cu seară la gol, unde avea odaia. Alde Samoilă, Olaru şi Isivoiu din Plopeasa erau în frunte, tunau şi fulgerau iar încercarea învăţătorului de a-i potoli eşuase. Glasurile, fluieratul şi goarna celor opriţi la conac se intensifica pe măsură ce răsculaţii, după spargerea lacătului de la magazie au reperat unul din butoaele de ţuică. Totuşi învăţătorul a reuşit să-i stăpânească şi nu au pus foc , ar fi putut să se extindă la grajdurile vitelor nevinovate.

Enache era dus deja, cu întreaga familie, la odae, cănd gruparea răsculaţilor se apropia de conacul Solacolu. Au găsit totul pustiu, dar pe masa mare din sufragerie se găsea mâncare, -brânză, mămăligă rece, carne de pui friptă şi două sticle mari de ţuică. Spre dezamăirea cetei de răsculaţi butoiul din pivniţă era gol. Unul dintre ei, cu capul înfierbântat de băutură a lovit zdravăn cu muchea toporului, tocul uşii ce dădea în sufragerie, a dat în pereţi şi tavan, au intrat spărgând uşa în magazii. Semnul de pe uşă a rămas neschimbat până în zilele noastre. Strigătele de furie sau de beţie au purtat svonurile repede până la Valea Verzii iar copiii lui Moise Dodan, împreună cu mama lor au fugit, cu alte femei şi copii, pe sub poalele pădurii, spre Valea Dragomirului la capătul satului unde era odaia lui Solacolu. Spaima a fost mare dar s-a potolit repede căci Ionică Dogărescu, omul de la curte, urmărise dintre gărdelniţi, întâmplările de la conac.Povesti pe nerăsuflate totul, apoi plecă înapoi să se convingă. Când fugarii din Căneşti au ajuns în dreptul odăii, Marioara i-a chemat în curte potolindu-i. In curând frământările şi zarva se stinseră. Curajul şi „planurile de luptă” pe care şi le făceau flăcăii fură înlocuite de glumele lui Benone şi Tomiţa, „chisnovaticii satului” după cum însuşi Marioara îi poreclise. Până la urmă către amiază, când măzărichea se potolise iar soarele primăvăratic se furişa printre crengile nucilor, iaşiră toţi în curte încercând să audă ce se întâmplă în vale.Dar veselia luase locul spaimelor şi frământărilor, glumele curgeau, şi de râsete se umplu pădurea. Deşi mai rezervat, după cum îi era firea, cel mai bucuros păre a fi Ionică care nu-şi mai lua ochii de la Sofica. Atunci mamă-sa l-a surprins pe acesta că a îndrăznit să o ia de mănă şi şi-a dat seama că băiatul ei, care mai avea puţin şi pleca la oaste, era iremediabil îndrăgostit.

Spre seară băiatul din curte aduce vestea că ceata răsculaţilor s-a îndestulat de băutură şi s-a întors cu gălăgie la Policiori. A doua zi dimineaţă, un pluton de militari i-a adunat din case, i-a legat pe toţi şi i-a dus la Prefetctura Buzăului, în beciul căreia, alturi de alţi răsculaţi din judeţ au fost bătuţi „la schimb”, multora trăgându-li-se moarte din asta. Învăţătorul s-a ales cu două palme în faţa satului, a fost şi el luat, dus la beci dar eliberat la scurt timp şi transferat obligatoriu la şcoala din Zilişteanca.A lăsat bruma de pământ pe care-l avea, nepoatei sale Elena Gogan şi satului Gura Văii i-a donat o fâşie de teren pe care s-a construit în 1925 şcoala primară. Om harnic şi gospodar Iacob Gogan, domnul Iacovache, cum îl alintau sătenii, îşi va face o gospodărie frumoasă în noua localitate, fiind iubit şi respectat de localnici. Viaţa i se va sfârşi însă trist după război, când comuniştii îl trecură la chiaburi, pentru că avea cazan de fabricat ţuică de tescovină şi trei hectare de vie altoită pe care le îngrijea exemplar. L-au copleşit impozitele, pensia i-a fost oprită şi a trecut la cele veşnice înşelat de „dreptatea vremii”.

Pentru Enache, episodul răzmeriţei a lăsat în urmă o spaimă şi o îngijorare cu care nu se mai întâlnise. Dacă la potopul ce îl determinase să se mute acolo unde îşi dorea, văzuse grija Domnului acum, teama de oameni, de furia şi necredinţa lor, îi sgândăriră cotloanele gândurilor cu cele mai năstruşnice idei. Nu se gândise niciodată la un aşa jaf, fără să poată avea, pe moment, o reacţie pe măsură. Regreta chiar că nu avea o armă, măcar de vânătoare şi îşi reproşa că siguranţa strânsurii din toamnă – ţuica, prunele uscate şi alte asemena – ar fi fost împrăştiate acum dacă nu-şi lua seama să le aducă la odae. Iar dacă răsculaţii ajungeau la odae, ce ar fi făcut. Nu se liniştea de loc cu toate că şi de astă dată norocul îl ajutase dar ce a văzut la conac, în ziua următoare îi înceţoşă mintea tulburându-l. Urmele loviturilor de topor date aiurea-pe pereţi, tavan şi la tocurile uşilor – l-au dus imediat cu gândul la duşumeaua de dulapi sub care avea ascunşi banii. Toată strânsura lui de o viaţă. Preşurile ţesute de nevasta lui cu femeile din sat, în bătătură de lână vopsită cu coajă de nuc, foi de capă, frunze de gutui şi altele- erau murdărite şi deranjate de la locul lor. Podeaua era neatinsă. Doar în magazia mare rămăsese înfipt un topor probabil de la unul care din mânie, din ură sau uitare îl lăsase acolo. Făcu semnul crucii mulţumind lui Dumnezeu. Îi pieri toată greutatea din suflet, mintea i se limpezi, scăpă un oftat de uşurare cu privirea peste umăr îndreptată spre camera lui răvăşită şi ieşi în curte stârnit de sgomotul roţilor şi tropăitul cailor care soseau de la odae, pe caldarâmul din spatele conacului… (va urma)

This entry was posted on Monday, May 24th, 2010 at 10:13 pm and is filed under carti. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.