Blogul lui Didu

Întâmplările de la liceul bucureştean , luat la „monitorizare” de mai marii din minister, îmi confirmă afirmaţia .

Prima reacţie normală, la aflarea veştii a fost de uimire. S-a spus că cele „două directoare vor fi demise iar liceul va fi monitorizat timp de un an”. Cum de mi-a scăpat a asemenea „sancţiune”. ? Cine să monitorizeze, cum, după ce metodologie sau tematică, unde se află „procedura” de monitorizare în lege??? Ce lege prevede asemenea „sancţiune”. Cine demite directoarele? Cuuum? Nu mai e lege?. Tot mirându-mă singur, sau cu colegii am ajuns la concluzia că toate întâmplările negative din şcoli au singură cauză: politizarea instituţiilor statului între care inspectoratele şcolare şi conducerile de şcoli au fost prioritare.

După întâmplarea cu „fata şi profesorul”, cele mai înfierbântate minţi dar şi cei mai serioşi analişti şi-au spus părerea. La gălăgia din curte, ministerul a reacţionat cu corpul său de control. Organism politic, ca şi inspectoratele şcolare. Mâine merg şi eu în control oriunde vreţi dvs. şi voi găsi aceleaşi „deficienţe” pe care le-a găsit „corpul” ministerului trimis cu „lecţia învăţată de acasă”. Păi da, e grav, e şcoală cu directoare neangajate politic, dar e o unitate de prestigiu care trebuie „mototolită”. E, ca la noi!

Într-o situaţie normală, aşa zisele nereguli semnalate trebuiau cercetate , analizate şi comentate la unitate, cu părinţii, elevii, personalul didactic, consilieri psihopedagogici şi apoi stabilite măsuri clare. Eu sunt înclinat să cred că nici nu este vorba de o inconsistenţă în programul şcolii ci numai de „noduri în papură” căutate de „corp”. Dar, admiţând că există disfuncţii, ceea ce nu cred, considerând că există o toleranţă exagerată faţă de libertinajul tinerilor bucureşteni, ceea ce a favorizat unele abateri de la disciplină, totuşi nu e de crezut că s-a recurs la asemenea măsuri „demitere, monitorizare, etc”, pe care să le dispună inspectoratul, la ordinul ministerului, ca urmare a concluziilor „corpului de control!” (subliniez, o altă sperietoare politică din sistem care papă banii noştrii de pomană).

Din păcate nu e o situaţie normală la noi. Noua clasă politică în frunte cu ministrul Funieriu nu are nici o legătură cu plebea! Ea, clasa politică, trăieşte în turnul său de cleştar, indiferentă la spiritul naţiei, la sufletul de tânăr, e produsul acestei şcoli părăsite din punct de vedere material, care se târăşte în noroiul intrigilor şi speculaţiilor de tot felul, ca să-şi menţină bruma de demnitate, prăbuşită odată cu şcoala. Disuncţiile sistemului nu vin de la abaterile disciplinare ale unor elevi, aduşi nejustificat, în prim planul informaţiilor defăimătoare cu vădite tendinţe generalizatoare.Disfuncţiile vin de la ignorarea de către minister a legilor, de la călcarea în picioare a acestora de către actuala guvernare, şi-în special- de la disoluţia autorităţii instituţiilor statului, fapt ce deschide calea „domniei bunului plac!”

Dacă măsurile de la liceul nenumit se vor pune în operă, nu mai există nici o îndoială: şcoala s-a prăbuşit, deja!

E posibil! Fac acestă afirmaţie după o lungă conversaţie cu un coleg mai tânăr, cu un potenţial profesional de invidiat, care m-a abordat direct, pe stradă, în legătură cu comentariile mele de pe blog.
„Sunt întru totul de acord cu tot ce ai publicat pe blog!” Astea au fost primele lui vorbe în loc de bună ziua. Eram bucuros. M-a luat de braţ invitându-mă în cancelarie căci avea ore mai târziu.  Ne-am instalat comod în cancelaria goală şi mai bine de 40 de minute am disecat toate aspectele care-l determina pe prietenul meu să fie de acord cu mine. O temă a fost însă în centrul discuţiei, preocupându-l pe colegul meu.
Mai direct, mai pe ocolite îmi spune că evidenţiera cauzelor pentru care şcoala  este în mare pericol trebuie să înceapă de la „punerea punctului pe i”!.
„Adică, trebuie să fim corecţi şi să recunoaştem că principala cauză suntem noi, cadrele didactice!”, îmi spune. Nu l-am contrazis, doar că l-am rugat să fie concret, întrebându-l: „prin urmare ce li se poate imputa acestora, că nu fac greve, că nu ştiu să-şi  apere breasla sau că nu-şi fac datoria?”. După ce face o incursiune în mai toate materialele publicate de mine în ultimii doi ani, despre şcoală, asezonându-le cu alte exemple, amicul meu îmi cere să fiu mai aproape de un adevăr fundamentel, subliniind că „nu mai avem mulţi oameni de şcoală, iar numărul educatoarelor, învăţătorilor şi profesrilor care au cu adevărat vocaţie pentru meseria de educatori, atât psiho-pedagogică şi de specialitate cât şi comportamentală este în total declin”.
N-aş vrea să intru în restul amănuntelor despre care am discutat, nici să pun pe tapet exemplele concrete referitoare la umilinţele comportamentale, la raporturile lipsite de corectitudine şi colegialitate din colectivele şcolare – care numai colective nu sunt-, la violenţele verbale în raporturile profesor-elev, chiar la unele tulburări de comportament, ori inabilităţi relaţionale în clasă, şi multe asemenea. Ceea ce m-a pus pe gânduri e tema vocaţională şi cea a culturii educaţionale.
Stimaţi colegi, haideţi să deschidem un forum pe acest blog şi să luăm în discuţie aceste probleme. Vă aştept! În caz contrar însemnă speranţele mele se vor micşora, iar „exegezele” mele sunt în deşert…

pDa! Mulţimea informaţiilor ce-mi parvin zilnic din univesul şcolar, prin intermediul colegilor învăţători sau profesori, dar , mai ales, prin intermediul elevilor, al căror interes pentru rolul pe care îl indeplinesc în această etapă a vieţii lor, este tot mai scăzut,-o demonsarează cu prisosinţă. Cauzele sunt multiple şi pentru azi aleg una: subfinanţarea. Cu alte cuvinte, lipsa banilor. Nu că nu ar fi, dar şi ăia puţini sunt risipiţi fără rost. Ideile bune sunt transformate în cele mai păguboase acţiuni, adevărate mori de tocat bani./p pAm rămas şocat când am aflat că cea mai mare parte din măsura „cornul şi laptele”este dedicată porcilor şi păsărilor, nicidecum copiilor care, fie aduc cornul acasă, căci nu-l pot mânca din pricina calităţii execrabile, iar părinţii îl depozitează şi-l dau la prietni pentru gospodăriile rurale, fie îl aruncă împreună cu laptele „prea acru” spun ei. La multe grădiniţe şi şcoli copii sunt obligaţi să ia cornul şi laptele acasă dacă nu-l mănâncă, însă, în general, la sfârşitul cursurilor e o adevărată cavalcadă a personalului de îngrijire care adună şi folosesc, pentru „mama de la ţară”, toate aceste resturi alimentare. M-am interesat care-i situaţia „la ţară”. E mai comică decât la oraş. Părinţii se întrec să trimită copiii la şcoală cu „pacheţel”, argumentând că nu ţine de foame „pâinea aia din plastic” care se lipeşte de cerul gurii şi strâng pentru căţel sau purcel cornurile şi brânza topită. Da, la ţară se dă brânză topită „care nu are nici un gust, se întinde ca guma de mestecat” şi nu poate fi pusă alături de brânza pe care ei o au acasă./p pToate aceste aspecte sunt din universul judeţului. Care o fi situaţia în ţară?? Ei bine n-am avut astâmpăr şi m-am interesat.Cu unele excepţii programul cornul şi laptele poate fi considerat compromis. Sunt foarte multe observaţii: cornul e mic, nu e bun, e vechi, calitatea laptelui oscilează de la o zi la alta, nu poate fi consumat la şcoală sau la grădiniţă deoarece e prea rece, nu sunt îndeplinite condiţiile igienico sanitare de servirea mesei, nu sunt supraveghiaţi copiii decât la grădiniţe, unde sunt conduşi la spălătorie de către educatoare.Acest lucru nu se întâmplă la şcoli. În mediul rural pe multe dintre cutiile cu brânză topită nu este scris termenul de garanţie. Cei mai mulţi elevi duc acasă cornul şi laptele. La oraş, o parte dintre elevi ascund în bănci sau aruncă la coşul de gunoi atât cornul cât şi laptele. La foarte multe şcoli,opraţiunea „mărul” se desfăşoară lunea când se aduc câte cinci mere de copil, pe care cei mai mulţi le consumă în ziua respectivă.Etc.etc./p pV-aţi întrebat cât costă anual acest program adus în final în derizoriu, atât din punct de alimentar cât şi educativ? A văzut cineva din minister, inspectorat sau şcoli cum se rezolvă această problemă în Europa, ai cărei cetăţeni suntem şi noi?/p pDacă aruncăm în vânt fondurile şcolii putem avea pretenţia că ea nu se prăbuşeşte???/p

Directorul şcolii din localitatea Malu Roşu, a judeţului Buzău era în aceea vreme, un absolvent al institutului pedagogic. Absolvise liceul, apoi trei ani de facultate ai acelei instituţii.
Şcoala respectivă avea numai clasele V-VIII şi în jurul ei erau cinci sate cu şcoli primare ai căror absolvenţi se şcolarizau la Malu Roşu pentru a scurta distanţa de şcoala din Lopătari şi a uşura activtatea, şi aşa destul de aglomerată, a internatului lopătărean.
Printre şcolile din „circumscripţia”, Malu Roşu era şi cea din satul Clajna, localitate împrăştiată pe o rază de vreo cinci-şase kilometri, constituită din fostele odăi ale moşnenilor zonei care, cu timpul se retrăseseră aici, mai aproape de păşuni, fâneţe şi pădurile ce le aveau. Şcoala nu era în local propriu ci funcţiona într-o fostă odae, cu foişor, prispă şi trei camere ce aparţinea Domnului Titus Dobrotă.
Omul, un gospodar al satului Lopătari, muncea ogorul din jurul odăii, creştea păsări şi animale, îşi întreţinea familia şi- de cele mai multe ori- venea doar sâmbăta „în sat” adică la Lopătari.
Într-o toamnă, după o săptămână de la începerea cursurilor, învăţătorul repartizat a plecat acasă la el şi nu s-a mai întors. Mai în glumă, mai în serios, domnul Titus a rămas cu elevii, scormonind în universul lor aşa cum credea el de cuviinţă. Fiind tată de copii şi având o minte isteaţă, „domnu Titu” cum îi spuneau sătenii, se înţelegea bine cu elevii, şcoala primară fiind cu un singur post-simultan la patru clase-după limbajul timpului. Întâmplarea s-a petrecut prin1952.
An de an, nimeni nu dorea să fie învăţător aici, datorită izolării aproape totale a satului, aşa că domnul Titus, absolvent a şapte clase primare cum se făceau înainte de război, a strâns anii de pensie, până la desfiinţarea şcolii prin 1969. Despre conşiinciozitatea lui s-au spus multe, despre calităţile sale de om, de asemenea. Toţi cei care au trecut pragul odăii-şcoală au povestit „ce învăţător bun a fost domnul Titus!” Erau vremuri grele pentru ţară, pentru şcoală. Foştii învăţători, dinainte de război erau hărţuiţi politic, mutaţi obligatoriu din loc în loc şi nu erau puţine cazuri când elevi cu şapte clase primare ocupau posturi de învăţători ani la rând. Abia pe la sfârşitul anilor cinczeci au apărut absolvenţi de licee teoretice care-după originea socială, deci tot politic au devenit învăţători, fără studii, ca suplinitorii de azi. Apoi, unii învăţători, după cursuri scurte de vară au fost atestaţi profesori, de diferite specialităţi, pentru gimnazii.
Suntem în anul 2011! Şcoala are la nivel naţional, foarte mulţi învăţători şi profesori necorespunzători din punct de vedre al studiilor. Interesul pentru posturile didactice este din ce în ce mai scăzut. Numărul copiilor scade cu fiecare an! Suntem departe, ca timp, de povestea de mai sus dar schimbările în educaţie, atât de urgente şi necesare, întârzie. Oare şcoala românească chiar nu se poate reforma, o lăsăm să se prăbuşească???

La gimnaziul X, de câţiva ani buni, rezultatele la admitere în liceu au fost dezastruoase din pricina notelor foarte mici la matematică. Cauza? S-a cunoscut, dar nu s-a popularizat şi nici nu s-a luat vreo măsură. Din motive umanitare: adică, acolo era o profesoară în prag de pensionare şi… Şi, ca la noi, „merge şi aşa”.

Timpul a trecut, copiii au crescut iar unul dintre ei, care are un frate mai mic a aflat că acesta face matematica tot cu aceeaşi doamnă.

- „N-a ieşit mă la pensie!” l-a întrebat fratele mai mare, gândindu-se la ce-mi spusese şi mie, „câte am tras eu din cauza matematicii de care n-am avut habar”.

- „Ba da frăţioare, da e tot la noi! Nici eu nu înţeleg nimic, decât că bate cu nuiaua în catedră şi ţipă la noi degeaba”.

Un părinte isteţ a aflat între timp tărăşenia şi mi-a povestit cum s-au petrecut lucrurile. Simplu: ea e membră „pedistă”,cum îi place să se laude, s-a milogit unde trebuie, a dus ceva bunăciuni cui trebuie şi e tot acolo unde n-a făcut nimic în ultimii zece-cincisprezece ani. Ba da, a făcut; şi-a primit salariu lună de lună, ca şi acum, pe nimic!

Vinovaţii?? Copiii, care neînţelegând lecţiile, îşi fac singuri de lucru, copind unul de la altul, întrebânu-se ce semn trebuie, plus sau minus, fără să priceapă chestiuni elementare deşi sunt puşi să memoreze mecanic definiţiile din carte pe care sunt obligaţi să le reproducă, chiar dacă nu le cunosc sensul.

Ce ziceţi, stimaţi colegi, mai rezistă propteaua ce ţine şcoala?

P.S. E problema părinţilor să-şi rezolve problema. Conducerea şcolii e tot politică aşa că, „corb la corb…”

În anii cincizeci, elev fiind, când auzeam instructorul de pionieri, care era pe post de activist de partid plătit, spunănd că „este toţi elevii prezenţi, tovarăşe secretar”, involuntar, mă uitam la cei prezenţi şi în special, la profesorul de l.română, ca să-mi dau seama dacă, ori eu nu eram atent, ori cel ce ne vorbea era din altă lume, nu a şcolii. Trebuie să vă spun că, de fiecare dată, la dezacordurile activistului, învăţătorii şi profesorii lăsau capul în jos, doar profesorului de l.română îi licăreau ochii în cap şi ne privea într-un fel, parcă ne controla să vadă dacă sesizam erorile.

Retrăesc momentele acelea acum, cu amărăciune că, însuşi ministrul nostru este campionul greşelilor de exprimare. Ca să nu mai vorbim de definiţiile aiuritoare unde, cea cu privire la „genul substantivului coleg este neutru”, mă oripilează. Atunci să nu ne mirăm de povestea de mai jos, auzită în micorobuzul de Valea Salciei…

La şcoala din Murgeşti, pe considerente politice, se numeşte o persoană în funcţia de director. Ei bine, tipa în cauză nu este calificată, adică nu are nici o specialitate, pentru a fi cadru didactic. Un derivat, prin care s-a ajuns de la proverbul nemţesc „fie Hans cât de prost, înalt să fie” la românescul „fie Ion cât de prost, din partidul nostru să fie”. Numai că în primul caz era vorba de un Hans ginere, pe când în situaţia aceasta e vorba de conducerea unei unităţi şcolare.

Din întâmplare, cineva a sesizat situaţia şi, pe sub preş, ea a fost remediată, dar ştim cu toţii replica dracului, din piasa „Cyrano de Bergerac”, a lui Edmond Rostand, atunci când din culise se striga „jos cortina!”: – lăsaţi-o ridicată, e greu să mai acoperi, ce-ai dezvelit odată!” In cazul nostru, e greu să mai acoperi un alt exemplu-dintre sute- al implicării politicului în diriguirea şcolii… Calea spre prăbuşirea ei.

Se dau legi ce nu se respectă sau care se modifică de trei patru ori într-un an, cei abilitaţi a le aplica sunt sufocaţi de mulţimea nemulţumirilor, ne trezim continuu într-o nesiguranţă şi lipsă de perspectivă, orinzontul preocupărilor serioase se limitează, se diminuiază, iar banul devine singura direcţie spre care suntem motivaţi a ne mişca şi e firesc să ne întrebăm, unde este şcoala în acest angrnaj? Ei bine, vârtejul de inabilităţi funcţionale al societăţii a aruncat această instituţie de bază, la periferia ei!

Apostolii neamului, cum erau numiţi învăţătorii şi profesorii, au rămas puţini, răzleţi, înghesuiţi şi ei de gijile şi nevoile tuturor.Unii îşi rezolvă problemele existenţei prin activităţi colaterale după orele de program, alţii combină legalitatea cu necesitatea având sprijinul comitetelor şcolare, sau relaţii mai mult sau mai puţin onorabile cu părinţii însuşi. Cei mai mulţi rabdă, privind în gol, căutând speranţe, înglotându-se în datorii sau împovărându-se cu activităţi peste puterile lor, ori luând drumul bejeniei, umilindu-se în slujbe în afara ţării, deprofesionalizându-se.

Într-un sat mai norocos, adică cu personal didactic calificat, dornic de afrimare, din judeţul Buzau, o familie modestă a cheltuit 400 lei pentru a-şi putea trimite cei doi copii la deschiderea şcolii. A trecut aproape o lună şi încălţările trebuie schimbate, încep pregătirile pentru anotimpul alb, iar cheltuielile pe caite speciale, culegeri şi alte anexe utilizabile în lecţii se ţin lanţ: trei culegeri-obligatorii, cică-costă 60 lei, două caiete speciale 40 lei, cretă, creioane colorate, acuarele, etc. Se duc iar spre două sute de copil. Se mai gândesc oare aceşti părinţi la micile bucurii ale copiilor lor? Iar în frustarea lor, copiii vor mai fi capabil de un randament şcolar competitiv?

La o grădiniţă rurală de lângă municipiul Buzău (evit nominalizările din respect faţă de colegi, dar stau la dispoziţie cu exemplele concrete), 180 lei reprezintă costurile pentru „demarajul” copiilor :cretă colorată, caiete cu coli speciale, bloc de desen, acuarele, carioci, creioane colorate, coli de scris, etc. Taxarea aceasta se face cam de trei ori pe an. Cu variaţiuni, situaţia e similară şi la oraş. Partea proastă e că nici la ţară şi nici la oraş nu există transport şcolar şi pe lângă aceste cheltuiei fiecare familie trebuie să-şi asigure pe cont propriu, deplasarea copiilor.Alţi bani, alt timp care costă. Iar dacă, evaluăm starea demografică actuală a judeţului nostru, unde numai în ultimul an numărul copiilor a scăzut cu peste 1500, realizăm că nu e vorba de o reformă ci doar că şcoala se prăbuşeşte. (va urma).

Când la fila 28 a siteului http://stimtot.ro, din 02.02.2010 începeam serialul „Şcoala într-o rână…” îmi pusesem mari speranţe că opiniile şi constatările mele vor fi luate în consideraţie şi că se vor pune bazele unei schimbări reale în ograda şcolii româneşti. Menţionez că am făcut publice direct aceste păreri la Parlament, la Preşedinţie şi Ministerul Educaţiei. Credeam că noua legii a şcolii va fi şlefuită, speram că cineva mă va contacta pentru o dezbatere mai aprofundată şi pentru sprijinirea cu soluţii, dar nu-mi închipuiam ca „reforma” şcolii să se facă la fel ca „trecerea gâştelor prin apă” (expresie consacrată în spaţiul şcolar)…

Legea a trecut de mult, s-a publicat, a fost criticată dar nici măcar nu se aplică! Iar scuza cu criza e de o banalitate fără acoperire deoarece acolo unde conştiinţa profesională este înaintea valorii muncii, colegii noştrii strâng din dinţi, dau de la ei, umblă cu acelaşi costum de haine de trei ani şi pantofii scofâlciţi-mai nou cu blugi şi bascheţi, mănâncă pe apucate, între două serii de copii la meditaţie şi se culcă mulţumiţi şi cu speranţe de mai bine. La fel şi la grădiniţele sau şcolile unde părinţii au o situaţie materială satisfăcătoare, au entuziasmul tinereţii sau bucuria debutului şcolar, primele zile aduc cheltuieli „la negru” cu mult peste imaginaţia guvernanţilor. Dar, la general, situaţia e alarmantă. Două sunt motivele: unul, politizarea excesivă care a instaurat incompetenţa menegerială şi al doilea-derivat din primul-, gestionarea defectuasă a resurselor(umane şi materiale).De exemplu, o „menegereasă” (aşa zisă directoare), de sorginte politică la primul „consiliu profesoral”, în introducere a ţinut să atragă atenţia colegilor că, „începând de azi nu mai sunt Lily pentru voi ci doamna directoare”. Un nou director, promovat pe aceleaşi criterii (apropo, ce mai e cu concursurile astea de directori, mai lucrăm mult cu delegaţie, d-le ministru??), şi-a impus „autoritatea” atragând atenţia, pentru început, că „de azi nu mai merge cu întârzierile, condica nesemnată şi învoirile”…

Mai nou, în condiţiile reducerii salariale, a blocării posturilor bugetare, folosindu-se aceleaşi criterii de mai sus, se înfiinţează posturi de contabili cu normă întreagă sau ½ normă, în funcţie de mărimea şcolii. Probabil sumele slariale, ale acestora sunt secrete pentru profesori, dar la unele şcoli ele sunt de două ori mai mari decât ale lor. E probabil „un avans” pentru electoralele de la anu! Asta e gestionarea de resurse! Mai e vreo îndoială că şcoala se prăbuşeşte??

(va urma)

Stimate Domnule Preşedinte,

Am afirmat că am soluţia cresterii cu 50% a salariilor profesorilor din invaţământul preuniveristar începând cu 1 septembrie 2009 şi răspund pentru aceasta.

După convingerile şi observaţiile mele nici un ministru, de după prof. Andrei Marga ,nu a înţeles pragmatismul reformei şcolii româneşti – cel puţin în zona învăţământului preuniversitar – propus de domnia sa.

Din păcate şi o bună parte din benrficiari – educatori, invăţători, profesori şi mulţi lideri de sindicat – n-au depus vreun efort pentru a o asimila, cu toate facilităţile create de diverse programe europene destinate şcolii.

Reforma şcolii presupune un radicalism liberal care să scoata slujitorii ei din grija zilei de mâine, pentru a se putea dedica unei PRIORITĂŢI NAŢIONALE, CARE ESTE ÎNVĂŢĂMÂNTUL.

Nu vreau să fiu lipsit de modestie şi nici să inoportunez cu intervenţia mea, dar doresc să sugerez că PNL-ul are capabilitatea să realizeze un deziderat, transformat de actualii guvernanţi, intr-o iluzie.

Căile si principiile ce stau la temelia construcţiei bugetare pentru cresterea cu 50% a salariilor din preuniversitar sunt următoarele:

1. De-birocratizarea administraţiei şcolare prin revizuirea normativelor, arondarea claselor şi şcolilor, administrarea cheltuielilor pe elev pâna la clasa a VIII a de către primăriile locale, iar după aceea de către consiliul judeţean prin Direcţia de administrare şcolară;

2. Flexibilizarea Curriculumului şi a programelor şcolare pe baza noii legislaţii care să ateste autonomia şcolii sau a retelei şcolare arondate legal şi să confere dreptul decizional al consiliului şcolar de a asigura încadrarea corespunzătoare pentru Currculumul la Decizia Şcolii, care să deţină o pondere de cel puţin 40%;

3.I erarhizarea unităţilor şcolare ptrivit cu standardele europene (a se vedea de ex. Marea Britanie) şi introducerea profesiunii de manager şcolar. In prezent aceasta se poate face pe baza atestatelor profesionale pe care cei mai multi dintre manageri le deţin, concurs de competenţe manageriale şi prin alegerea de către consiliile şcolare.

4.Organizarea unui nou sistem de control, îndrumare şi promovare în profesiunea didactică prin desfiinţarea actualelor inspectorate şcolare şi instituirea unui Corp de Control al Preşedintelui României, organism apolitic, cu puteri decizionale în domeniul profesiunii didactice, ridicării în grad sau menţinerii la catedră. Norma de încadrare va fi corelată cu cea europeană – între 300 şi 400 cadre didactice la un inspector sau revizor şcolar.

5.Privatizarea Agenţiei Naţionale a Taberelor Şcolare sau trecerea lor la primarii sau consilii judeţene pentru a degreva bugetul ministerului de cheltuieli inutile.

Pentru fiecare din cele cinci puncte pe care le propun se pot modela toate soluţiile concrete ca Norme de aplicare.

Pactul pentru educaţie şi legislaţia propusă după lansarea lui, nu are in vedere decât in mică măsură cele sintetizate aici de mine.

Orice întrebări, observaţii sau idei sunt bine venite şi le pot recepţiona pe e-mail sau telefonic (0744878761, 0238525545)

Cu deosebită stimă şi consideraţie!

Ovidiu Ionescu

Câştigător al alegerilor din 2008, cu 31 de primari, un senator şi doi deputaţi, PNL ul a înregistrat cea mai spectaculoasă victorie politică postrevoluţionară. Cum spuneam, cuplul Bâgiu-Scutaru a luat tot ce s-a putut, başca un deputat de Ramnic, Titi Holban.

Ehei, dar au trecut doi ani, iar acum la putere e PD-L (pede minus le). A început frichineala! Toţi "oamenii lu Bâgiu", jos! Acum "Cezarul" le arată adevărata faţă a "democraţiei" politice. Intervenţia politica la nivelul deconcentratelor s-a cam terminat, acum se vizează "rămăşiţele" cu simpatiile lor. Orice turnătorie aduce schimbarea din funcţie, trimiterea chiar acasă în cazul restrângerilor de activitate. Linguşitoriile, camelionismul şi servilismul fac acum casă comună în mai toate instituţiile bugetare. Că în multe din cele private cui îi arde de politică sau nu cântă pe acelaşi ton cu directorul, nu supraviţuieşte.

Acum pedeleul pregăteşte campania electorală pentru alegerile viitoare. In vizor se află colegiile în care au pierdut alegerile trecute, e de înţeles. Nu contează mijloacele. Un model a fost deja lansat printr-o "ambuscadă" la Nehoiu. Ca în vremurile când securitatea făcea descinderi ridicând "duşmanii" poporului, la poarta liceului nehoian se opreşte microbuzul inspectoratului plin ochi cu  "mardeiaşi" cu sarcină precisă: nimic nu e bun in şcoală, concluzie anticipată de aşa zisa inspecţie frontală, directorul, fiul primarului liberal al oraşului, trebuie schimbat!

Nu are rost să discutăm metodologia inspecţiei frontale, nici să facem referiri la calitatea actului evaluativ al acesteia, în patru  cinci ore de intreconectare în care, printre altele li s-a spus colegilor, de către inspectori că "luaţi banii degeaba". Se cuvine o menţiune: o singură profesoară a fost apreciată pozitiv, toţi ceilalt au fost făcuţi "praf"… cu toate că unii fuseseră gratulaţi cu "foarte bine" cu câteva luni înainte. Presiunea pusă pe profesori era "normală" deoarece nu trebuia nimeni sa intrebe in şedinţa finală de ce este schimbat directorul. Justificarea "actorului" care a înmânat hârtia: "nu noi am făcut ancheta"… a fost penibilă. Bineânţeles că toată lumea a concluzionat că e vorba de o  lovitură sub centură dată primarului, PNL-ului. Acum urmează Râmnicu-Sărat?

Şi ne mai întrebăm de ce 70% din populaţie consideră că mergem în direcţie greşită. Cezărică ţine-o aşa frăţioare, frica păzeşte pepenii, baga-i în draci pe profesori "ca iau banii degeaba". Care bani???