Azi e o dată memorabilă: insurecţia prostiei, decalnşată acum o lună a învins. Cei care încearcă să mişte ceva după această victorie incredibilă au soara celor din înţeleapta zicală: ”un prost aruncă un bolovan în băltoacă (vezi ţara asta) şi zece se căznesc în zadar să-l scoată”.

Am trăit micile bucurii ale tinereţii într-o lume în care a fi prost – atât în înţeles spiritual căt şi material – era virtute. De atunci s-a limpezit proverbul: ”fie omul cât de prost, mintea vine după post”. Acum, iată că mă ofilesc sub aceleaşi auspicii. Asta-i viaţa! Humanoizii care ne conduc (nu ştiu dacă nu cumva i-am gratulat cu acest epitet) îşi ucid la propriu, bătrânii! Cu mine pot doar să spun cumva că au încercat să o facă da nu m-au găsit. Mă ……..(găsiţi cuvântul adecvat) pe insurecţia lor, pe idioţeniile lor s-au pe tăierile, ghilotinările sau autodafeurile ce le plănuiesc. Cel mai bun remediu este să nu-ţi bagi în câr cu ei! Vor avea sorta câinilor cărora le pică un ciolan! Până atunci îi înumăr pe incoruptibili şi plănuiesc o contralovitură pe un izvor de legendă: un izvor care nu a secat niciodată, cu apă potabilă foarte bună provenită din nisipurile miopliocene, Izvorul Ţeviei! Vă aştept!

Suprafaţa în limitele arătate mai sus depăşeşte cinci sute de hecare, proprietaţi private sau publice.

După asfaltarea drumului de acces spre cele două destinaţii, vulcanii mici şi mari, fluxul turistic a crescut simţior şi, odată cu el şi interesul pentru pământurile din zonă. S-au făcut câteva achiziţii, mai mult sau mai puţin legale, unele oneroase, dar nu despre asta e vorba ci de venirea unui investitor mai serios care a cumpărat o suprafaţă de peste zece hectare şi pe care a început o construcţie ce pare a fi de perspectivă. Uite că după acest început metru pătrat de teren era astă toamnă de un euro ceea ce m-a făcut să mă interesez dorind să achiziţionez acum şi eu nişte teren acolo. Hait, cinci sute de metri pătraţi, la o poziţie excelentă, 2500 euro! S-a deşteptat lumea sau eu nu mai ştiu pe ce lume trăiesc? Se gândeşte oare cineva să facă aici o staţiune turistică? Poate Elena Udrea, cine ştie, ea e din Pleşcoi şi ar putea da un semnal. E posibil să aibă unele informaţii cu caracter secret despre ţinut, aşa cum am şi eu, şi atunci s-ar justifica o investiţie de câteva miliarde. Cred că dacă la urechile preşedintelui ar ajunge informaţiile referitoare la calităţile excepţionale ale aerului, altitudinii şi a altor daruri al lui Dumnezeu existente aici, ar putea opta pentru locaţie gândindu-se la bătrâneţe. Până atunci am început să mă gândesc, oare casa mea aflată la patru kilometri de Pâcle, cu patru mii de metri pătraţi în jur, la cât ar ajunge?? M-aş putea muta acolo, apă curentă e, elctricitate la fel, n-aş avea grija lemnelor că e şi conductă de gaze. Halal să-mi fie!!

Până spre orele 15:30 vânzoleala, discuţiile şi organizarea conformă cu transmisia radiotelevizată fuseseră rezolvate după care au început zvonurile, alarmele false, pe care le luam drept bune şi cereri mai mult sau mai puţin întemeiate pe care oricum nu le puteam rezolva în prima zi. Deoarece unele zvonuri se repetau am luat măsura organizării grupelor de pază şi suptaveghere, pe şosea, la intrarea în primărie şi la principalele intersecţii ale drumului judeţean.Apar şi primele „alarme” periculoase:în jurul orei 16.00 primim de la Căneşti telefon că o maşină Dacia cu persoane necunoscute nu a oprit la semnul poliţistului de la primărie şi că are un „terorist” inăuntru, fiind lăsată de spate. In dreptul şcolii Scorţoasa era un baraj de 10-12 tineri care, fiind anunţaţi, opresc maşina respectivă şi o controlează: într-adevăr maşina era încărcată cu porcul tăiat la Chilii de bietul om care alerga repede ca să nu-l apuce noaptea până la Berca, de unde era.

Nu ştiu nici până azi cum de erau suficiente banderole cu tricolor pe care tinerii şi le puseseră la mână. Unii ziceau că le-au adus de la Berca, alţii că le-au dat miliţienii… Oricum toţi erau conştiincioşi şi „apărau” cuceririle revoluţiei. Au apărut şi primele semne de indisciplină: Pe fondul panicii şi zvonisticii generale Costică Unguranu (Patent – cum îl porecleau copiii), care era şeful gărzii patriotice pe comună, pleacă la Berca la comandamentul Batalionului de Gărzi Patriotice, condus atunci de Zahiu Nicolae (Ninel), să ceară cartuşe şi arme pentru a „ne apăra de terorişti” deoarece şoferii autobuzelor de seară au anunţat pe tot drumul că s-a aruncat în aer barajul de la Siriu de către terorişti şi că aceştia vin spre Berca să arunce sondele în aer. Zahiu il întreabă de delegaţia de la CPUN, apoi mă sună şi mă întreabă dece l-am trimis. I-am spus ca eu nu am trimis pe nimeni. Omul, înţelegând situaţia i-a replicat „patriotului”: ”nu vă faceţi voi grijă de sondele noastre”, şi l-a expediat fără nici o armă. Dacă lucrurile nu ar fi fost analizate cu discernământ, sigur am fi avut şi victime ale revoluţiei la Scorţoasa. Fac această afirmaţie cu răspunderea celui care atunci se confrunta cu cele mai inedite atitudini, la mulţi dintre concetăţenii cunoscuţi, de la care nu te aşteptai sau care îşi păstraseră obida în suflet ani în şir… Duşmănii făţişe, pe care nu le bănuiai sau ataşamente prieteneşti şi de simpatie la care nici nu visam apar chiar din prmele ceasuri ale exprimării noii puteri. Intreaga noapte de Crăciun s-au perindat în primărie oameni pe care nu-i mai cunoşteam sau nu-i mai văzusem nicioată. Am păstrat pentru posteritate o parte din documentele scrise atunci dar atât. Nici o posibilitate de înregistrare, de situaţii incredibile de manifestare sau de reţinere a unor atitudini. Ce de folos ar fi fost pentru unii azi. În special pentru cei care nu înţeleg cum e posibil ca să fim atât de divizaţi ca oameni, atât de răzleţi în accesarea volorilor relaţiilor interumane. Răutăţile mocnite zeci de ani, nedreptăţile pe care le suferiseră mulţi, hoţiile unora, rămase nepedepsite sau simple conflicte petrecute în anii comunismului, răbufneau acum într-o stilistică incredibilă la cei care, până mai ieri, erau în bune relaţii.

Dimineaţa de Crăciun am petrecut-o în Biserică, preotul cerându-mi să spun câteva cuvinte mulţimii adunate. Nu mai reţin cuvântarea mea de atunci, ştiu doar că plângeam cu toţii şi ne rugam pentru sufletele celor căzuţi nevinovaţi.

După amiază, la primărie, au continuat să curgă zvonurile şi dezinformările, cea mai alarmantă a venit de la centrala Beciu a schelei: ”domnule preşedinte, de pe Muchia Arbănaşului coboară cinci motociclişti îmbrăcaţi în galben şi înarmaţi!”Credeam că sunt petrolişti şi l-am sunat pe Zahiu, am discutat despre teoria diversiunii şi ne-am propus să mai vorbim, să urmărim ce se întâmplă. După o jumătate de oră o sun pe centralistă şi nu primesc nici un răspuns. Revin. Las pe cineva la telefon să sune din cinci în cinci minute la Beciu şi plec cu o maşină la Policiori. Tinerii de la intersecţie erau bine dispuşi, lumea îi cinstea şi le aducea de mâncare. Nici urma de motociclişti, terorişti sau petrolişti. Incepusem să mă cam îndoiesc şi de veştile televizate dar timpul mergea înainte.

Execuţia de la Târgovişte a adus o radicalizare a atitudinilor inter-relaţionale inclusiv între membrii cooperatori, pe de o parte unii care munciseră la ceape de la înfiinţare, iar pe de alta, alţii cărora li se luaseră pământul şi plecaseră la muncă în ţară şi acum şi-l doreau înapoi. Pe acest fond minciunile şi zvonurile se amplificaseră şi auzii voci împotriva mea de genul „asta vrea să aducă moşierii şi burghezia înapoi”. Şi aşa, de unde până unde – n-are rost să vă spun – sunt vizitat pe 29 decembrie 1989 de un tip tânăr, până în treizeci de ani, îmbrăcat cu o şubă gri, cu automat pe piept, de care era să se împidice când a coborât din ARO, care se prezintă ca fiind reprezentantul CPUN-ului judeţean. Imi cere numele, câteva date statistice şi-mi cere nişte situaţii pe care le avea pe un caiet. Am văzut cum le citea şi un curent rece mi-a traversat şira spinării. Tipul era semianalfabet. M-a întrebat ce comune mai sunt la deal şi a plecat. Am înţeles ca s-a îmbătat fleaşcă pe la Chilii asa că n-am avut cui să-i mai dau situaţia cerută. Nu l-am mai văzut vreodată dar gândul că preluarea prin forţă a puterii ar putea scoate în frunte asemenea exemplare umane, nu m-a părăsit decât mult timp după aceea.

Din punct de vedere al schimbării regimului politic al comunei, potrivit cu cerinţele transmise prin comunicatele oficiale pe radio si televiziune, se produsese revoluţia anticomunistă la Scorţoasa. Cum aceste rânduri sunt scrise la douazeci de ani distanţă cred că multe amănunte mi-au scăpat de aceea sper ca prticipanţii de atunci care vor citi vor adăuga completările lor. Ceea ce a urmat după 29 decembrie aş pune-o sub alt titlu ”Contrarevolutia comunistă”, eventual, sau mai corect, „Cum am ajuns inspector şcolar”, voi vedea dar nu în etapa actuală când îi comemorăm pe cei plecaţi dintre noi atunci sau, când traversăm perioada Sfintelor Sărbători ale iernii, Naşterea Domnului, Anul Nou şi Boboteaza… Pe mai târziu.

Am sprijinit un tanar, l-am "consiliat" s-a remarcat, a reusit, nu m-am inselat asupra "mirosului lui politic". A ajuns sus, sus. E bine, odata sau de doua ori  pe an, ma intreaba ce mai fac, mi-a  dat o pozitie onorifica in partid. Acesta e traseul. Consilierea mea nu mai e necesara, poate nici prea profesionista, dar sunt convins ca indiferent de parere, cu cat intrebi mai multi cu atat e mai bine. Cred ca de sus se vede altfel. Nu regret nimic. Situatia prezenta este cea mai mare – sau printre cele mai mari – farse ale istoriei. Minciuna comunista incepe sa paleasca in fata miciunii oficializate azi. Si eu sunt de acord ca vom vedea in curand dimensiunea erorilor noastre, daca nu cumva primele semne sunt evidente. Inclusiv componenta guvernului actual. Probabil ca o consultare generala, un schimb de idei calm si asezat, o platforma valorica pe care sa putem sta toti, ar fi mult mai nimerita in timpurile actuale. Mai sper in presa adevarata, in oamenii ei. Cred ca si aici ar trebui sa ne orientam si sa sprijinim profesionalismul unora. E singurul mijloc de a restrange aria jafului economic asupra tarii.

Copiii apar pe lume din dragoste (evităm cazurile accidentale) şi trăiesc datorită acesteia. Natura bilogică, ereditatea şi educaţia – inclusiv mediul, strada, televiziunea, videoul, mobilul – ne personalizează pe fiecare. Cu accente tipice, individuale şi simţurile normale a căror configuraţie poate fi profund diferită. Din toate punctele de vedere.Despre aceste cazuri discutăm in mod frecvent, dar sunt şi excepţii, cam după trei ani încep să fie reţinute primele imagini, amintiri, şi – deosebit de relevant – gânduri. Nu vreau să fac o apologetică a gândirii dar în mod cert, toţi oamenii o posedă.

La experienţa mea, un pic mototolită de obstacolele vieţii, am ajuns la concluzia că gândul este cea mai rapidă cale de comunicare interpersonală, dacă nu chiar de transport. Precis că “aparatura” de punere în funcţiune a comunicaţiilor pe această cale nu a fost întreţinută dintru început iar întrebuinţarea ei se relevă întâmplător sau-în cazul iniţiaţilor-se practică în acţiuni mai puţin deschise accesului public.În cazul “transportului ca gândul”, subiectul e vast aşa că aştept teleportarea…

Gândirea este cea care stârneşte curiozitate, natura bilogică are spaţiu de reflexive datorită modificărilor stârnite de creştere iar corelarea acestora se poate desăvârşi în funcţie de calitatea educaţiei în familie si de influienţele asupra ei din N direcţii! De reţinut că simţurile obligă mecanismul gândrii să reacţioneze.In cazul individual fiecare cu ale lui dar un gând către altă persoană poate fi “interceptat”. Coincidenţe sau nu, sunt mii de situaţii prin care am aflat cu zile, ceasuri sau secunde ceva, despre cineva, undeva, îninte ca să primesc vreo comunicare orală doar pe calea gândurilor, ale căror unde se nasc şi circulă într-o manieră imprevizibilă .

Faptul, acţiunea ca atare, prinderea mesajului, apariţia unei anumite stări sufleteşti, reprezintă tot un fir de gândire, de spirit, de suflet. Sinonimia enumerată aici are rolul de a sublinia de fapt ceea ce numai inima percepe deşi toate aceste situaţii-stări nu au vizibilitate. Nu se văd, le simţim însă. Uneori ele sunt accentuate de ceea ce numim telepatie, atunci când acţiunea noastră vine în întâmpinarea acţiunii unui partener de aproape sau de departe, gândirea noastră primeşte mesajul spiritului celuilalt, dorinţa noastră se suprapune cu iniţiativa altuia. Mesajul telepatic este fundamental în dragoste. El trebuie priceput, îngijit, cultivat cu deoasebită grijă, dragostea reprezentând fundamentul vieţii. ”Dar mai întâi îngrijiti-vă de dragostea dintre voi, căci dragostea acoperă mulţimea păcatelor”, spune Sfântul apostol Pavel. Fac această subliniere pentru a atrage atenţia că însăşi fiiniţarea lumii acesteia e rezultatul unui gând şi al acţiunii lui: dragostea! A ne apleca asupra studului domeniului înseamnă a porni pe drumul marilor iniţiaţi ceea ce nu ne propunem acum..

Iubirea, dragostea nu au termene, perioade, vârste delimitate strict. Acesta e un caracter general. Caracterul special se referă la relatiile dintre doi parteneri de sex diferit. Nici aici nu e o limită infeioară ori superioară de vârstă. Câteva precizări sunt necesare: dragoste cu sila nu există, dragostea cere fiecărui îndrăgostit să raspundă cu dragoste, sentimentele de iubire reprezină produsul simturile noastre eliberate prin pulsaţiile gândirii. Las la o parte faptul că ne datorăm reciproc dragoste ca trăitori ai lumii lui Dumnezeu şi rezumez, în continuare, spre ştiinţa tinerilor, rezultatele cercetărilor mele pe drumul de la dragoste la sex.

Azi, informaţiile sunt atât de diverse şi de aceea eu mă concentrez asupra esenţialului. Nu e o vărstă pentru dragoste! Corect! Nici pentru sex nu e o vârstă stabilă dar recomandările sunt limpezi. In mod metafotic amintesc faptul ca dacă vom mânca ”de poftă” fructe verzi ni se vor strepezi dinţii. Asa dar fructul trebuie gustat copt! Tot astfel şi cel al iubirii! Fac o paranteză adăugând ca “iubirile”, ”dragostele”, ”impreună trăirile”, ”cuplurile ce se fac şi se desfac”, prezente din belşug in reviste, tabloide, televiziuni, etc. sunt cazuri evidente de neîmpliniri, de eşecuri şi “recepţionare” distorsionată a mesajelor simţurilor emise cu ajutorul gândurilor sau chiar blocaje ale lor prin intermediul celui mai periculos agent al derapajului în dragoste – instinctul! El, instinctul, ne spune, “o vreau pe aia”, şi ne facem un titlu de glorie stand cu o starletă cu corp expresiv, ori cu o anonimă frumoasă, care, în treacăt fie spus nu are motivaţie să refuze o ofertă, mai ales ca e susţinută material. Lipsa de motivaţe de care am spus e, mai pe şleau, lipsă de educaţie… Sunt rare situaţiile când cineva s-a “orientat” astfel ca dint-o asemenea decizie să iasă un cuplu de o viaţă. Desigur sunt şi cei care recunosc greşala dar orbirea instinctuală e aşa de puternică la momentul respectiv încât orice încercare de deturnare atunci e, practiv imposibilă.

Ei acum ce spun cercetările mele în legătură cu “coacerea” fructului? Nimic spectaculos! Trebuie înlăturte cu autortate intervenţiile din dezvoltarea normală a fiinţei fizice şi spirituale. Pentru că rodul creşte din interior, simturile se ascut, întrbările devin curente, modificările fizice se accentuează, apar primele semene ale preadolescenţei proaspete, nealterate, se apleacă cu ceva mai mult interes urechea la discuţiile pe teme erotice ori chiar porno. Indiferenţa nu e o soluţie pentru atitudinea adulţilor. Accesarea delicată cu respect şi afecţiune vizibilă pentru copil e cale spre discuţii intime. Ce vor băieţii atunci? Ca toate fetele să-şi lase chiloţii jos, să li se ofere “pe tavă”… ca apoi ei să înceapă a se lăuda şi să devină “pieptoşi”… Prevenţia acestei atitudini depinde de modul corect în care se fac toate convorbirile în familie. Este periada cea mai delicată a vieţii de familie când, cu toate riscurile, certurile, contarzicerile, vorbele urâte trebuiesc eleiminate pentru multă vreme. Ce vor fetele? În mod cert vor să ştie, să afle, să cunoască şi – dacă părinţii nu ştiu cum să intervină – să încerce. Fetele se doresc iubite, complimentate, “ameţite” cu vorbe dulci, servite şi ocrotite de băieţi.Tendinţa către apogeu, adică spre sex, e mult mai accentuată în zilele noastre. Din păcate e şi mai acceptată de multe familii sub pretext că de “e şi ea (el)tânără ce?” si că “trebuie să cunoască viaţa”. Ca şi cum nu ar fi suficiente complicaţii pe drumul vieţii pentru a nu ne mai lua un bolovan de picioare. Toate la timpul lor!

Să nu fiu înţeles greşit sau de “modă veche”, dar fără dragoste nu poate fi sex. Curiozitatea nu ţine loc de dragoste, iubire. Fără o siguranţă a reciprocităţii sentimentelor, a autenticităţii reale a lor, nu prin bravadă şi golănie, ci prin acele legături intime, spirituale, ce declaşează creşterea ritmului cardiac urmată de alte declicuri fiziologice, ca impulsuri relevante a unei solide ancorări telepatice, sufleteşti, aşadar fără acestea, sexul nu produce împlinirea paroxistică specifică, reciprocă concomitent, deplină şi instantane. Este de subliniat apăsat faptul că “aventurile” sexuale reprezintă partea instictuală din oameni şi sunt alunecări treptate spre viciu. La condiţiile de comunicare ale vremurilor actuale formularea de principii privitoare la subiectul nostru e o dovadă certă de bună creştere. Mai adaug că viaţa de cuplu presupune o atentă şi oarecum relativă împletire a dragostei şi implinirii ei prin sex. Atât bărbatul cât şi femeia sunt în siguranţă amoroasă doar atunci când simt fiecare, dorinţele celuilalt. Există ceea ce în lumea microscopică se numesc feromoni, iar la oameni senzaţii emise spiritual care impletite trezesc în intimitatea fiecăruia dorinţa. Nu este exclus ca asemenea mesaje telepatice să fie transmise şi de către personae care nu fac parte din cuplu. Oricine înţelege unde “bate” domnul X sau doamna Z , cu privirea ca o îmbrăţişare discretă. “o ţigare, o cafea, o cină discretă” sunt introduceri în studiul aventurilor. E plină lumea şi de aceştia.

În sinteza de mai sus am atins principalele aspecte ale temei. E doar esenţialul. Acum urmează întrebările, nedumeririle sau aprecierile dvs., astel ca subiectul să poată fi limpezit cât mai devreme.

Aseară, pe la şapte am avut o iluminare. Nu ştiu da mi se întâmpla cam des în ultimul timp, fiţi atenţi. Am "văzut" numerele care vor ieşi deseară la loto. Dau înebunit telefoane la copii, încep să mă strofoc cum să fac să iau bilet, gata să păţesc beleaua, când îmi aduc aminte de verişoara me! Era pe net. O accesez, îi arat pe scurt situaţia în care mă aflu şi-i propun următoarea afacere: din cei opt milioane pe care îi va câstiga ea pe numerele ce le "citisem" eu prin mesaj subliminal, să-mi dea şi mie două. Scot la imprimantă toată conversaţia s-o am ca probă în instanţă in caz de ceva, stabilim masurile de securitate necesare, nu că ne-ar fi frică de cerşetori, da o asemenea sumă trebuie secretizată, şi-înainte de a încheia dialogul apare marea dilemă: ce vom face cu banii?? Reluăm dialogul. Pentru început imi sugerează că am putea să ne mutăm mai aproape unul de celălalt, că viaţa-i scurtă, că sucită, că-nvârtită… Cum noi doi avem doar o scurtă perioadă de graţie când ne întâlim, maxim două trei zile fără să ne certăm, până la urmă nu era o ideea rea şi în caz de scandal, îşi ia fiecare "jucăriile" şi-şi vede de ale lui. Dar tot "străluminarea" m-a scos din încurcătură: "ce-ar fi tu să ne luăm o căsuţă pe malul Mediteranei şi să stăm şase luni în ţară şi şase –i arna – acolo". Deoarece ea a achiesat rapid la idee, ne-am urat noapte bună. Aşa că, tuturor, pa! Plec la Malaga! Acolo am stabilit într-un final. De ce? Păi să nu mă mai combat cu Nucu care se laudă că nu ştiu ce calităţi de vinuri a băut! Să fiu în mijlocul vestitelor podgorii de Malaga! Măcar dacă ne certăm, s-o facem sub o influienţă de calitate! Incă odată, hai pa!

Dacă presa ar şti reţeaua pedelistă a minciunii, propagandei şi dezinformării publice şi ar confrunta-o cu o altă reţea din arhiva CNSAS, dând-o publicităţii pe toate canalele, am putea spera că ceea ce vedem acum s-ar duce în istorie. Această reţea este foarte vizibilă în mediu rural.

Generaţia mea — s-a observat bine şi azi, la interviurile presei — a trăit într-o răsturnare de valori! Vă mărturisesc că până prin anii şaptezeci, când a fost impus un imn mai apropiat de sufletul românilor, „Trei culori,” confuzia asupra acestei importante zi era generalizată. Mai întâi era sapte noiembrie „de la fraţii sovietici”, urmată de 21 decembrie, ziua „tătucului Stalin” sărbătorită până în 1953, opt şi nouă mai zile libere în vremea liceului,  şi – până în 89 – vestitele urniri de forţe „desenate” cu prilejul trădării de la 23 august!

După lovitura de stat din decembrie optzeci şi nouă care a declaşat revoluţia paşnică a profeţei celor douăzeci de ani de „şcolarizare” democratică a poporului român, a venit 1 decembrie, Ziua Naţională a României. Fiecare an, de atunci, cu istoria lui. Ultimii doi ani, cu „penibilul” nesimţirii ajuns la nivel central. Cum a fost posibil ca preşedintele să nu dea mâna cu cei cărora le datorează pozitia? Oricum eu – deşi nu m-a întrebat nimeni care zi ar fi mai nimerită pentru a deveni NAŢIONALĂ — din respect pentru mine am sărbătorit această zi sădind doi cireşi… DE MAI!

Aici intră în scenă, „câinele de pază,” „a patra putere în stat”, benficiara şi – în mare parte – producătoarea sau regizoarea spectacolului, unde sosesc informaţiile „pe surse”, se dau verdicte, se fac clasamente, se scurg cuvinte care ajungând în „canalizarea” socială, dau pestilenţă tot mai sufocantă zilelor noastre amare. Aşa, jegul devine sclipici auriu, morfăiala cuvintelor sordide, se transformă în verdicte iar minciuna se cuibăreşte tandru. Da domnule, presa e liberă, mai liberă nici că se poate, dar libertatea presei se opreşte acolo unde începe libertatea mea! Eu, cetăţean al României, azi la douăzeci de ani de speranţe, nu mă simt liber dacă ridic ochii! Punct!

Până la urmă nici nu ai cu cine vorbi despre morală, nu ai unde. Cum nu? Da şcoala ce face? Care şcoală, aia unde directoarea primeste o sponsorizare de două sute de milioane lei vechi pe care le facturează la prietena ei şi-şi ia comisionul cuvenit? Sau cea unde învăţătoarea strânge la fondul clasei pe parcursul a patru ani şcolari bani – cota aparte de la fiecare părinte – pe care îi justifică puieril cu bonuri de casă dar pe care, în realitate, i-a cheltuit pentru propriul buzunar? Ori unde? Odată, liderul unui sindicat delapidând cotizaţiile, este scos „basma curată” pentru fapta sa penală de către directoare şi drept recunoştinţă, azi, nu-i mai dă nici bunăziua acesteia??

„Merele putrede strică şi pe cele bune”! Ei bine, putregaiul acest era mic în anii cincizeci cănd a început a fi răspândit ca o molimă. Religia s-a scos din şcoală la 1 ianuarie 1948, valorile morale de până atunci au fost rase, apoi au fost introduse noţiuni morale noi, cu alt conţinut şi altă rezonanţă. Lupta de clasă a proclamat destrămarea relaţiilor umane bazate pe corectitudine, respect, demnitate, a adus duplicitatea ca regulă generală pentru „păzitul propriei pieli”, iar încercarea de a impune o nouă morală a eşuat lamentabil în 1989! Şi ce am făcut noi după aceea? In afara întroducerii religiei în şcoală?

Educaţa morală presupune un grad de responsabilitate extraordinar care inseamnă, în primul rând, ritmicitate, continuitate, perseverenţă şi nu în ultimul rând, o evaluare profesionistă. Noi ce am intreprins? Am „înşfăcat” libertatea, ca valoroasă noţiune a moralităţii comportamentale, dar nu am înţeles-o ci am transformat-o până azi în „domnia bunului plac!” Produsele morale ale familiei, şcolii şi societăţii noastre de azi s-au decantat cu dificultate în valori unanim recunoscute. Naţiunea română este divizată patologic, aproape nimic din ceea ce înseamnă tradiţional nu ni se mai mulează pe spiritul românesc, reproşurile ierarhiei administrative sunt firave, fără substanţă, uneori complet ratate din pricina unei realităţi subterane puternic erozive. Va urma…