Blogul lui Didu

Avem mulţi ziarişti talentaţi. Aş zice chiar scriitori – ziarişti. Nu vreau să le fac popularitate că au, ci doresc să vă spun că citindu-i reţin unele pasaje şi le consemnez pentru sufletul meu. Iata un fragmenţel:

         "Cu Băsescu eşti deja al doilea, eşti exclus, pe margine, pentru că el sugerează nu construieşte, fabuleză o poveste de dragoste cu poporul de care poporul nu avea ştire dar pe care o descoperă uimit, abia acum, în susurul vorbăriei pe care i-o toarnă preşedintele psihanalist". Ofer un sejur la Gura Văii celui care va ghici cine a spus.

Se întâmpla deseori ca weekendul – prieteni, ştiţi cât batjocorim cuvântul asta de import de pe vremea când, vinerea, femeia de servici nu uita să ne adreseze urarea invariabilă, “uichind plăcut, şefu!” – să aducâ la mine acasă surprize plăcute. Copiii, nepoţii, prietenii, aleg Gura Văii atât pentru căldura primitoare a gazdei – hai să ne lăudăm – cât şi pentru energizantele locale, între care ţuica de prună, e de top! Foarte rar, şi îmi pare rău pentru asta, vine şi Costi singur sau cu ai lui! Dece spun ca imi pare rău? Ei bine, tipul e un personaj, personaj, nu o glumă de om! Plin de vervă, cu replica de cele mai multe ori comică, libertin, nu rămâne dator niciodată cu ironiile sau autoironiile, talentat în special în comedie, l-aş dori un obişnuit al casei. Ieri a observat că “avem de toate în familie şi de trei, de triezecişi trei, de patruzeci şi trei, etc. ani, nu ne lipseşte nimic!” Iată o observaţie pe care, în monotonia altor zile, nu o observam, La fel cum nu observam ca “ce naiba, ai capre şi nu ai un căţel să vadă de ele?” Costi, pune probleme. Nu spun ca nu le rezolvă tot el pe multe, dar când le pune rămâi perplex, apoi te prăpădeşti de râs… Ce mă tem la el, am impresia, că e un pic timid! Oare cum să-l fac să devină ceva mai îndrăzneţ?

Prăvălia din Vadu Slănicului de la Măneşti mergea bine, aprovizionarea se asigura destul de repede pentru acele vremuri, aşa că la teşcherea se adunau gologani cu destinaţie sigură: Marioara, fata cea mică, dragostea tatălui, pentru care trebuia „construită” zestrea, potrivit cu datinile timpurilor. Era ascultătoare, învăţa foarte bine totul, stătea mai mult pe lângă mama sa pe care o urma în toate ale casei şi în obiceiurile locale, la care sprintena sa mamă ţinea cu străşnicie, de la torsul fuiorului, la primii paşi ai horei şi până la respectarea strictă a sărbătorilor creştineşti si a tradiţiilor paleocreştine menţinute şi azi în acele locuri de veche existenţă comunitară. Prepararea mesei şi cunoştinţele despre ierburile de leac au fost fundamentate in acele vremuri şi nu e de mirare ca părinţii ei dar si Marioara au avut o longevitate cu mult peste media acelor ani: Enache s-a stins din viaţă la o suta cinci ani iar soţia lui la optzeci şi sapte. Amândoi s-au mutat la bătrâneţe, cu punga plină, în casele

Read more »

Pierdute în incertitudinile documentelor istorice colaterale, veştile noastre din trecutul familiei au rămas pâna azi pe etajera cu poveşti transmise prin viu grai. De unde in vestul Europei, gaseşti ramificaţiile familiilor până peste zeci si zeci de generaţii la noi,puţine sunt familiile, care deţin informaţii documentate din negura secolelor trecute. Am abservat aceasta intrând prin spaţiul arhivistic judeţean sau naţional de unde am cules unele documente foarte puţin relevante pentru a fi scormonite.

Mai captivante mi-au părut relatările, pline de isprăvi şi haz, din şopronul ori velniţa conacului de pe malul Sărăţelului, pe care le-am auzit de la velnicerii grecului, apelativ sub care

Read more »

Afundate în ceaţa dimineţii, dealurile, din jurul ”celui mai frumos sat din ţară”, Gura Văii, îşi poartă culmile prin imensitatea broboanelor umede anunţând parcă — cu vârfurile lor, răsărite fantomatic, din loc în loc, prin pâcla alburie, uriaşi cu spinările curbate — intrarea Zânei belşugului, veseliei si nostalgiei triste, în palatal gijilor, al neliniştii sufleteşti stârnită de trecerea timpului, al dragostei pălite de sărutarea ei, ori învârtoşate cu nectarul rodului din vii… Alunecarea vălătucilor alburii pe vale, iţită de zorii ce străpung orizontul, dezgoleşte, treptat, miraculos, pajiştea verde negru, zburlită de sărutarea negurilor umede, apoi creionează brutal râpile înlăcrimate şi oferă spctacolul desenat al pomilor încremeniţi de uimitoarele culori ce li se dezvăluie cu fiecare zi. Peste Muchea Mare, lumina creste în

Read more »

Peisaje de vis din Romania:
http://picasaweb.google.com/oghion/DeLaSuceavaLaGuraVaii

Curgerea nesfârşită a coloanei militarilor ruşi a durat pâna către amiază…
De prin grădini şi livezi, din sptele gardurilor sătenii se uitau cu o curiozitate îndoielnică şi cu neîncredere la figurile şi aspectul general al spectacolului din acea zi secetoasă de sfârşit de august, cu un soare iute, fără nici o adiere de vânt. Plini de praf, asudaţi, cu feţele inroşite, trăgând de tot tarhatul de pe ei, puşcă în bandulieră, masca de gaze, lopăţică, cartuşiere şi rucsace cazone, ostaşii stârneau mai degrabă milă şi compasiune decât bucurie şi speranţă. Pe Ţevia, la vale, de la un timp, se vedea doar un colb alburiu de praf fremătând. In poarta conacului, la domnu’ Ioan, toţi ce patru copii scăpaţi de pe front, îmbrăcaţi civili, alţi flăcăi veniţi de peste gârlă, o ciurdină de copii între care nu lipsea Didu, ţampulică cum il porecleau cei mari şi Liviu, prietenul lui intim, poreclit căcăciosul pentru că îşi facuse nevoile in poteca de la gradină, iar tacsu mare, să-l inveţe minte, l-a dat cu nasul in ele…, se uitau curioşi când la coloana de militari cand la Mircea, Tică sau Gigi, care o rupeau bine pe ruseşte cum sporovăiau cu soldaţii: ”cuda, cuda?” se băga Gigi mai aproape de rând (încotro,încotro?). ”Na Berlin”, răspundeau ei. ”Ce p. masii zic aştia, mă Mircea” se răţoia Dorel, cel mai mic dintre ei, care primise botezul focului la ruperea frontului de la Podul Iloaiei. ”La Berlin mă, ce, nu înţelegi?” „Ce naiba să-înţeleg? Cu noi cum rămâne, tu ştii câţi au murit mă, lângă mine?”, ţipă acesta necontrolat, rămas aproape surd la o ureche de la o bombă ce pleznise lângă tranşeea de pe linia întâi. ”Acu să-i fi tocat, mama lor de bolşevici!”
„Mă Dorele, zise Mircea, eu văd că ai cam luat-o din loc după ruperea frontului vostru, da de ce aţi fugit, de ce aţi trădat Conducătorul?” Dorel, se uită la fratele său cu ochii săi albaştri, umeziţi de furie dar acesta îi făcu semn să tacă căci, factorul poştal, tocmai venea pe marginea drumului, de devale, apropiindu-se de ei: ”dom’ căpitan Mircea Ghiza, aveţi o telegramă, ”se adresă el serios şi stingherit de vălul prafului şi forfota ce-l însoţea şi se prăvălea spre Policiori. Sămânţa de scandal se stinse subit, pe feţele celor de faţă, mai ales a celor scăpaţi de pe front, se întipări îngrijorarea, urmarindu-l pe Mircea facând formalitaţile primirii telegramei, amintindu-şi că nu era pace, cu toate că duşmanul de ieri trecea blând si cu zâmbetul pe buze, în lungul drumului din satul lor. ”Don’ Fane, o fi acasă?” se interesă factorul strângându-şi geanta. Nu-i raspunse niciunul, curioşi să afle ce scrie in telegramă.
Dinspre gol pâcla de praf se potoli semn ca se termina coloana. Doi militari tuciurii, cu mustaţă bogată, şargă, trecură în trap, de o parte şi de alta a ei şi se opriră aşteptând, la ieşirea din sat, în dreptul casei lui nea Iancu. Copiii se furişează şi ei pe sub gărdelniţi, începând a se împrăştia pe la casele lor. Cei mai mulţi cotiră spre cotul gârlii, căci amiaza era aproape, căldura sfârşitului de vară înăbuşitoare, cu toate că „cerbul se pişase de mult în apă”, cum îi ameninţau vârstnicii pe copii. Didu şi Liviu, nelipsiţi ca de obicei, după ei. Se dezbrăcau iute toţi, se aruncau în apa adâncă şi începeau joaca.

Fată instruită, ca şi sora sa, Aurora, îndrăgostită până peste urechi de Tică, cu care ajunsese de mult la relaţii intime, o liniştise pe mama sa, coana Tocuţa, un gen de femeie neânchipuit de cumsecade, darnică şi cam nepăsătoare, ce nu se teşea de ultimaturile lui Mitică.

Auzind din nou zbârnitul fluierului, Aurora inţelese vorbele lui Gigi căci fluierul era al iubirii ei. Cum de nu şi-a dat seama? Plină de emoţie, se desprinse de cei doi şi alergă în acea direcţie. In lumina felinarelor care se mişcau pe drum distinse mai multe umbre de oameni, civili şi militari. Incetini, făcu ochii mari, recunoscu pe dom Fane, dar şi pe tatăl său, impreună cu câţiva militari ruşi, în mijlocul cărora se afla chiar Tică sporovăind cu aceştia intr-o limbă necunoscută ei. Dom Mitică o observă, întoarse bastonul şi şopti: ”du-te acasă!” ”A, tu eşti Aurora” strigă Tică care luă sticla de ţuică din mâna domnului Filipescu şi se întoarse spre militarii ruşi: ”maia jenşcina, da sfidania, mâ gavarim zavstra utro!” – femeia mea, vom vorbi mâine dimineaţă, la revedere – „spasiva vam!” – vă mulţumim – răspunseră aceştia hohotind de bucurie şi depărtându-se. Tică mai spuse ceva in ruseşte spre hazul ruşilor, iar dom Filipescu si don Fane se repeziră spre Aurora potopind-o cu intrbări despre ceilalţi. Nu mai trebuiau explicaţii deoarece zumzetul „trupei” lui Tomiţa, dominat de ofurile şi suspinele coanei Sofiţa, se rostogolea printre gardurile dinspre scoală. ”Suntem aici, mamă”, strigă Tică, lăsând sa-i alunce mâna stângă peste pulpa Aurorei pe care o strânse uşor, ridicând încet palma în sus. Ea îi prinse mâna cu a ei acoperind-o, se aplecă spre el şoptindu-i: ”stai să plece toţi”!..

Peste vârfurile ulmilor si salcâmilor din Muchea Mare auriul razelor de lună îndulci întunericul nopţii, iar umbrele obosite ale „cetei” de „refugiaţi” se distingeau în orbecăiala de pe drum.

Tică se desprinse, îşi îmbrătişă mama, pe unchiul Toma, sărută mâna coanei Tocuţa şi o luă pe sus pe sora sa Puica ducând-o în braţe până în faţa lui Fane, care rămăsese posomorât după plecare ruşilor, înţelegând sensul evenimentelor şi îngrijorându-se de vestea mobilizării generale alături de aceştia, adusă de cumnatul său. Apoi Tică, desfăcându-şi vestonul şi centura pe care o trecu in diagonală peste umăr, le spuse tuturor: ”mâine trece o divizie rusească pe la noi. Ăştia de la Troacă, ofiţerul şi cu soldaţii, sunt avangarda, nu vă temeţi suntem cu ei! ”Domnu Filipescu interveni puţin iritat: ”da de ce, domnule, s-au dus la ăl mai sărac din sat, nu puteau veni la noi?” ”aşa au instrucţiunile!”, o tăie scurt Tică, privindu-l pe Fane parcă i-ar fi spus să plece acasă. Acesta o luă după umeri pe nevastă sa pornind încet, ”noapte bună”, mormăi, nestăpânindu-şi un oftat. ”Hai vecine”! adăugă şi Tomiţa către dom Filipescu, auzind ultimile dascăleli ale Tocuţei către Aurora, ”auzi, să nu stai mult că mă omoară tactu!”

Se puseră toţi în mişcare domol, lăsându-i pe cei doi în mijlocul drumului, Aurora cu obrajii arzând şi pieptul zguduit de bătăile inimii, iar Tică prevzător ca orice genist, rotind privirile şi trăgând-o încet spre partea intunecată a şoselei, apoi acoprind-o grăbit cu gura, de la ureche la gât, apoi iar pe gură într-un iureş de sărutări, mângieri şi respiraţii întretăiate împigând-o uşor spre colţul gardului dinspre Moş Simion şi rezemând-o de el. Cunoscându-se mai de mult în intimitate, Tică spori intensitate mangâierilor coborând mâinele de pe sâni sub fustă. Simţind aceasta, cu o mişcare pe care Tică o aştepta, Aurora îşi dădu chiloţii în jos, lăsându-se moale peste Tică în dorinţa de a se răsturna pe iarba de sub gărdelniţă. ”Rămâi aşa”, şopti el şi apucă bărbăteşte, cu palma deschisă, pulpa ei dreaptă,săltându-i călcâiul pe care-l propti în centură. Cum scârbavnicul mădular ieşise de mult din pantaloni, cu o mişcare abilă îl impinse spre dogoarea ce venea de sub fustă, apoi încleştă fata cu braţele sale puternice săltând-o uşor, ritmic, gâfâind, încrucişându-şi respiraţia cu a ei, încolţindu-se reciproc cu sărutări pătimaşe. Ea, traia cu intensitate neobişnuită noutatea iniţiativei lui Tică, îl cuprinse cu braţele de gât, lăsă capul pe spate şi involuntar, ridică si celălalt picior încolăcindu-l de mijlocul bărbatului, extaziată de puterea acestuia, sporind în sărutări şi îmbrăţişări, simţind valurile placerii, apoi, într-un tremur involuntar, şopti, alba de gânduri, cu senzaţii de vis, sărutându-l pe gât, ”nici o grijă Ticuţule, aşa, a…” Acesta se eliberă de încordare, destins de bucurie, şi, într-un sărut prelung, slobozi năvalinc, prelungit prin toate ungherele trupului, grăunţii nevăzuţi ai spiritului ce dau inimitabila exuberanţă a împlinirii dragostei…

A doua zi dimineaţă satul era gol. Primele veşti au venit de la ai lui Troacă: ”davai ceas, davai hazaica”, ”da-mi ceasul, dă-mi femeia”, deviza a făcut înconjurul văii până în ziuă, aşa ca de pe Dealul Gurguieştilor, de pe Poduri, sau din Muchea cu Salcâmi, ochi iscoditori se roteau în susul şi în josul văii. Neliniştea se topi încet, încet, cu trecerea timpului iar lumea se convinse că aşteptarea e cel mai bun sfetcnic. Când soarele se ridică peste Râpa Mare, au apărut şi primele plutoane de militari ruşi, coborând de la Crucioi spre Ciuciurul Ţeviei. Apoi coloana se arătă înspământătoare rezemându-şi coada inspre livedea domnului Eustaţiu, sumeţindu-şi capul pe urcuşul Boghianului. Un nor de praf stăruia asupra ei, plutind legănat, în urmă.

Publicat de Mugur

…”măăă” era strigătul prelung ce se risipea printre dealuri pierzându-se apoi treptat în ecoul depărtărilor întunecate. Celelalte vorbe nu se desluşeau bine. ”Ia tăceţi!” stigă Gigi autoritar si nervos, încrâncenat de schimbarea neaşteptată a situaţiei, de la reverie la spaimă. Apoi, iaraşi un şuerat pelung, dublat de data asta, de sbârnâitul unui fluier de sport si strigătul de cioban al lui Ion Moraru care se auzi râgâit dar desluşit, ”măăă, veniţi acasăăă, măăă!” El reuşise să ajungă pâna pe Poduri spre via Verginii şi de la distanţa aceasta înţeleseră toţi. Apoi, iar, fluierul zbarnâi prelung, scurt şi iar prelung. ”Mamă, mămiţă, ăla-i Tică”, se repezi Gigi povârnindu-se spre vale, pe bajbâite, cu Nuşa si Aurora de mână. ”Auoileu, auoileu,de unde ştii?of, of, ce facem Tomiţo?” „Am plecat, gata,ce-o fi, o fi, hai Florico”, a răspuns scurt acesta. Toată lumea se puse în mişcare pe urmele celor trei care se topiseră în întuneric. ”Staţi mai încet, ca nu se ştie..!” se învârtoşă Tomiţa, cu bruma de autoritate risipită. Dar gloata se împrăştiase deja, unii coborând pe sub gărdelniţa grădinii lui Simion Modoran, alţii de-a coasta pe drumul lui Bădau, iar Gigi si fetele coanei Tocuţa, se depărtaseră bine prin grădina Bungetoaiei pirzându-se in salcâmii din izvor, coborând spre uliţă la Marcu. Revenindu-şi, Gigi cuprinse mijlocul Nuşei, se opri brusc, o trase spre el şi-i acoperi răsuflarea fierbinte si întretăiată, cu patima sărutului prevestitor de iubire. Pricepând ce se întâmpla, Aurora, înecata de plâns şi emotie, sparse liniştea: ”Ma Gigi, se rugă ea, trăgându-l de mână, chiar aşa, de unde ştii că ăla e Tică”? „Lasă că vezi tu, zise el întrerupându-şi iar intenţiile, hai! ”In aceeasi secundă pocnetul unei rachete roşii le arătă pârleazul dinspre drum, peste gardul de mărăcini, iar fluerul bolborosi iaraşi mai aproape şi cu intensitate. ”Ţi-am spus eu, el e!”
Constantin, Tică, pe numele lui mic, a fost primul băiat, după Puica, din cei şapte copii ai lui Ioan poreclit „grecu” şi Sofiţa. Cam tuciuriu la ten, cu vădite înclinaţii artistice, ”comicar”, cum i se zicea, era subiect de glume pentru fraţii coanei Sofiţa care, in special Benone, o luau în râs: ”asta l-ai facut cu Gheorghe ţiganu Sofiţo! ”Noroc cu femeia lui, ţaţa Păuna, care-l dojenea cu asprime, ”taci, bre ca s-a aruncat in neam, cine ştie!” Femeie simplă dar înţeleaptă, exprima un adevăr care se va vădi abia peste mulţi ani: Tică a avut doi copii, un băiat si o fată. Fata, Mihaela, seamană ”ca picătura de apă” cu sora Marioara, a domnului Ioan. Atunci, insă, nu se ştia nimic din frământarea sufletească a”grecului”, căci era inchis si puţin comunicativ, dar foarte agrsiv la neascultarea copiilor. Aşa se face că, pe la varsta de doisprezece ani Tică, neastâmpărat din fire si plin de inventivitate în crearea de farse, la masa de prânz dintr-o duminică, strâmbându-se şi speriindu-l pe Dorel, mezinul de atunci, trezi o furculiţă în creştetul capului, aruncata cu manie de domnu Ioan. Tătica, cum îi spuneau copii, a decis ca Tică să facă şcoala de meserii şi nu liceul. Alegerea s-a dovedit a fi bună deoarece spiritul creator al copilului l-a făcut sa fie remarcat ajungând, mai târziu, inginer electromecanic. Acum, înainte de a pleca pe front îşi confecţionase un fluier din tablă, în care pusese o mărgică de la Aurora cu care se afla in mare dragoste. Intâlnirile lor stârneau nemulţumirea domnului Filipescu ce o apostrofa deseori pe coana Tocuţa, privind-o pieziş şi agitând bastonul: ”ai gijă că eu n-o primesc acasă cu burta la gură!”