Ionică orânduise treburile aşa cum făcea în fiecare an, numai că acum grijile, unele neputinţe şi svonurile continuie ce se preumblau fără zăbavă îl încătuşaseră într-o melancolie greu de cuprins, devenise mult mai ursuz şi cu o continuă stare de nervozitate. Şocul veştilor neplăcute, starea de sănătate tot mai incertă după operaţia de cataractă pe care o făcuse cu doi ani în urmă, comportamentul impertinent, mai mult sau mai puţin făţiş al unor oameni, care, cu câţiva ani în urmă veneau cu căciula în mână să-l roage ba una, ba alta şi acum nu mai dădeau nici bunăziua când treceau pe drum, accentau necontenit starea de nesiguranţă. Toate, când se odihnea pe canapeaua de pe prispă îi trezeau sentimente necreştine, îl aruncau în mlaştina gândurilor păcătoase, apoi se scutura făcându-şi cruce murmurând pentru sine, „Doamne iartă-mă!” Nici vioara nu-i mai împăca sufletul…

Fratele său, Tomiţa, o fire mai optimistă, „palicar” cum i se spunea, trecea după amiezile pe la el dar nu reuşea să-l scoată din oftat. Stăteau amândoi cu ziarul în faţă, citeau şi se uitau unul la altul încercând să înţeleagă sensul evenimentelor, îşi curăţau îndelung ţigaretele, trăgeau două- trei ţigări într-o veritabilă muţenie apoi, către seară, la despărţiere, ferind uşiţa de la prispă, Tomiţa rostea invariabil: ”îi topenie Ionică, îi topenie!”

Din atitudinea unor săteni Ionică a înţeles că e ceva în neregulă şi că ei – el, Tomiţă, Filipescu, Iancu, Dogărescu… – care îşi cumpraseră pământ, pe parcursul vieţii, aveau vite, acareturi, căruţi, şarete ori trăsuri pentru zilele de sărbătoare, îşi creşteau copiii în spiritul muncii, ei, tocmai ei nu mai erau priviţi cu respectul cuvenit, iar cei care simţeau o anume ruşine sau vinovăţie pentru atitudinea lor evitau să mai treacă pe la „curte”, pentru o cinste mică. De fapt era o curte pur şi simplu, străjuită de magazii, velniţi şi leşi spre malul gârlii şi de un gard, înspre drumul judeţean, cu o poartă impunătoare având stâlpi masivi de stejar peste care era un acoperiş din şindrilă, ce învelea o locuinţă cochetă pentru porumbei. In iarnă sau spre primăvare, cei cu care obişnuia să rezolve treburile treceau şi-şi încălzeau inimile cu o ţuică bună. Era un obicei vechi ce se anunţa a fi pe cale de dispariţie, acum..

După măcinici, primăvara s-a instalat blând peste sat dar neliniştea a început să se accentueze. Au început să apară primii activişi comunişti cu comunicări care de care mai pline de vorbe neânţelese, din a căror descifrare reieşea cum că vor trebui să dea „cote” de alimente, pe lângă impozite, să facă zile muncă cu boii la prestaţie, altfel de cât până acum, sau să le plătească şi- ceea ce se repeta obsesiv după fiecare discurs încâlcit al acestora – să „să se lichideze exploatarea omului de către om”. De aici şi până la arătarea cu degetul a „exploatatorilor” nu a fost mult.La început au fost puşi pe „tapet” ei –„grecii”-cum erau porecliţi în sat, astfel că pe la strânsul fânului se cam concluziona prin vecini, că doar la Ghizari se referea tovarăşul Călinoiu de la partid în adunările ce se ţineau înaintea spectacolelor cinematografice cu filme rulate pe peretele şcolii.

Săptămânal se repeta cam aceeaşi scenetă.

Mai întâi o camionetă verde, rămasă de la război, circula pe uliţa principală, cu un bărbat pe aripa maşinii care ţinea la gură un”megafon” dintr-o pâlnie mare de tablă în care răcnea cât îl ţinea bojocii, „atenţiune, atenţiune, astă seară va rula în satul dumneavoastră un spectacol cinematografic gratuit, gratuit şi rugăm pe tot poporul să ia parte la această adunare”, apoi apărea Călinoiu, cu o servietă jerpelită, cu doi trei săteni după el, alde Troacă, Vlad, Bădău.. Poposeau întotdeauna la Tătulescu sau la Zbărcari, unde Dănescu, Buzoianu, şi Iancu erau deja la o ţuică mică, ca de obicei. Dănescu era angajat agent agricol la primărie, iar Buzoianu lucra la schela petrolieră.

Nea Iancu, agricultor din tată în fiu, strânsese vreo 15 hectare de teren pe care nu ştia cum să le împartă celor patru copii. Le gospodărise el cum putuse dar plăcerea de a sta cu prietenii la taifas îi crea probleme acasă…Ţaţa Lina, nevastă sa trebăluia împreună cu sătenii şi era mai aproape de svonistica locală. Când îl vedea venind beat acasă îi „tăgea câte un prafture”cum ziceu vecinii că dormea pe prispă. Biata femeie auzise că la pământul pe care îl avea, cu cazan de ţuică şi vreo treizeci de oi s-ar putea să fie considerat şi el „esplotator”, motiv pentru care îl trimetea zilnic la primărie să le facă rol copiilor şi să-i rămână lui mai puţin. El pleca dar se trezea tot la Tătulescu.

Nea Grigore Tătulescu îi primea cu respect pe reprezentanţii noi ai puterii tot la fel cum, cu opt ani în urmă, capii legionari ai locului puneau ţara la cale tot la un „pahar de vorbă”. Nu era greu să te adaptezi la noua situaţie, iar Ţaţa Fana, nevasta sa fusese destul de prevăzătoare cu ani în urmă când îi spune lui Grigore:”mă omule, zi ca ei şi fă ca tine, nu te trece!” asta îi repeta şi acum. Iar când listele cu apartenenţa politică s-au dat la jandarmerie , numele lui nu a figurat nicăieri. „al dracului Grigore,!” înjura Costică Popa, şef de cuib în Gura Văii dispărut în 49 din sat, şi găst până la urmă de nevastă sa, minier la Filipeşti…

Când soarele era la asfinţit şi răcoarea serii se cobora dinspre Gurguieşti, copiii, împreună cu mamele lor erau primii care porneau spre şcoală la „spectacol”. Unii, Ion Gogan, Costică Iosif, Benone Modoran, îşi mai luau la zor muierile, bombănind prin curte,„unde dracu vă duceţi, fă!, nu vedeţi că a ieşit dracu pe pământ!?” Nu-i lua nimeni în seamă căci atracţia era mare, curiozitatea copiilor şi mai şi. Iar femeiile râdeau şi bârfeau fiecare pe fiecare. Veneau acasă povestind, minunându-se şi făcând haz.

Nu peste mult timp aveau să plece şi cu bărbaţii… Frica de necunoscut, condiţia de ceaţă a viitorului, sub alte auspicii prindea satul ca într-o uriaşă plasă. Era o moleşeală generală, o topire a vointei şi un spirit de turmă care se insinuase repede, aşa că mai tot satul se înghesuia în curtea şcolii. Căscau gura la mişcările celor ce derulau rolele cu cabluri, făceau proba generatorului de curent, instalau aparatele.Uneori maşiniştii erau însoţiţi şi de „prestidigitatori” şi mici trupe de circari care înviorau atmosfera, înaintea pornirii filmului, stârnind discuţii aprinse, râsete sau mirare. „ce obiect am în mână, Beluşca?”Beluşca era o doamnă legată la ochi cu un fular negru care, după „concentrarea” mimată ghicea! „ vă rog, linişte, ce obiect am în mână, Beluşca, hai Beluşca spune-mi, iubita mea, ce obiect ? Şi Beluşca îl „ghicea”! Intre timp pârâitul motorului de afară devenea constant, se aprindeau luminile în rumoarea generală şi pe perete apărea jurnalul de actualităţi potrivit cu sezonul si „victoriile” oamenilor muncii, din ce în ce mai măreţe în lupta cu „exploatatorii poporului”. Fabricile şi uzinele erau ale poporului, clasa muncitoare în frunte cu partidul „călăuzitor” şi în deplină „frăţietate” cu „lumina de la răsărit”, luase „în propriile mâini” soarta tuturor românilor ducându-i „neabătut pe culmile glorioase ale păcii şi socialismului”. Bucuria afişată spre cei săraci, de către activiştii comunişti, vorbele pe care săracii nu le mai auziseră crea o oarecare dezorinentare generală, iar oameni, alminteri cinstiţi şi de bună cuviinţă, erau cu uşurinţă duşi de nas, „îmbrobodiţi” cum le zicea nea Iancu sub aburii vinului negru. El cu toate că dormea deseori pe prispă, prin încăpăţânarea sa, faţă de chemările vremii, nu se considera un „îmbrobodit”..

In acestă stare de spirit, Ionica refugiat în sinea sa, simţea că puterile îl lasă nu se mai putea gândi la ziua de mâine si-şi întoarse spatele de la toate procupările zilnice. Acceptă tăcut vânzarea unei părţi din locul de casă pentru Dumitru Ciobotă, sondor la Sovrompetrol, la foraj, unde se câştiga bine, care îi achită impoziul neînchipuit de mare pentru terenurile agricole pe care le mai avea şi pentru care muncise şi-şi risipise banii toată viaţa. Avea sentimentul că regimul nu-i lua doar banii…Simţea că totul e în van şi nu găsea o portiţă de speranţă.

Hotârî ca Dorel şi cu Gigi să administreze terenurile deoarece el nu mai reuşea decât cu greu să se suie pe cal să mai dea câte o roată pe la Arman, unde era odaia, sau să vadă cum se descurcă copiii lui cu strânsul recoltei. Atunci, oprea calul în coasta golului şi cu privirea aburită de lacrimi rămânea pironit ca o statuie mângâindu-şi tristeţea, neputinţa şi greutatea ce-i apăsa pieptul. Se simţea tot mai istovit, fără rost şi fără nici un orizont. După secerat, rămăsese doar cu o dublă de grâu, nici aia plină, deoarece „trebuia să ajute clasa muncitoare care ne va scăpa de exploatare!” Incotro să apuce? Ameninţările erau din ce în ce mai înverşunate iar svonurile se amplificau pe zi ce trecea.

Intr-o zi spre seară, pe la începutul cântărilor de greieri, odată cu înserarea ce se târa pe prundul gârlii, desluşi pe un bolovan din spatele leşilor, o umbră. Era un om. Şedea sprijinit în coate chiar pe piatra mare pe care Ionică o folosea de obicei, de ani în şir, de la potop, pentru a se înalţa în şea .Roli tresări şi el şi se repezi înainte. Potoli câinele . Apoi auzi un glas din parte aceea:

- „Domnu Ion eu sunt, la mine latră câinele, m-a simţit!” Ionică tresări şi pricepu după glas că era noul primar. Mai fusese într-o seară ceva mai devreme. Atunci îi spusese că fusese în uzină muncitor la Ploieşti adus primar de câteva săptămâni. Era un bărbat între două vârste. Lucrase în industria de război la Plopeni. Ii păcea o ţuică de prună adevărată şi când a venit prima dată şi-a dat drumul şi la vorbă. Avea apăsarea omului care nu putea să facă nimic în faţa ordinelor transmise şi care, cu fereală îi spunea cam la ce să se aştepte. La fel şi acum, el rupse tăcerea după ce îşi dădură mâna în noapte.

- „E greu, domnule n-am ce face. Dumneata ai cumpărat toată viaţa pământ şi nu te alegi cu nimic. Nu depandă de mine. Adă o ţuică!” În tresăririle lui de speranţă, la bunăvoinţa aceluia, Ionică se târa lipăind din papucii de piele cu care umbla prin curte, spre magazia de alimente, unde se găseau-tot mai goale-butoaiele cu ţuică. Acolo era şi litra de trei sferturi şi ceştile necesare. O umplu, după ce aprinse lanterna-i nelipsită, trase uşa grea şi –ca de fiecare dată în ultima vreme-închise lacătul slobozind un oftat dureros, mereu mai apăsător. Muncitorul-primar sorbi o ceaşcă pe nerăsuflate, se ridică, luă sticla şi porni încet pe drumul de pe malul gârlii, ceru lanterna şi vobi şoptit:

- „las că ţi-o aduc eu mâine, auzi bre să fii pregătit cu banii pentru impozite, cât ai, da să nu te superi pe mine dacă mă dau cu gura la mneata, să vază ăla de la partid, că s-a făcut al dracului!” Ionică rămase pironit, urmări umbra ce se depărta, şopti doar pentru sine cu glas scăzut, „oare câţi bani vor, câţi or trebui?”şi se prăbuşi în pustietatea gândurilor dureroase ale neputinţei. Veneau, cereau, plecau!”Las că-ţi trimitem noi chitanţă”. Nu ştia de la lună la lună cât mai e de plată, sau dacă vor mai aduce vreodată chitanţă pentru ei. Era mereu dator! Veneau mereu în grupuri de patru cinci, nu avea cum să se contreze cu ei, obrăznicia şi modul de adresare al lor îi înăbuşea orice răbufnire.Nu era nici o cale. Să fugă?Unde, cu ce, cum? Petrică, copilul cel mic, e încă la şcoală, ceilalţi copii se vor duce la casele lor, Sofiţa, ce va face ea? Iarăşi îi reveniră secvenţe ale vieţii trecute şi-pornind încet spre casă se afundă în ele.

Sora Marioara stabilită la oraş după căsătorie, se depărtase de necazurile lor de acum, soţul ei fost plutonier militar se pensionase din anii 30 şi se lansase în afaceri cu cereeale, având la intrarea în oraş depozitele şi magaziile, aprovizionând în timpul războiului armata şi la ducere şi la întoarcere, cum zicea el fiind mai informat dar şi foarte secretos. S-a aflat cu întârziere că vânduse cu prima ocazie toate acareturile, îşi oprise o vacă cu lapte şi servitoarea din casă. Când s-a prăpădit bătrânul tată, Enache, l-au adus la conac pentru a fi înmormântat la Bondrea,la fel şi cu, mama lor Maria plecată şi ea pe la 86 de ani. Atunci, Florica, nevasta lui Tomiţă, la „veşnica pomenire”, a rămas de pomină, s-a întors către Sofiţa, „ciupeşti-mă fă de cur să-mi hie şi mie să ţip!” Sigur că în jur s-a auzit…

Acum, Ionică nu se mai regăsea în gândurile şi speranţele de atunci, dintre care numai întoarcerea celor patru feciori teferi din război rămânea o realitate vie, cumpărarea de pământ şi strânsura din tinereţe se ducea printre degete ca apa. Mergea anevoie pe cărarea dintre bozii, de la magazie acasă după firul de lumină ce venea de la grajd, urmărit de Roli.Ajunse în faţa bucătăriei pe lespezile din faţa şi strigă câinele dar acesta o rupsese la fugă din spatele lui, lătrând insistent înspre colţul grajdului. Nu luă în seamă pârâiturile crăcilor din spatele grajdului unde insistenţa lătratului de câine îl scoase pe Constandin din grajdul vitelor pe care le orânduise la venirea serii. Ieşi cu felinarul, dădu huo de câteva ori apoi trase cu urechea .Ionică intrase în sufragerie apoi în dormitor. Se aşeză pe somiera cu plasă metalică, îşi sprijini capul în mâini , rămas fără nici o dorinţă, încercând să se gândească la ziua de mâine. Imposibil! Dincolo de „azi” nu mai era nimic.

Constandin intră în bucătărie şi lăsa în cuiul său felinarul aprins. Se strecură afară în noaptea luminată de o ploaie de stele. Trase cu urechea şi păşi tiptil după Roli care alerga între pârleazul gardului de mărăcini şi bucătărie, nestpânit. Auzea ceva dondănind pe drumul dinspre gârlă.Puse degetele la gură şi flueră din tot sufletul.

Fluieratul prelung şi subţire al lui Constandin, acompaniat de corul lătratului de câini stârnit de acesta, îl scoase pe Ionică din toropeală. Instinctiv descuie uşa şifonierului dar îşi dădu repede seama că o face degeaba. Puşca îi fusese luată şi lui şi lui Tomiţa şi la alţi vânători din sat. Ieşi în sufragerie şi întrebă ce s-a-ntâmplat. Dorel ieşise şi el afară. Reveni curând: „Constandin cică au fost doi inşi în spatele grajdului şi au sărit pârleazul când a ieşit el cu felinarul din grajd”. Il chemă pe Constandin la el în dormitor. ”Ce-a fost măi băete?” „Ce să fie, cred că nebunul ăla de Ene al lui Bădău, că l-am cunoscut după glasul de piţigoi, dar nu ştiu cu cine”. Ionică îl privi prin ochelarii groşi de sticlă, simţi obrajii arzând, gândi o clipă că omul din faţa lui, crescut odată cu el, îi rămăsese apropiat ca un frate şi-i spuse pe ton scăzut: „ia bani de-aci şi vezi ce fac aştia, la cine beau, mergi mai alăturea cu drumul, să nu te vadă toată lumea, vorbim dimineaţă!” Lui Constandin îi luciră ochii, dădu din cap mormăind bucuros, „aşa, aşa!”apoi ieşi si se topi în noapte.

La Tătulescu lămpile erau aprinse în două camere. Poarta era descuiată şi Constandin intră pe aleea cu trandafiri înfloriţi, urcă încet scările casei de unde veneau râstete şi se rostogoleau vorbe. Ciocăni la uşă. „Ia vezi cine-i Grigore!”Fără să mai aştepte răspuns Constandin apăsă clanţa ocupănd tocul uşii cu statura sa impunătoare. „Bună seara!”,zise tare şi păşi înlăuntru. „Noroc măi leatule, răspunse nea Iancu, ai lăsat pe boier singur?” Învârtindu-şi privirea prin cameră, Constandin îi răspunse, minţind: „ nu, că vin de la soră-mea , acu mă duc la conac!” Buzoianu, îl luă în râs, „şi ai venit după miros?” Bădău îl fulgeră cu privirea şi ridică tonul: „da cine pizda măsii şuiera la curte, mă? La vite, care era cu felinarul? ”Constandin, care era treaz trezuleţ nu se descumpăni, se aşează mai spre colţul mesei şi minţi calm: „Păi eu i-am spus lui Dorel când am plecat, nu cred că i-a spus Puriului, o fi fost Dorel, o fi fost Gigi, nu ştiu!” Il ştia pe Ene Bădădu că se vârâse la comunişti şi, nu de puţine ori, îl tot dădăcea că dece stă slugă, dece nu vine la şedinţe să scape de expoatare, îi cunoştea bine trecutul fiind mult mai mic şi crescuse sub ochii lui. Costandin nu era un bărbat de scandal. Din contră ”trecea de la el” nu se înfuria cu una cu două, crescuse la odaie, văzuse multe şi la condiţia lui de copil orfan nu mai avea vărsta unui alt drum în viaţă.

- „Fi-ţi-ar Puriu al dracului, scrâşni Bădău. Pune-i Nea Grigore un pahar cu vin că am mai văzut proşti destui, ce ai mă de nu pleci de la grec?”

- „Mă Enică lasă-mă că o să plec, răspunse el şi ridică paharul. Hai noroc!”

Sorbi pe îndelete, mulţumi şi, prefăcându-se, dădu să se ridice.

- „Stai, ce te grăbeşti? interveni nea Iancu, cu limba un pic împleticită.Se vedea că era de mult acolo. Apoi, ridicându-şi faţa roşie către Ene- care ţinea paharul în mână stând în picioare, ca omul care „are treabă” după modelul lui Călinoiu, activistul, care nu sta niciodată pe scaun, era găbit- vorbi tot împăciutor şi împleticindu-se la vorbă, „mă eu sunt cel mai în vârsă aci, acu zi tu Constandine, ce n-am dreptate, aşa că hai să ne înţelegem cu toţii, mă fi şi tu mai de înţeles, cu mine ce ai?”

- „N-am nimica, nea Iancule dar dacă partidul a spus că să terminăm cu bogătanii, noi aşa trebuie să facem!” Apoi întorcându-se spre Buzoianu:” La voi schela n-a fost luată de la expoatatorii anglo-americani?”

Ion Buzoianu, sondor din 1921 la „Belgiana” cum îi spuneau toţi societăţii comerciale a petrolului din Arbănaş, româno-belgiană, era un bărbat bine, adus un pic de spate de greutatea anilor, acum apropiat de vârsta pensionării, brunet cu puţine fire de păr alb prin păr, godspodar vechi al satului, îşi orânduise viaţa împreună cu femeia şi cei şase copii, toţi învăţaţi cu munca şi bine educaţi în spiritul respectului şi al învăţăturii. Avea casa alături de a lui Ioan Dănescu, agent agricol, un mucalit scund şi el cu şapte copii şi Neculai Cucu paznic pe moşia grecului, la fel de harnic şi cu opt copii. Cei doi , Dănescu şi Buzoianu, erau prieteni buni, vecini de gard, aveau via lor dar acasă, nevestele porţionau băutura aşa că tot mai bun era, vinul lui Grigore. Niciodată nu plecau treji de la el!

Acum, doar după câteva pahare din vinul păstrat de Tătulescu de anul trecu, ţinut la beci în nisip, deşi se îmbujorase la faţă, nu era „trecut” cum se zicea, întoarse capul spre „nebunul” lui Bădău şi rupt total de ce se discutase, întrebă brusc: „mă Ene, câţi copi ai tu pe vatră?”Vorbise Buoianu! Nu-i era în fire, asista doar, zâmbea sub mustăţi, rar se băga în ciorbă!

Pentru Ene Bădău, „vinitic” cum i se zicea, adică aparţinea celor stabiliţi mai târziu în sat, fiind veniţi din satul vecin şi care locuia la marginea satului, întrbarea era câş! Se însurase de trei ani cu sora lui Tătaru din Beciu, Maria, o fată frumoasă cu păr negru cârlionţat, faţa albă punctată de doi ochi de cărbune, plinuţă şi ispititoare, dar nu avea nici un copil, încă. Lăsă nervos paharul pe masă şi, ridicând tonul se răţăoi le celălalt, vorbind pentru toţi: „las că o să vedeţi voi că Ene nu e prost! Am eu planurile mele care eu, de-acuma, o să am în vedere, căci aşa spune partidul, să-i lichidăm pe ciocoi!”

Buzoianu se trezi un pic din aburii ce-l cuprinsese şi cu spiritul lui de inteligenţă nativă, intră în monologul gălăgios al lui Ene cu o replică pe măsură, numai de el auzită de la sondorii lui care mârâiau că, după naţionalizare şi venirea ruşilor la conducere nu o ducceau mai bine şi nici nu erau ei stăpâni:„ura, să trăiască clasa muncitoare, că munceşte până moare, n-a avut şi nici nu are!” Cei prezenţi trecură de la momentul revoluţionar la cel hazliu cu un hohot răsunător iar Ene o lăsă mai moale, „hai bre nea Ioane că aşa e sarcina acum, ce mai!”. Nea Iancu, aburit bine, ridică cu dificultate capul ce îi atârna spre marginea mesei, întrebând contrariat: „ce zici, iar e borţoasă?”

Constandin nu băuse cel de al doilea pahar, scoase banii din buzunar şi ceru un litru de vin spre bucuria celor de faţă apoi, profitând de râsetele celolalţi la replica lui nea Iancu, se apropie de Ene întrebându-l mai aproape de ureche: „da ce s-a auzit Enică la grajdul Puriului”? Trântind o înjurătură la adresa Ghizarilor, Bădău mai adăugă, către nea Iancu: ”lasă nene, că o să vezi tu târâş pe burtă ce fac eu cu ăştia!”. Făcuse şi el o vară la premilitari şi se îmbăţoşa cu experianţa aceea pe care nu scăpa nici un prilej s-o povestească. „Il am martor pe Gheorghe, îi arat eu găzarului de primar!” Constandin începuse să se dumirească dar nu era sigur.

Nea Iancu care, prin minune scăpase la Mărăşeşti ca şi vecinul Ionică la care Constandin, zice-se, slugărea, după cum pretindea Bădău, privi mânios către el neîţelegănd cam ce vrea să spună: „tu mă, găinaţ ? ?pe cine mă, ai văzut tu mă, căţeaua nemţească cum ne toca? ‘Tu-ţi ministeru mătii de clănţău!!” Se potoli singur şi începu, împleticindu-se în vorbă, povestea pe care o ştia tot satul despre cum „intra în pământ” când „lătra” mitraliera nemţească … De curând însă, s-au lăsat la vatră cei din Divizia „Tudor Vladimirescu” care nu s-au rostuit prin armată sau poliţie, aşa că acum, poveştile celor din 1916 sunt acoperite de „isprăvile” şi trădările de la Cotul Donului , ori din Transnistria. Cam aşa povestea tămăşalnic, la o ţigare, chiar nepotul lui, Benone, aşa de aceea Bădău, isteţindu-se îi întoarse vorba, „ mucles nea Iancule, că au venit ăştia din colhoz!”.

Constandin îi urmărea când pe unul când pe celălalt iar Buzoianu şi Dănescu vorbeau între ei neluându-i în seamă pe cei doi. Când auzi de colhoz, interveni curios: „chiar mă Enică intrăm toţi la gemelă cum zice ăla al Surdarilor?” Aşa erau poreclite neamurile lui Iancu.

Enică se întoarse spre el, schimbă subiectul şi atacă direct: „bre, nea Constandine, ce caută tovarăşul primar pe la Grecu ?” Surprins, acesta răspunse înţelept: „nu ştiu mă, când l-ai văzut?” Enică scăpă fără să vrea:” aseară era în spatele magaziei, Grecu i-a adus ceva şi apoi a plecat!” Constandin ridică paharul, dădu noroc apoi zise ca pentru sine, „i-o fi dat niscai bani că cică nu şi-a plătit toate impozitele!”Celălalt, cum stătea în picioare, se roti stângaîmprejur, îşi puse un pahar pentru el din cinstea lui Constandin şi vorbi către toţi: „v-am spus eu că aştia sabotează regimul, auzi că Ghizea nu-şi plăteşte impozitul, te pomeneşti că nici matale nu ţi l-ai plătit nea Iancule, aşa-i?” Dar Iancu adormise cu capul în piept! „Lasă-l măi, zise Buzoianu, nu vezi că face călindaru!”apoi se băgă şi Dănescu roşu ca o sfeclă, „crezi că de gija Grecului nu mai ne dă Grigore vin!”şi-i făcu cu ochiul lui Tătulescu, aflat pe margine patului, urmărind pe fiecare cam ce spune. „Nu mai am decât o sticlă, zău”, minţi el de teamă că o să-l ia la ochi alde Bădău şi-l trec pe lista negustorilor.Aflase de la Ghiţă Dinulescu, care îşi închisese prăvălia din timpul verii, că negustorii şi cei cu pământ mai mult de trei hectare, vor fi trecuţi pe o listă anume. Ce fel de listă nu se lămurise încă. „lasă nea Grigore că vine ăsta nou curând, într-o lună începe culesu”, îl linişti Bădău ocrotitor. Nu lăsă nici Buzoianu care adăugă, „doar n-o să murim de sete dacă o litrosim pe ultima!”…

Incurajat, Grgore îşi luă avânt: „mă băeţi, mă lăsaţi s-o dau din parte mea?”Şi fără să mai aştepte, trecu în bucătărie şi coborî în pivniţă.

La cântatul cocoşilor de miezul nopţii, ultima sticlă era pe sfârşite iar nea Iancu se trezi din primul somn, auzindu-i pe ceilelţi vorbind fiecare cu fiecare şi într-un final, pregătindu-se să plece. Dădu să se ridice dar căzu înapoi pe scaun iar Constandin, cel mai limpede dintre toţi se repezi să-l ajute. Interveni Bădău, care stătea tot în picoare, bătut de vânt, „las că-l duc eu nea Constandine !” Nea Iancu se ţinea deja de mâna lui Constandin, planând într-o parte şi înghesuindu-l pe acesta spre pat , „mă, mă, mă ,se căznea el să vorbească, nu te băga, te, te ştiu cam secătură, n-am nimica, n-am nimica nu-ş ce am, nu-s beat nu nimica, nu-ş ce am”.

La amiază satul e pustiu, doar un cârd de găşte agresează trecătorii inoportuni, veniţi din capitală sau de la Buzău să guste poezia toamnei liniştite de aici.

Sărăţelul unit cu Gârla Grabicinii murmură printre pietre purtându-şi apele spre râul Buzău. Doar capătul podului aminteşte tăcut că şi aici există dragoste, un amorez a scris pe el destul de vizibil şi mare: ”te iubesc!”.

Biserica satului, operă a unor oameni gospodari din vremuri trecute, falnică şi tăcută ne aminteşte că toul se desfăşoară sub oblăduirea Domnului.

Vecinul meu Romică, şi-a adus din Spania şi „iahtul” pe care, neavând spaţiu acasă deoarece îşi constuieşte o frumoasă vilă, la „parcat” în curte la Boboc. Acesta, grijuliu, supraveghiază vigilent curtea şi când vrăbiile au impertinenţa să aterizeze pe barcă lăsându-şi găinaţul pe parbriz, iese în prag şi strigă cât îl ţin bojocii şi gâtlejul hârâit, „hiia, hiia, hiia!”

Iulică-cârciumarul, scuzaţi cacofonia, se căzneşte şi el să-i dea o replică lui Romică, ataşând acoperiş bombei, lăudându-se: „îi fac camere cu separeuri domnu’ Didu”!

Vreme de stat pe terasă şi admirat florile:

-Unde pleci mamaie?

-Afară la flori.

-Merg şi eu să scriu!

Mamaia îşi aprinde o ţigară şi se aşează pe un scaun comod, începând o discuţie cu Lica, cumătra. Numai că intervine Sabina:

-Linişte, vă rog, că îmi fac lecţiile!

-Iote gâza, ce vorbeşti? Intră Lica în vorbă.

-Dacă nu taci te mănânc cu fulgi cu tot, replică Sabina.

La şcoală nimic deosebit, în afara faptului că directorul era plecat d şi lăsase vorbă să urmărim cuvântarea „tovarăşului”…Vestea că va fi un miting în Bucureşi a aprins dorinţa ca fiecare să-şi găsească un loc, cu telvizor, al şcolii nefiind în funcţiune.Majoritatea plecă pe la casele lor iar Nicu şi Dăscăleanu se hotărâră să asculte cuvântarea la radio bufetului cu o bere în faţă.

Didu porni cu soţia spre casă şi se întâlni cu Nea Marin ducându-şi vitele la apă: ”azi îl dă jos, domnu Didu, pe Ceuşescu, haideţi pe la mine”. Stătu o clipă pe gânduri, simţi mana soţiei strângându-l de braţ, apoi răspunse rar: ”lasă că mai trecem mâine că luăm şi noi vacanţă, acu mă grăbesc că aştept vaca să fete”, şi porniră în susul drumului.

Ajunşi acasă se luară fiecare cu ale lui. Didu se schimbă de haine şi plecă la grajd şi la trburile din curte, gândind că după amiază are destul timp să „studieze” cuvântarea care se prezenta deja când au sosit ei acasă, mulţimile adunate, lozincile, si reporterii cu „gura plină” prezentând totul într-o lumină purpurie. Pe uralele si mâna fluturată, trântise uşa şi ieşise. Aranjă aşternutul, crăpă două buturugi şi porni cu găleţile la apă când fiu-su, ramas acasă, il strigă: ”mai tată, vino să vezi ce s-a întâmplat!” Se întoarse fuga intră în casă şi auzi, ”staţi liniştiţi la locurile voastre”, privi o clipă apoi emisiunea se întrerupse. Intră în panică. Primul gând, „copiii, ce fac, unde sunt??” Luă telefonul, nu răspundea nimeni, renunţă. ”Mai încercaţi voi şi vedeţi să nu facă vreo prostie”, şi plecă la fântână. …

Până după miezul nopţii îngijorarea atinse ultimile limite, copiii nu puteau fi accesaţi telefonic iar veştile de la posturile srăine erau alarmante. Către ora unu reuşiră în sfârşit să vorbească, pentru scurtă durată, timp în care cel mare le-a spus că „e tot ca acolo”! , cu referire clară la întâmplările recepţionate împreună. „Să fiţi cuminţi” mai apucă să strige maică-sa şi convorbirea se întrerupse…

„E tot ca acolo, e tot ca acolo!” repeta mama sa, Doamne ce se întâmplă, se trage cu gloanţe de razboi şi în Bucureşti ca şi la Timişoara, se gândea cu o nelinişte vizibilă, negăsindu-şi locul.Obosit de ststul la grajd şi de dute-vino în casă, Didu intră tocmai cănd Mugur spunea: ”mâine dimineaţă plec şi eu la Bucuresti” Probabil că nici Europa Liberă, nici Vocea Americii nu minţeau deşi unele ştiri erau incredibile…

22 decembrie 89, ora 8:30

Inaintea plecării spre şcoală reuşiră să vorbească desluşit cu copiii. ”Staţi liniştiţi că noi avem tot ce ne trebuie şi suntem toţi la noi acasa” îi asigurară ei.

Mersul la la şcoală în aceea zi era pur şi simplu o formalitate. Dăscăleanu a dat telefon că nu vine deoarece „era bolnav” iar Nicu Ştirbu nu a apărut. Directorul nu se abţinu şi povesti ce a păţit ziua trecută în Bucureşti: intrând dinspre Colentina pe Stefan cel Mare cu intenţia de a ajunge cu peruca soţiei la o cuafeză, a fost intâmpinat de o mulţime de oameni ce aruncau pancardele cu lozinci şi tablourile, venind în fugă şi i-a blocat intrarea spre Calea Victoriei, făcându-i semn să se întoarcă. ”Am semnaliztat stânga, m-am asigurat virând în viteză şi am tuns-o spre Obor. Când am făcut sensul giratoriu şi m-am uitat în stânga aveam impresia că vine o apă mare peste mine, nu ştiu cănd am ajuns la Afumati, da am tras o spaimă”… “Da ce a fost?” făcu Didu pe neştiuntorul. ”Nu ştiu mă ce am intrebat pe cineva de frică, cică s-ar fi spart mitingul tovarăşului“. Cele câteva profesoare prezente s-au retras în clasa de la drum împreună cu directorul să predea situaţiile şi să plece acasă.

Ora 9,30

Didu pleacă din clasă, se duse în spatele şcolii, il văzu pen ea Marin în curte şi-i făcu semn că vine pe la el mai târziu. Cu palmele pâlnie la gură gospodarul îi strigă profesorului: ”am dus vitele la apă!”, ceea ce însemna ca era disponibil oricând. Didu ocoli şcoala şi când intră în şcoală, pe uşa din faţă,rămasă deschisă şi cu bascheţii ce nu făceau sgomot îl surprinde pe ofiţerul de securitate căreia îi era arondată comuna că statea la uşa clasei unde discutau cei de acolo. Era un tip tânăr, fost profesor şi jurist, căpitan déjà, care-l anchetase pe Didu în urmă cu doi ani – subiect ce va urma – şi se salutară ca şi cănd nimic nu s-a întâmplat. ”A, tovarăşul professor, va-ţi lăsat barbă?” Adică el era surprins că Didu avea barbă nu că stătea cu urechea aplecată pe uşa clasei. ”Da, am o problemă cu o iritaţie când mă rad, minţi Didu, să-l anunţ pe director?” Dar până să răspundă el se deschise uşa clasei şi îşi făcu apariţia şi directorul.”Să trăiţi tovarăşul căpitan, poftiţi” şi-l invită în biroul lui. Didu intră în clasă, le spuse curioaselor că e sectoristul de la securitate, care îşi face şi el rondul. Nu trecu mult si veni si Georgică, directorul, jovial anunţând că programul s-a terminat aşa că va merge fiecare la treburile lui. Căpitanul plecase.

Un pic dezamăgit, Didu anunţă regretul că lipsesc bărbaţii, că parcă despărirea e cam anostă şi propune direcorului “hai să-ti servesc un vin curat”. Se codi un pic directorul apoi zise: ”ştiu că vrei să mergem la nea Marin, da nu vin daca vorbim ploitică“. Primi asigurari că nu, “uite merge şi nevastă-mea”, ceea ce era o garanţie aluzivă… Porniră fără nici o tragere de inimă…

ora 10,30

Nea Marin coboară în pivniţă după a doua cană, prima trăgându-se repede, căci Lina fripsese câteva bucăţi de muşchi de porc şi mămăliga tocmai aburea lângă un castron plin ochi cu murături. Nici unul nu făcu nazuri, aşa că totul se servi direct cu mâna.

La primul rănd de pahare din cea de a doua cană, Didu rupse tăcerea şi lasă la o parte subiectele banale si-l întrebă pe Georgică: ”ce zicea mă, căpitanu?” Acesta se foi ocolind răspunsul: ”ţi-ai găsit să spună ceva interesant, să avem grijă, să asigurăm paza, în perioada sărbătorilor”. A fost suficient dialogul acesta, în ca nea Marin să-şi facă direct intrarea în subiectul ce plutea în aer. ”i-a împrăştiat peste tot, să ne suprvegheze da buba se va sprge”, dom director, se învrşună el mai ales ca trecuse aproape o oră şi subiectul lui preferat, evenimentele politice, nu fuseseră dezvoltate. ”măi nea Marine eu nu ştiu ce a fost azi noapte în Bucureşi, eu am văzut doar că lumea fugea“. Lina nu se lăsa niciodată mai prejos că ea ii fusese alături lui Marin şi la bine şi la rău şi interveni în favoarea soţului. ”Păi ce n-am ascultat noi toată noapte si acu dinspre ziuă? Asta se întâmplă, poporul se răscoală, mai bine Ceauşescu şi-ar păzi pielea şi ar întinde-o”… Nea Marin o privea exigent, o lăsă să termine şi îi luă vorba din gură: ”eu,sincer să fiu nici nu mă mai gândeam că se va întoarce din Iran, am crezut, gata şi-a luat averea şi a şters-o”. Georgică adăugă ca pentru sine:”chiar s-or fi tras cu gloanţe adevărate? eu nu cred”!

Ora 12,45

“Ia vezi Lino cine ciocăne”, zise nea Marin înainte să dea răspunsul directorului. Intrase o vecină agitată şi după o conversaţie scurtă pe săliţă, intrară amândouă, vorbind in acelaşi timp: ”auziţi, voi nu ascultaţi la radio, a fugit Ceauşescu”! Toţi aveau feţele impetrate. ”Fugi de acolo Viţo că n-ai inţeles tu zise Marin şi vârâ ştecherul radioului în priză, rămas pe Europa liberă. ”Dă-l pe Bucureşti nene”, intervene Viţa. Câteva secunde fiecare a ascultat mesajele momentului apoi, fără să-şi mai aducă aminte de vin, de bineţe toţi plecară care încotro.

Didu avea de făcut o mie de paşi până acasă dar mai emotivă şi cu sufletul la gură era nevasta sa.I ntr-un sfert de oră intrară în curte unde mama, care tocmai ieşea din grajd le spuse bucuroasă: ” aţi venit la ţanc, vaca tocmai a intrat în munci, cred ca fată în seara asta”! O fracţiune de secundă, amândoi reveniră cu picioarele pe pământ, îsi traseră sufletul apoi către mamă: ”hai în casă ca a fugit conducătorul!” Didu era deja la televizor urmărind evenimentele, în clipele următoare toţi uitaseră de toate şi rămăseserâ cu gura căscată urmărind paradele celor care se perindau prin fata camerelor de luat vederi. După vreo oră se discută dacă ceea ce se transmite trebuie şi aplicat. ”Mai du-te la animalul ala şi vezi, poate ziua de azi e cu noroc”…

Ora 18,15

După o navetă televizor – grajd a fătat Floria un bou de toată frumuseţea. In scurtele vizionări la televizor urmate de pauzele legate de îngijirea animalelor, Didu conversă în mintea sa şi îşi făcea tot felul de scheme de acţiune. Veştile erau contradictorii, viţelul trebuia învăţat să sugă, el era confuz din punct de vedere atitudinal. După comunicatul FSN-ului simte un impuls interior care il ispiteşte spre o iniţiativă imediată urmată de o acţiune concretă cu ceea ce ar trebui făcut… Acum, între vietăţile din grajd, nu era nici o soluţie practică fezabilă aşa ca după miazul nopţii, când viţeluşul căta loc de culcat iar “mama” lui îl luase deja în grijă, se mai uită câteva clipe si adormi la televizor.

23 decembrie 89: Confesiunea lui Didu

Dimineaţă confuză, plină de gânduri, griji, amintiri dramatice, stări sufleteşti indefinite şi inexplicabile, spirit înăbuşit, teamă, plans…

Televiziunea e obsesivă, îndemnurile sunt clare, Iliescu se autoproclamă conducătorul ţării cu un “comitet central” cuprinzând toţi dizidenţii găsiţi, posibili şi imposibili. Destructurarea administraţiei este opţiunea decizională, organizarea feseneurilor locale fiind prioritară, pecereul se trece in afara legii – mai târziu se va reveni – dictatorul va fi judecat…

Copiii aflaţi în vacanţă trec spre şcoală. Iniţiativă proprie, îndemnaţi de cineva? nu s-a aflat, nici n-am cercetat. Ceva ne-a împins şi pe noi să lăsăm televizorul şi să mergem la “locul de muncă” deşi era concediu. Da cui îi mai ardea de asa ceva, acum.

Pe la ora 9,00 am sosit la şcoală. Pe coridoare erau cam 30-40 de elevi care vorbeau, îşi comunicau fiecare ce văzuse el, unele fete, puneau mustăţi pe chipurile celor din panourile expozitionale cu realizărie regimului, pe câţiva i-am auzi injurând şi spunând vorbe pe care nu le-aş fi crezut că le au în suflet. Prima noastră grijă a fost să restabilim calmul si ă procedăm ordonat. Eu cu soţia şi femeia de serviciu eram singurii din şcoală. Am strâns toate tablourile de pe pereţi şi le-am dus în camera pionierilor, alte hârtii şi lozinci le-am rupt, femeia de serviciu aduna intr-un coş totul astfel că pe la ora 11, şcoala nu mai avea nimic pe pereţii săi care să amintească de “epoca de aur”. Oricum am fost surprinşi de zelul si atitudinea elevilor care, acum aşteptau de la noi un verdict: ”ce punem la loc, doamna Geta?” întrebă unul din copii. Intrebarea a căzut exact pe gândurile mele, e istoria noastră, bună rea nu o putem ocoli. Am stat un pic pe gânduri, Doamne câte nu-mi copleşeau mintea atunci? “Aveţi răbdare după Sfintele Sărbători” am răspuns şi dădurăm să plecăm când, una din fete, mai îndrăzneaţă, se apropie de mine şi îmi spuse mai şoptit: ”da dumneavoastră nu vă duceţi să-i daţi jos pe aştia de la partid? Că s-au constituit acolo, tot ei, în comitet feseneu, sau nu ştiu cum”. Ne-am uitat unii la alţii, păcat că nu am avut nimic să imortalizez clipa, unii copii erau veseli şi s-ar fi dorit şi ei “aflători în ciorbă”, priveau cu ochii strălucind ca atunci când, deseori incingeam împreună cu ei câte o joacă, parcă ar fi zis “haideţi!”. Dar nu de joacă era vorba acum. Auziseră şi ei de tinerii din capitală şi îi bântuia un neastâmpăr specific vârstei. Ascultasem destul de multe ori comunicatul feseneului şi simţeam cum îmi creştea tensiunea. Măcar membrii biroului pecere nu au bunul simţ să fi creat macar o impresie de democratie si să ne fi chemat şi pe noi… Am dat cu piciorul la un ghemotoc de hârtie rămas pe coridor şi ascuzându-mi nervozitatea, le-am spus respicat: “gata, acasă, mâine îi dăm jos!”

24 decembrie 89

Slujba de duminică la Biserica din sat se desfăşura conform ritualului, atenţia tuturor era încordată, neliniştea se citea pe feţele tuturor, se aştepta cu înfrigurare cuvântul de încheere al protului şi rugăciunile de pace şi liniste în ţară. Către parte finală, înaintea rugăciunii Tatăl Nostru, doi elevi de şcoală, mai mari, se apropie de mine: ”ne-a trimis doamna Geta să veniţi până acasă”. Mi s-au îmuiat picioarele, doi dintre copiii mei erau în Bucureşti, toată noaptea ne-am interesat de ei şi tot timpul eram asiguraţi să stăm liniştiţi. Ii întreb pe cei doi, după ieşirea din Biserică: ”nu v-a spus de ce,mă?” Băieţii mă priviră miraţi, “păi la dumneavoastră la poartă s-a adunat lume!” Era limpede mi-am zis, televiziunea i-a scos din casă.

Vasile Ţârcă, unul din elevii buni a şcolii şi fruntaş la liceu, îşi convocase toţi colegii, se adusesră şi şase maşini, steaguri tricolore cu decupajul stemei, se pune în scenă un spectacol ne mai petrecut pe aceste meleaguri. ”Haideţi dom profesor în fruntea noastră, că la noi nu s-a făcut schimbarea!” Radicalismul celor prezenţi era evident eu fiind considerat piesa principală. Au asteptat cât au aşteptat dar nu au mai răbdat deoarece se adunase lume şi la sediul ceapeului şi vroiau ca noi să fim iniţiatorii. Aşa s-a şi întâmplat: eram cam peste cincizeci de persoane, mai mult tineri elevi şi studenţi, femeile ieşiseră pe la porţi, băieţii strigau lozincile emanate atunci pe televiziuni, se mergea în viteza mică, la pas dar cu gălăgie mare. Când coloana a ajuns în dreptul sediului ceapeului majoritatea celor de acolo ni s-a alăturat şi aşa s-a ajuns pană în dreptul şcolii când tinerii au schimbat repertoriu: ”poliţia e cu noi, poliţia e cu noi, fără violenţă!” Cazan, şeful de post, postat în şosea în dreptul intrării în primărie, îşi savura ţigarea privind pe sub caschetă în lungul drumului, adjunctul lui, Lână, făcuse un pas în faţă şi se aşezase vertical pe direcţia de sosire a coloanei, parcă îndicând că acolo e locul unde trebuia să mergem. In drum, împreună cu ei se mai aflau circa 12-14 persoane, unii membrii ai grupei de sprijin ai miliţiei şi securităţii. Am tras maşinile pe dreapta, apoi i-am întins mâna şefului de post, celuilalt şi celor adunaţi, sub privirile atente ale celor peste o sută de persoane aflate în coloană, majoritatea sprijinitori loaiali mie.

Urc patru sau cinci trepte şi după ce fac apel la calm şi vigilenţă propun membri CPUN – ului care urmau să preia conducerea comunei. Aprobarea s-a făcut prin urale şi mâini ridicate. A fost primul model de democraţie antică răsărit spontan în acele zile pe plaiurile comunei Scorţoasa. Era 24 decembrie 1989 ora 13,00.

Vestea s-a răspândit ca fulgerul

Spectacol muzical-literar la Căneşti. Succes deplin. Muntenii negoşani şi din Valea Verzii, ca toţi ceilalţi, au receptat mesjul, au aplaudat şi i-au cinstit cum se cuvine pe artiştii amatori. La primărie se organizase de către vicele Cojocaru, o masă cu de toate, peste care pluteau aburii de la ţuica fiartă, zburau gulumele deocheate şi fluerul lui nea Costică era pus la treabă. Toate au creat de îndată o relaţie de prietenie generală iar verva vicelui recunoscută şi în mediile de partid, pentru spontaneitatea şi subtilitatea sănătoasă, duse pâmă la urmă conversatia pe un făgaş riscant, poate chiar periculos dat fiind ca şi Buturugă, subofiţerul tomnatic de la miliţie era de faţă. Astfel, când Didu văzu că pregâtirile sunt peste măsură de serioase, scăpă, cum îi era obiceiul, ”ce-i asta nene, nuntă, logodnă sau pomana porcului?” La care Cojocaru cu faţa plină de zâmbet replică: ”hai domnu Didu, ce naiba, e pomana porcului, pe care nu l-am tăiat încă!” Lui Didu îi cam pieri zâmbetul, dar mustaţa şi barba nu-l dădeau de gol, aşa că, în ton cu el, râse scurt cu un „hm! pai nici n-aveţi ce că trebuie sa daţi contractul întâi, asta-i de la gospodaria de partid probabil!” Vicele, vesel nevoie mare, ocoli masa căci toată lumea era în picioare şi-l luă de braţ pe Didu şoptindu-i la ureche in zarva generală: ”ce ori nu ştiţi ce a fost azi noapte la Timişoara?” Descumpănit un pic, Didu sorbi încet din ceaşca cu ţuică, gândindu-se cum fusese cu doi ani în urmă chemat la securitate pentru o reclamaţie plecată dintr-un grup de cinci persoane, se uită peste camera plnă ochi cu bărbaţi şi femei, se făcu că nu aude apoi strigă la nea Costică: „zi neică o sârbă să pornim spre casă că s-a înserat de mult!” Eugen, colegul lui de liceu, profesor la Căneşti îl luă în scurt: ”stai mă, ce naiba, nu porneşti moara lui Popescu?” Era o aluzie la un chef din anii trecuţi când s-au pus toţi să imite pornirea morii de foc a profesorului Popescu care acum aparţinea ceapeului. Dăscăleanu interveni şi propuse o alta intâlinre, că si el trebuie să ajunga acasă, la Buzău în seara aceea că era duminică şi avea o ocazie. Se mişcară cu toţii spre ieşire, căci şi şoferul camionului cu care veniseră dădea semne de nerăbdare că el nu putuse bea nimic că de mâncat, slavă Domnului! Totuşi vicele avu grijă si-i dădu o sticlă cu vin. Didu ieşi ultimul iar nea Costică parcă înadins se opri să-l aştepte. Auzise ce spusese vicele şi ţinu morţiş să completeze: ”domnu Didu, uitaţi-vă la mine, pe Ceuşescu nu-l apucă Crăciunul!” Surprins Didu i-o tăie scurt: ”Taci măi nene vrei să te arsteze careva?” „N-are ce-mi face domnule, am scăpat eu de pe front” mai adăugă el şi se aruncă peste oblonul camionului. La cei peste şaptezeci de ani ai săi, era destul de sprinten, muncise toată viaţa şi trecuse şi prin ultimii ani de foc ai războiului. Acum susţinea că „aşa scrie la carte”, nu avea nici un dubiu, iar cei care auziseră spusele sale către dom’ profesor, îşi făceau cruce, „să dea Dumnezeu!”.

In drum către Scorţoasa, veselia se cam stinse, era seară, afară uscat şi călduţ, rar se mai auzea câte un bici pocnind, luminiţile ferestrelor se oploşeau printre uliţi iar camionul ceapeului huruia peste bolovanii prundului de gârla dintre Căneşti şi Gura Văii.Dascăleanu aprinse un chibirit, pentru ţigara ce o plasase in colţul gurii iar la lumina lui, Didu îşi controlă ceasul. Văzându-l nea Costică, vesel în continare şi dornic de discuţie se şi repezi:”a trecut Vocea Americii, domnu Didu, lăsaţi că prindeţi Europa Liberă”… Profesorul îşi lasă gândurile slobozite fără să se mai ferească de ceilalţi între care erau sigur cel puţin doi informatori ai securităţii, de unul era sigur, căci se laudase odată la un şpriţ cam ce bani câştiga el, şi-i întoarse vorba hâtrului: ”de-aia te grăbeşti nene? stai liniştit că toată noaptea avem timp”. Vorblele pluteau in aer, se simţea o stare de spirit neobişnuită, un amestec nedesluşit de bucurie şi emoţie stinsă într-o uşor perceptibilă stare de nesiguranţă. Fiecare stia ceva, toţi se gândeau cam la aceleaşi zvonuri, îşi puneau întebări, se înfricoşau singuri în felul lor, trebuia să fii insensibil ca să nu realizezi că fiecare ar fi vrut să vorbească da nu prea avea curaj. Nicu Ştirbu, care luase mai binişor la măsea se dezechilibra la trecerea maşinii prin vad şi mai înveselea deseori atmosfera, strigând aluziv: ”hai la Jimbolia, fraţioare, las-o mai moale!” prilej pentru nea Costică să râdă în hohot: ”vedeţi dom profesor că domnu Nicu ştie care-i situaţia”! Didu răspunse zâmbind: ”care să fie bre, asta-i situaţia”! Iar în grupul femeilor se porni un hohot de râs căci sora Atena de la dispensar replicase hotărât: ”vine menstruaţia!” După ce se potoli râsul şi gustă şi el gluma, nea Costică completă hâtru: „înseamnă că n-ai rămas, da’ la Timişoara situaţia e gravidă!” Se aşternu liniştea. Hurducăielile camionului se potoliseră, la coborârea spre Gura Văii şi după cel de al doilea pod se opri şi coborâ Didu. Salută cu seară bună pe toţi şi îi asigură pe colegi, „ne vedem mâine”. Ştirbu il completă: ”ai dracu, nu-i vacanţă? Ne dă de lucru”. Asa era deşi vacanţă venise ordin ca toţi să fie prezenţi la şcoală să facă mediile generale trimestriale şi analiza lor. Vax! Ceva era clar: în loc să ne pregătim ca juca ursul la vecini noi ne făceam ca avem treabă.

Intrând în casă Didu se bucură că îşi găsise toată familia bine dispusă, fiul cel mare umblase la butoi şi scosese o cană de vin, toţi erau deja bine dispuşi şi puşi pe şotii. El făcea pe durul: ”a fost careva la grajd”? De, grija lui era că trebuia să fete vaca! „stai dom’le liniştit că aştia pleacă mâine, să mai spunem şi noi câte o beseadă interveni cel mic, am dat fân şi ciocani,eu plec inapoi la Bucureşti să-l dăm jos pe Ceauşescu”. Didu se schimbă la faţă, nu spuse nimic, porni tranzistorul şi-l fixă într-un târziu pe Europa Liberă. Veştile de la Timişoara erau alarmante, cu exagerările gazetăreşti înţeleseră cu toţii că acolo se omoară suflete nevinovate. Inregistrările transmise, ţăcănitul armelor, ţipetele mulţimii erau inconfundabile, se petrecea ceva, nimeni nu-şi închipuia că ar fi putut fi o înscenare bine pusă la cale. Toţi ştiau de scrisoarea celor sase, gândeau că o schimbare urmează iar cei doi copii cel mare şi cel mic, trecuseră ca studenţi de stagiul militar şi se uitau unul la altul sporind teama mijlociului, care nu făcuse armata, „îs cartuşe de război neică nu de manevră, se trage nu glumă!” Vinul de căpşunică, cărnaţii de porc – taiseră porcul înainte de vreme căci luau şi cei doi care plecau la Bucureşti, cel mare la nevastă iar mijlociul la Hanul lui Maniuc unde era angajat – mai ţinu un pic atmosfera destinsă dar mamaia începuse să-şi facă cruci, aprinse candela şi se puse pe oftat.”Să ne ferească Dumnezeu!”…

18-20 decembrie 89

La şcoală îşi vede fiecare de treabă, încercând să închee mediile trimestrului I şi apoi să calculeze mediile generale, pentru o analiza comparativă cu rezultatele de anul trecut. Era tot o foială şi fiecare îşi căuta un loc pentru a nu pierde vremea cu discuţiile care fierbeau, pluteu în aer. Femeile mai inspirate se retrăseseră în clasa cu vizibilitate la drum să se vadă dacă vine cineva in şcoală şi, mai pe şoptite, mai tare îşi comunicau ştirile, se minunau se cruciau, greşeau la calcule, nimeni nu mai era interesat de nimic, doar de gura directorului, stăteau pană la prânz în şcoală, să nu zică „lumea” ceva. Care lume era de fapt la primărie. Doar barbaţii, mai prctici, socotiseră deja tot, la vedere, vorba lui Ştirbu, stabiliseră clasamente dupaă urechea lor nu a cifrelor şi îşi făceau de lucru, ba după ţigări la bufet, ba după o bere.

Pe la 10:30 Didu intra in clasă şi-i şoptea nevestei: ”vezi că sunt la nea Marin, te văd când treci acasa!” Ieşea prin spatele şcolii şi pe ulitţa de pe Luncă intra la Nea Marin Pavel. Omul era un personaj remarcabil în satul lui prin vâna sănătoasă de ţăran, fară teamă de nimic. A refuzat intrarea în ceape, cu toate consecinţele ce au urmat:arestarea şi bataia la miliţie, impozit mare pe terenul ce il avea… Până la urmă a reuşit, prin perseverenţa lui si a soţiei, nu aveau copii, să-şi afle un loc de muncă la Schela Berca, unde muncind conştiincios şi corect ajunge anii de pensie şi acum îşi reluase activităţile de ţăran sadea. Printre altele îngrijea şi o vie din care scote un roze natural gustos şi sănătos. Era un ţăran respectos dar destul de isteţ şi se bucura când cineva de la şcoala venea sa cumpere vin de la el. Trebuia să fii pregatit să stai cu el de vorbă că nu te lăsa fără sa-ţi facă si el cinste. La curent cu toate ştirile, dezbătea cu domnu’ Didu toate temele la zi, de la Nagorno Karabah, la situaţia lui Ceauşescu în relaţia cu Gorbaciov. Ii plăcea să-l contrazici ca să argumenteze el, în stilu-i caracteristic, că are dreptate. Uneori, pentru delectare, Didu mai lua şi câte un coleg, dar atunci şederea trecea de miezul zilei…

8 decembrie 89

Sedinţa biroului de partid cu activul……. Primăriţa conduce, cu ochii în agendă, dând repezit cu pumnul în masă…….

…”to’arăşu’doctor care-i situatia la dumneavoastră la dispensar nici un porc, dece?”Doctorul Găiculescu, se foieşte în scaun, priveşte în podea şi nu spune nimic. ”…contabila, nu dai nici un salariu fără contract, cel puţin doi inşi pe un porc!” Contabila, serioasă, cu ochii mari, priveşte spre doctor o clipă, apoi la primăriţă care o fulgeră rapid, lovind iar masa cu pumnul: ”ce n-am lăsat destul? doi pe unu, clar? ”Apoi, schimbând registrul vocal îl „ia la beţe” pe Croitoru, preşedintele ceapeului: ”ia zi tovule, dece n-ai furaje de-ajuns la sectorul zootehnic? Parcă lovit în plex, nea Petrică se uită nelămurit şi în fugă la cei prezenţi, parcă cerându-le sprijin, apoi la ea replicând iute: „ba am tovaraşa secretar! ”Primăriţa lovi cu palma sticla biroului, ridică mâna şi arată cu degetul pe fereastră zicând: ”ai pe naiba, fânul ală de pe Magura, iernează acolo, când îl aduci? Preşedintele se imoaie, răsfoieşte agenda, dar până să raspundă, primăriţa priveşte cu ochii înseninaţi spre profesorul Iosif, directorul şcolii, zâmbind cu subânţeles, doar nevasta directorului, Luşela, cum o râzgâiau prietenii, era adjuncta sa pe linie de partid, adresându-i-se serios: ”aveţi grijă tovarăşul director, pentru cadrele didactice din localitate, fiecare din ei câte un porc!” Directorul trecându-şi mâna peste agendă răspunde uşor înroşit, mieros şi supus, cu suficientă ipocrizie: „am înţeles tovarăşa”, spuse el căutând privirea nevesti-si care zâmbea stăpână pe situaţie, aprobând din ochi spusele sotului. In acelaşi timp un tropăit sacadat ajunse până în biroul respectiv, se făcu un moment de linişte, de, spaima de cutremur nu trecuse,”ce naiba?” - se foi primăriţa, tocmai când o doină la fluier prinse a răsuna pe holul primăriei. „a, aveţi repetiţie” se dumiri ea şi privi veselă spre adjuncta sa, doamna Iosif, care îndeplinea si rolul de director de cămin cultural.

In acel timp sala mare a primarei era şi cămin, cu bibliotecă, iar aici erau adunaţi învăţătorii şi profesorii pentru repetiţii sau învăţământ politic ori şedinţe „lărgite” ale partidului cu activul. Se pregătea acum un montaj literar muzical „Pământul” de George Ţărnea, ceva cam deocheat pentru momentul politic din ţară, iar interpreţii savurau cu plăcere o serie de replici între care una era însoţită de tropăituri încercând să prezinte cu un oarecare subânţeles relaţia om-pământ… ”pământul, pământul, pământul”…

…La sfârşitul şedinţei de birou primăriţa se aplecă spre adjuncta sa:”când aveţi spectacolul?” Tovarăşa adjunctă se uită de formă în agendă şi cu zâmbetul inimitabil îi spuse toată numai miere” pe 17, la Căneşti, poate veniţi si dumneavoastră”. Nu primi nici un răspuns, dar fu luată la braţ şi împreună porniră spre casa vicelui unde se aranjase cina, prilej de continuarea „şedinţei”, mai de graba a „bârfei” când se luau „la refec” persoane din cele mai diferite medii. Dacă ţuica fiartă dezlega cu uşurinţă limbile, întreruperea curentului aducea un plus de energie verbală, rolul decisiv avându-l femeile, alarmiste şi colportoare de caracterizări ale diferitelor persoane, mai mult sau mai puţin importante. De acolo s-a „concluzionat”, mai la începutul toamnei, în timpul practicii cu elevii, că „Ionescu ăsta e un pericol social… ”Cine l-o fi mai adus şi pe doctoraşul astă că s-au brodit amândoi ca sacu cu petecu”, se îngrijora secretara adjunctă, în căutarea unei posibile soluţii pentru „a-i pune cu botu pe labe pe aştia!”

Medicul comunal Găiculescu, bagă capul pe uşa sălii de repetiţie, şi adresându-se profesorilor Dascăleanu şi Ştirbu, care tocmai luaseră o pauză, cu un „Mergeţi,mă?” le arătă ceasul. ”Hai, gata nea Costică, mâine, la aceeaşi oră!” Nea Costică era un cioban care „le zicea din fluier” iar rolul lui era să cânte o doină „de să plângă lumea” cum spunea uneori. Nu vorbea prea multe dar era foarte sigur si ferm pe părerile sale. Se simţea bine între învăţătorii şi profesorii ce repetau montajul, era mândru dar şi foarte respectos. Deseori repetiţiile se continuau, pentru câţiva bărbati, la domiciliul său, la un vin fiert.

Coborâră toţi trei şi se îndreptară spre Gura Vaii, la Didu, care plecase cu ceva timp înainte pentru a-şi termina treburile gospodăreşti de seară, mulsul vacii, hrana la porci, închis uşa la coteţul păsărilor. Işi făcea în mod reflex toate câte le avea, de la schimbarea hainelor de la şcoală şi până la rânitul în grajd. Era plin de gânduri, la ultima pregătire cu gărzile patriotice, la masa ce se dădea de obicei pe la ceape, căpitanu Stanciu îi strecurase, ca unuia în care avea încredere, „domnule, joacă ursul la vecini, nu trebuie sa ma pregătesc şi eu?”, îi zise făcându-i cu ochiul. Acum îşi aduna informaţiile de la Europa liberă, cu afirmaţiile căpitanului, şi – în izolarea satului plin de informatori şi turnători – nu gasea nici o cale de genul celor care se perindau în Europa, cine, cum, cand… Frica era şi ea prezentă dar nu în aşa fel încât să-i copleşească gândurile. Intră în casă unde Geta, soţia lui, tocmai turnase pe un fund mare de lemn, o mămăligă care parcă strălucea în lumina palidă a lămpii cu pertol ce pâlpâia seară de seară, afumând sticla, ”pune hoţul asta de gestionar apă în gaz”, era de părere coana Puica, mamă lui, dar intreruperea curentului electric nu mai era o întâmplare… Didu se coborî în beci, aduse o sticlă cu ţuică, o aşeză pe masă, crăpă câteva cepe, aduse şi o cană cu vin în timp ce Geta randui farfuriile pentru colegii care se auzeau deja venind gălăgioşi pe drumul în beznă…

Seara era senină, dar negeroasă, colegii intrară dând bineţe, se aşezară fără prea multe formalităţi, familia Ionescu fiind o gazdă cunoscută pentru deschidera către oaspeţi. După primul păhărel, branza cu smântână, mămăliga caldă, ceapa, îndemnară şi la al doilea, Nicu Stirbu fiind repede amator şi de al treilea: ”Sfânta Treime, Didule !” Li se dezlegară repede limbile: ”Cum faci cu contractul de porc, măi omule” începu Găiculescu. „Mai aştept, nu fac maine, mai dă-o în măsa ce ti-e frică de ea?”, răspunse Didu referindu-se la primăriţă. „Mă, dacă nu ti-e frică dece nu organizăm noi ceva” ,se aprinse doctorul răsturnând şi el al treilea păhărel. Dăscăleanu stătea mai rezervat dar îl degusta şi el puţin, câte puţin. ”Ce doctore nu ştii de ce? Un român, un hoţ, doi români, doi hoţi, trei români o bandă şi un trădător, iar noi suntem deja patru!” Nicu Ştirbu, lăsă paharul cu zgomot pe masă, îşi iţi privirea spre Didu şi replică tăios cu expresia lui celebră: ”Ai dracu, şi cine e trădătorul, eu?” Molcom, aprinzându-şi o ţigare, in ciuda protestelor celorlalti, Dăscăleanu interveni, „Te ştii cu musca pe căciulă că fractu e mare ştab la Uniunea ceapeurilor?” Discuţia se încinse, zidul Berlinului căzuse, în Cehia şi Polonia schimbările erau în toi, iar Didu nu se abţinu si le spuse proverbul cu ursul la vecini! …

…Friptura de pui era aproape terminată, mămăliga pe trei sferturi, iar Didu coborî să mai aducă o cană cu vin…vTârziu după miezul nopţii Nicu Ştirbu şi doctorul se organizaseră: doctorul să arunce în aer trenul cisternă de la Sătuc, îar celălalt să ia legătura cu colega lui de facultate cu domiciliul în Jimbolia să-i ajute pe toţi să treacă graniţa. Cei doi o luară pe drum la vale, Dăscăleanu rămânând ca şi cu alte prilejuri câd erau şedinţei sau repetiţii, să doarmă la Didu.

17 decembrie 89

Spectacol muzical-literar la Căneşti. Succes deplin. Muntenii negoşani şi din Valea Verzii, ca toţi ceilalţi, au receptat mesjul, au aplaudat şi i-au cinstit cum se cuvine pe artiştii amatori.

Am apucat doi ani de religie în şcoală. Mare lucru! Multe din problemele nerezolvate din viaţa mea si-au găsit soluţia facând apel la cele câteva cunostinţe religioase căpătate atunci.Ţin minte şi acum poza din manualul de profil cu Adam, Eva şi şarpele, în gradina Edenului. Fapt cert e că amândoi erau dezbrăcaţi. Da te pui cu copiii! Trebuia să se găsescă unul mai şugubeţ să le aduge unele detalii, unul mustăţi lui Adam, altul barbă, ba fetele creionau o rochie peste Eva şi câte altele. "Păcătoşii", ne gratula părintele  Bică, Dumnezeu să-l odihnească, că a avut "norocul" să treacă la cele veşnice înainte de a se descoperi sub pardoseala putrezită dintr-un colt al bisericii în care slujea, un pistol si o puşcă. S-a vânzolit vreo două săptămâni miliţia şi securitatea pe la Bondrea.

Problema care se ivi atunci era alta. Printre lecturi, la clasa a II a, era una intititulată: Cei patru fii ai Evei, în care subiectul principal se referea la "o vizită" a lui Dumnezeu în familia lui Adam şi Eva, moment în care aceştia şi-au prezentat patru dintre copii lor. Pentru fiecare, Dumnezeu i-a sfătuit ce ocupaţie să-i dea. Dar la plecare, Eva, arătând Domnului ciurdina de copii pe care-i avea în spatele casei, a întrebat cu ei ce să facă. "Aceştia să-i slujească pe ceilalţi!" ar fi spus Tatăl Ceresc…

Ei bine, de aici a pornit problema şi sunt ceva ani de atunci şi ea – problema – nu e suficient de rezolvată. Unu dintre noi a întrebat cum se fac copiii. "Linişte, nu vă ruşine!" a ţipat Tiţa, monitoarea dintr-a şaptea chiar în momentul când uşa se deschise şi învăţătorul, venind de la altă clasă, păşi înăuntru. Ce a urmat nu a lămurit problema doar că noi, baieţii – care am fi stârnit scandalul – ne-am ales cu câte o nuia la palmă. Cinstit să fiu, privind în jur până ca monitoarea să ajunga la mine, am înţeles că e posibil să scap mai uşor. Privii cu spaimă în ochii Tiţei, vecină şi prietenă cu fraţii mei, şi beneficiai de o nuia "mai uşurică". Ce va să zică domnule corupţia, o să spuneţi. Aşa-i, da învăţătorul a văzut, a luat nuiaua şi mi-a aplicat şi mie şi fetii corecţia necesară. Pâna aci toate bune şi la locul lor numai că întrebarea a rămas fără raspuns la şcoală. Cum se întâmplă şi acum!

Şi atunci ca şi azi, răspunsul l-am aflat pe uliţă de la Nea Tomiţa. Exact, la "obiect" şi cu amanuntele respective. Mă uitam tâmp la el cum, fară nici o grimasă pe faţă, ne spunea mie si prietenului meu intim din acel timp, Liviu, cum omul are nişte icre pe care le deşartă în corpul femeii, care se umflă, "ati văzut-o pe Dobra lui Baicu, ca ea" ne şi exemplifica el, şi femeia naşte copii. Nu-i puneam întrebări să nu părem proşti da simţeam că n-am prea înţeles mecanismul, în special gandindu-mă la Prima Familie, Adam şi Eva. "Da de unde a ştiut Adam unde să introducă şi să-şi deschidă caneaua?", a îndraznit Liviu. Unchiaşul fusese surprins,"Mă ai înţeles ce e caneaua?" Eu spusei  un da timid. Apoi ne povesti cu lux de amanunte că era vară, că cei doi se jucau, se trânteau, se căţărau în pomi si – din întâmplare – stând faţă în faţă pe el l-a înţepat o albină de cur si a făcut o mişcare bruscă nimerind, fără să vrea, acolo unde trebuia…

Pe şosea se auziră glasuri. Doi oameni cu ţigările licărind, veneau agale de la un şpriţ. Domnu Mitu se trase la întuneric ascultând convorbirea celor doi: “l-ai văzut mă, nu mă credeai, ţi-am spus eu că trăeşte cu Corina?” “şi care-i problema ta, nevastă-sa e plecată la muncă, trebuie să se descarce şi omul undeva, nu?”Celălalt trase un fum şi-şi continuă gândurile: ”auzi mă, da ăsta trăieşte şi cu Vergina lui Marian, cică sunt neamuri de el i-o trage că Marian s-a cam invechit”. Apoi glasurile celor doi se amestecară în noapte şi domnu Mitu nu mai distinse continuarea. Ieşi şi păşi uşor pe iarba din marginea drumului, la vale. Nu se abţinu şi intră în bufetul incă deschis şi plin de gălăgie. “Să trăiţi, domnule Mitu, să trăiţi!” Se bucura de oarece respect şi răspunzând saluturilor ceru şi el o bere, dădu noroc cu toţi, cu gâtul sticlei şi rezemându-şi cotul de marginea barului, îi întrebă pe toţi, scărpinându-şi ceafa: ”cum mai staţi cu politica, care-i mai mare?” Nea Dragomir, un înrăit client al bufetului, deşi nu bea mult îi placea să-şi petreacă serile alături de cei mai tineri, răspunse prompt: ”ai bani şi zdrânga tare, ai politica mai mare!” Râsetele acoperiră alte replici, glumele curg, aluziile se îmulţesc, sticlele se golesc iar, într-un târziu, pleacă unul câte unul şi peste toate se aşterne liniştea nopţii…

Dimineaţa pe la nouă ceasuri, in drum spre magazin, domnu Mitu se întâlneşte cu Corina care, surprinzându-l, vine direct spre el şi puţin bosumflată îi zice: ”n-aţi venit aseară domnu Mitu!” Acesta priveşte în lungul drumului la ce lume se mişcă şi îi răspunde şoptit: ”ce să facem fată, sex sau politică?” Corina chicoti fără ruşine:”şi una şi alta domnu Mitu, şi una şi alta! Că aşa-i acu!”

Cum în zonă "fetele" singure sunt din belşug, mai cu osteneală, mai cu câte un rest strecurat subtil, domnu Mitu reuşeşte să întârzie uneori seara la câte o "mândră", aducătoare de vigoare.

Satul nu e străin de evenimente aşa că "se scapă" lesne câte o ironie ca între femei: "ia uite ce ţanţoş e domnu!"sau "eşti cam adusă din praşilă fetică, ce-ai păţit?","ete na, parcă n-am dreptul să mă răcoresc şi eu,  ce te interesează?" Aşa că viaţa îşi urmează cursul chiar dacă ţaţa Aneta, din plusul de hormoni, mai scapă printre dinţi: "să fiu eu în locul coanei Lenuţa, ce flocăială ţi-aşi treage Stanco!"

Coana Lenuţa, pensionară şi ea, n-are trebă cu ce zice satul. Ea ştie una şi bună:"domnu are de la bietul doctor Stavrache o formulă chimică, PSÂP se numeşte, aşa că e mereu prezent la datorie!"

Toate bune şi la locul lor pentru domnu Mitu, numai că de la un timp au apărut unele probleme şi necazuri, odată cu "bâzâiala" asta din politică. Mândrele au început, după cum se îngrijora el zilele trecute, "să cam dea din craci, futu-le muma-n cur!" Va urma…