Vreme de stat pe terasă şi admirat florile:

-Unde pleci mamaie?

-Afară la flori.

-Merg şi eu să scriu!

Mamaia îşi aprinde o ţigară şi se aşează pe un scaun comod, începând o discuţie cu Lica, cumătra. Numai că intervine Sabina:

-Linişte, vă rog, că îmi fac lecţiile!

-Iote gâza, ce vorbeşti? Intră Lica în vorbă.

-Dacă nu taci te mănânc cu fulgi cu tot, replică Sabina.

La şcoală nimic deosebit, în afara faptului că directorul era plecat d şi lăsase vorbă să urmărim cuvântarea „tovarăşului”…Vestea că va fi un miting în Bucureşi a aprins dorinţa ca fiecare să-şi găsească un loc, cu telvizor, al şcolii nefiind în funcţiune.Majoritatea plecă pe la casele lor iar Nicu şi Dăscăleanu se hotărâră să asculte cuvântarea la radio bufetului cu o bere în faţă.

Didu porni cu soţia spre casă şi se întâlni cu Nea Marin ducându-şi vitele la apă: ”azi îl dă jos, domnu Didu, pe Ceuşescu, haideţi pe la mine”. Stătu o clipă pe gânduri, simţi mana soţiei strângându-l de braţ, apoi răspunse rar: ”lasă că mai trecem mâine că luăm şi noi vacanţă, acu mă grăbesc că aştept vaca să fete”, şi porniră în susul drumului.

Ajunşi acasă se luară fiecare cu ale lui. Didu se schimbă de haine şi plecă la grajd şi la trburile din curte, gândind că după amiază are destul timp să „studieze” cuvântarea care se prezenta deja când au sosit ei acasă, mulţimile adunate, lozincile, si reporterii cu „gura plină” prezentând totul într-o lumină purpurie. Pe uralele si mâna fluturată, trântise uşa şi ieşise. Aranjă aşternutul, crăpă două buturugi şi porni cu găleţile la apă când fiu-su, ramas acasă, il strigă: ”mai tată, vino să vezi ce s-a întâmplat!” Se întoarse fuga intră în casă şi auzi, ”staţi liniştiţi la locurile voastre”, privi o clipă apoi emisiunea se întrerupse. Intră în panică. Primul gând, „copiii, ce fac, unde sunt??” Luă telefonul, nu răspundea nimeni, renunţă. ”Mai încercaţi voi şi vedeţi să nu facă vreo prostie”, şi plecă la fântână. …

Până după miezul nopţii îngijorarea atinse ultimile limite, copiii nu puteau fi accesaţi telefonic iar veştile de la posturile srăine erau alarmante. Către ora unu reuşiră în sfârşit să vorbească, pentru scurtă durată, timp în care cel mare le-a spus că „e tot ca acolo”! , cu referire clară la întâmplările recepţionate împreună. „Să fiţi cuminţi” mai apucă să strige maică-sa şi convorbirea se întrerupse…

„E tot ca acolo, e tot ca acolo!” repeta mama sa, Doamne ce se întâmplă, se trage cu gloanţe de razboi şi în Bucureşti ca şi la Timişoara, se gândea cu o nelinişte vizibilă, negăsindu-şi locul.Obosit de ststul la grajd şi de dute-vino în casă, Didu intră tocmai cănd Mugur spunea: ”mâine dimineaţă plec şi eu la Bucuresti” Probabil că nici Europa Liberă, nici Vocea Americii nu minţeau deşi unele ştiri erau incredibile…

22 decembrie 89, ora 8:30

Inaintea plecării spre şcoală reuşiră să vorbească desluşit cu copiii. ”Staţi liniştiţi că noi avem tot ce ne trebuie şi suntem toţi la noi acasa” îi asigurară ei.

Mersul la la şcoală în aceea zi era pur şi simplu o formalitate. Dăscăleanu a dat telefon că nu vine deoarece „era bolnav” iar Nicu Ştirbu nu a apărut. Directorul nu se abţinu şi povesti ce a păţit ziua trecută în Bucureşti: intrând dinspre Colentina pe Stefan cel Mare cu intenţia de a ajunge cu peruca soţiei la o cuafeză, a fost intâmpinat de o mulţime de oameni ce aruncau pancardele cu lozinci şi tablourile, venind în fugă şi i-a blocat intrarea spre Calea Victoriei, făcându-i semn să se întoarcă. ”Am semnaliztat stânga, m-am asigurat virând în viteză şi am tuns-o spre Obor. Când am făcut sensul giratoriu şi m-am uitat în stânga aveam impresia că vine o apă mare peste mine, nu ştiu cănd am ajuns la Afumati, da am tras o spaimă”… “Da ce a fost?” făcu Didu pe neştiuntorul. ”Nu ştiu mă ce am intrebat pe cineva de frică, cică s-ar fi spart mitingul tovarăşului“. Cele câteva profesoare prezente s-au retras în clasa de la drum împreună cu directorul să predea situaţiile şi să plece acasă.

Ora 9,30

Didu pleacă din clasă, se duse în spatele şcolii, il văzu pen ea Marin în curte şi-i făcu semn că vine pe la el mai târziu. Cu palmele pâlnie la gură gospodarul îi strigă profesorului: ”am dus vitele la apă!”, ceea ce însemna ca era disponibil oricând. Didu ocoli şcoala şi când intră în şcoală, pe uşa din faţă,rămasă deschisă şi cu bascheţii ce nu făceau sgomot îl surprinde pe ofiţerul de securitate căreia îi era arondată comuna că statea la uşa clasei unde discutau cei de acolo. Era un tip tânăr, fost profesor şi jurist, căpitan déjà, care-l anchetase pe Didu în urmă cu doi ani – subiect ce va urma – şi se salutară ca şi cănd nimic nu s-a întâmplat. ”A, tovarăşul professor, va-ţi lăsat barbă?” Adică el era surprins că Didu avea barbă nu că stătea cu urechea aplecată pe uşa clasei. ”Da, am o problemă cu o iritaţie când mă rad, minţi Didu, să-l anunţ pe director?” Dar până să răspundă el se deschise uşa clasei şi îşi făcu apariţia şi directorul.”Să trăiţi tovarăşul căpitan, poftiţi” şi-l invită în biroul lui. Didu intră în clasă, le spuse curioaselor că e sectoristul de la securitate, care îşi face şi el rondul. Nu trecu mult si veni si Georgică, directorul, jovial anunţând că programul s-a terminat aşa că va merge fiecare la treburile lui. Căpitanul plecase.

Un pic dezamăgit, Didu anunţă regretul că lipsesc bărbaţii, că parcă despărirea e cam anostă şi propune direcorului “hai să-ti servesc un vin curat”. Se codi un pic directorul apoi zise: ”ştiu că vrei să mergem la nea Marin, da nu vin daca vorbim ploitică“. Primi asigurari că nu, “uite merge şi nevastă-mea”, ceea ce era o garanţie aluzivă… Porniră fără nici o tragere de inimă…

ora 10,30

Nea Marin coboară în pivniţă după a doua cană, prima trăgându-se repede, căci Lina fripsese câteva bucăţi de muşchi de porc şi mămăliga tocmai aburea lângă un castron plin ochi cu murături. Nici unul nu făcu nazuri, aşa că totul se servi direct cu mâna.

La primul rănd de pahare din cea de a doua cană, Didu rupse tăcerea şi lasă la o parte subiectele banale si-l întrebă pe Georgică: ”ce zicea mă, căpitanu?” Acesta se foi ocolind răspunsul: ”ţi-ai găsit să spună ceva interesant, să avem grijă, să asigurăm paza, în perioada sărbătorilor”. A fost suficient dialogul acesta, în ca nea Marin să-şi facă direct intrarea în subiectul ce plutea în aer. ”i-a împrăştiat peste tot, să ne suprvegheze da buba se va sprge”, dom director, se învrşună el mai ales ca trecuse aproape o oră şi subiectul lui preferat, evenimentele politice, nu fuseseră dezvoltate. ”măi nea Marine eu nu ştiu ce a fost azi noapte în Bucureşi, eu am văzut doar că lumea fugea“. Lina nu se lăsa niciodată mai prejos că ea ii fusese alături lui Marin şi la bine şi la rău şi interveni în favoarea soţului. ”Păi ce n-am ascultat noi toată noapte si acu dinspre ziuă? Asta se întâmplă, poporul se răscoală, mai bine Ceauşescu şi-ar păzi pielea şi ar întinde-o”… Nea Marin o privea exigent, o lăsă să termine şi îi luă vorba din gură: ”eu,sincer să fiu nici nu mă mai gândeam că se va întoarce din Iran, am crezut, gata şi-a luat averea şi a şters-o”. Georgică adăugă ca pentru sine:”chiar s-or fi tras cu gloanţe adevărate? eu nu cred”!

Ora 12,45

“Ia vezi Lino cine ciocăne”, zise nea Marin înainte să dea răspunsul directorului. Intrase o vecină agitată şi după o conversaţie scurtă pe săliţă, intrară amândouă, vorbind in acelaşi timp: ”auziţi, voi nu ascultaţi la radio, a fugit Ceauşescu”! Toţi aveau feţele impetrate. ”Fugi de acolo Viţo că n-ai inţeles tu zise Marin şi vârâ ştecherul radioului în priză, rămas pe Europa liberă. ”Dă-l pe Bucureşti nene”, intervene Viţa. Câteva secunde fiecare a ascultat mesajele momentului apoi, fără să-şi mai aducă aminte de vin, de bineţe toţi plecară care încotro.

Didu avea de făcut o mie de paşi până acasă dar mai emotivă şi cu sufletul la gură era nevasta sa.I ntr-un sfert de oră intrară în curte unde mama, care tocmai ieşea din grajd le spuse bucuroasă: ” aţi venit la ţanc, vaca tocmai a intrat în munci, cred ca fată în seara asta”! O fracţiune de secundă, amândoi reveniră cu picioarele pe pământ, îsi traseră sufletul apoi către mamă: ”hai în casă ca a fugit conducătorul!” Didu era deja la televizor urmărind evenimentele, în clipele următoare toţi uitaseră de toate şi rămăseserâ cu gura căscată urmărind paradele celor care se perindau prin fata camerelor de luat vederi. După vreo oră se discută dacă ceea ce se transmite trebuie şi aplicat. ”Mai du-te la animalul ala şi vezi, poate ziua de azi e cu noroc”…

Ora 18,15

După o navetă televizor – grajd a fătat Floria un bou de toată frumuseţea. In scurtele vizionări la televizor urmate de pauzele legate de îngijirea animalelor, Didu conversă în mintea sa şi îşi făcea tot felul de scheme de acţiune. Veştile erau contradictorii, viţelul trebuia învăţat să sugă, el era confuz din punct de vedere atitudinal. După comunicatul FSN-ului simte un impuls interior care il ispiteşte spre o iniţiativă imediată urmată de o acţiune concretă cu ceea ce ar trebui făcut… Acum, între vietăţile din grajd, nu era nici o soluţie practică fezabilă aşa ca după miazul nopţii, când viţeluşul căta loc de culcat iar “mama” lui îl luase deja în grijă, se mai uită câteva clipe si adormi la televizor.

23 decembrie 89: Confesiunea lui Didu

Dimineaţă confuză, plină de gânduri, griji, amintiri dramatice, stări sufleteşti indefinite şi inexplicabile, spirit înăbuşit, teamă, plans…

Televiziunea e obsesivă, îndemnurile sunt clare, Iliescu se autoproclamă conducătorul ţării cu un “comitet central” cuprinzând toţi dizidenţii găsiţi, posibili şi imposibili. Destructurarea administraţiei este opţiunea decizională, organizarea feseneurilor locale fiind prioritară, pecereul se trece in afara legii – mai târziu se va reveni – dictatorul va fi judecat…

Copiii aflaţi în vacanţă trec spre şcoală. Iniţiativă proprie, îndemnaţi de cineva? nu s-a aflat, nici n-am cercetat. Ceva ne-a împins şi pe noi să lăsăm televizorul şi să mergem la “locul de muncă” deşi era concediu. Da cui îi mai ardea de asa ceva, acum.

Pe la ora 9,00 am sosit la şcoală. Pe coridoare erau cam 30-40 de elevi care vorbeau, îşi comunicau fiecare ce văzuse el, unele fete, puneau mustăţi pe chipurile celor din panourile expozitionale cu realizărie regimului, pe câţiva i-am auzi injurând şi spunând vorbe pe care nu le-aş fi crezut că le au în suflet. Prima noastră grijă a fost să restabilim calmul si ă procedăm ordonat. Eu cu soţia şi femeia de serviciu eram singurii din şcoală. Am strâns toate tablourile de pe pereţi şi le-am dus în camera pionierilor, alte hârtii şi lozinci le-am rupt, femeia de serviciu aduna intr-un coş totul astfel că pe la ora 11, şcoala nu mai avea nimic pe pereţii săi care să amintească de “epoca de aur”. Oricum am fost surprinşi de zelul si atitudinea elevilor care, acum aşteptau de la noi un verdict: ”ce punem la loc, doamna Geta?” întrebă unul din copii. Intrebarea a căzut exact pe gândurile mele, e istoria noastră, bună rea nu o putem ocoli. Am stat un pic pe gânduri, Doamne câte nu-mi copleşeau mintea atunci? “Aveţi răbdare după Sfintele Sărbători” am răspuns şi dădurăm să plecăm când, una din fete, mai îndrăzneaţă, se apropie de mine şi îmi spuse mai şoptit: ”da dumneavoastră nu vă duceţi să-i daţi jos pe aştia de la partid? Că s-au constituit acolo, tot ei, în comitet feseneu, sau nu ştiu cum”. Ne-am uitat unii la alţii, păcat că nu am avut nimic să imortalizez clipa, unii copii erau veseli şi s-ar fi dorit şi ei “aflători în ciorbă”, priveau cu ochii strălucind ca atunci când, deseori incingeam împreună cu ei câte o joacă, parcă ar fi zis “haideţi!”. Dar nu de joacă era vorba acum. Auziseră şi ei de tinerii din capitală şi îi bântuia un neastâmpăr specific vârstei. Ascultasem destul de multe ori comunicatul feseneului şi simţeam cum îmi creştea tensiunea. Măcar membrii biroului pecere nu au bunul simţ să fi creat macar o impresie de democratie si să ne fi chemat şi pe noi… Am dat cu piciorul la un ghemotoc de hârtie rămas pe coridor şi ascuzându-mi nervozitatea, le-am spus respicat: “gata, acasă, mâine îi dăm jos!”

24 decembrie 89

Slujba de duminică la Biserica din sat se desfăşura conform ritualului, atenţia tuturor era încordată, neliniştea se citea pe feţele tuturor, se aştepta cu înfrigurare cuvântul de încheere al protului şi rugăciunile de pace şi liniste în ţară. Către parte finală, înaintea rugăciunii Tatăl Nostru, doi elevi de şcoală, mai mari, se apropie de mine: ”ne-a trimis doamna Geta să veniţi până acasă”. Mi s-au îmuiat picioarele, doi dintre copiii mei erau în Bucureşti, toată noaptea ne-am interesat de ei şi tot timpul eram asiguraţi să stăm liniştiţi. Ii întreb pe cei doi, după ieşirea din Biserică: ”nu v-a spus de ce,mă?” Băieţii mă priviră miraţi, “păi la dumneavoastră la poartă s-a adunat lume!” Era limpede mi-am zis, televiziunea i-a scos din casă.

Vasile Ţârcă, unul din elevii buni a şcolii şi fruntaş la liceu, îşi convocase toţi colegii, se adusesră şi şase maşini, steaguri tricolore cu decupajul stemei, se pune în scenă un spectacol ne mai petrecut pe aceste meleaguri. ”Haideţi dom profesor în fruntea noastră, că la noi nu s-a făcut schimbarea!” Radicalismul celor prezenţi era evident eu fiind considerat piesa principală. Au asteptat cât au aşteptat dar nu au mai răbdat deoarece se adunase lume şi la sediul ceapeului şi vroiau ca noi să fim iniţiatorii. Aşa s-a şi întâmplat: eram cam peste cincizeci de persoane, mai mult tineri elevi şi studenţi, femeile ieşiseră pe la porţi, băieţii strigau lozincile emanate atunci pe televiziuni, se mergea în viteza mică, la pas dar cu gălăgie mare. Când coloana a ajuns în dreptul sediului ceapeului majoritatea celor de acolo ni s-a alăturat şi aşa s-a ajuns pană în dreptul şcolii când tinerii au schimbat repertoriu: ”poliţia e cu noi, poliţia e cu noi, fără violenţă!” Cazan, şeful de post, postat în şosea în dreptul intrării în primărie, îşi savura ţigarea privind pe sub caschetă în lungul drumului, adjunctul lui, Lână, făcuse un pas în faţă şi se aşezase vertical pe direcţia de sosire a coloanei, parcă îndicând că acolo e locul unde trebuia să mergem. In drum, împreună cu ei se mai aflau circa 12-14 persoane, unii membrii ai grupei de sprijin ai miliţiei şi securităţii. Am tras maşinile pe dreapta, apoi i-am întins mâna şefului de post, celuilalt şi celor adunaţi, sub privirile atente ale celor peste o sută de persoane aflate în coloană, majoritatea sprijinitori loaiali mie.

Urc patru sau cinci trepte şi după ce fac apel la calm şi vigilenţă propun membri CPUN – ului care urmau să preia conducerea comunei. Aprobarea s-a făcut prin urale şi mâini ridicate. A fost primul model de democraţie antică răsărit spontan în acele zile pe plaiurile comunei Scorţoasa. Era 24 decembrie 1989 ora 13,00.

Vestea s-a răspândit ca fulgerul

Spectacol muzical-literar la Căneşti. Succes deplin. Muntenii negoşani şi din Valea Verzii, ca toţi ceilalţi, au receptat mesjul, au aplaudat şi i-au cinstit cum se cuvine pe artiştii amatori. La primărie se organizase de către vicele Cojocaru, o masă cu de toate, peste care pluteau aburii de la ţuica fiartă, zburau gulumele deocheate şi fluerul lui nea Costică era pus la treabă. Toate au creat de îndată o relaţie de prietenie generală iar verva vicelui recunoscută şi în mediile de partid, pentru spontaneitatea şi subtilitatea sănătoasă, duse pâmă la urmă conversatia pe un făgaş riscant, poate chiar periculos dat fiind ca şi Buturugă, subofiţerul tomnatic de la miliţie era de faţă. Astfel, când Didu văzu că pregâtirile sunt peste măsură de serioase, scăpă, cum îi era obiceiul, ”ce-i asta nene, nuntă, logodnă sau pomana porcului?” La care Cojocaru cu faţa plină de zâmbet replică: ”hai domnu Didu, ce naiba, e pomana porcului, pe care nu l-am tăiat încă!” Lui Didu îi cam pieri zâmbetul, dar mustaţa şi barba nu-l dădeau de gol, aşa că, în ton cu el, râse scurt cu un „hm! pai nici n-aveţi ce că trebuie sa daţi contractul întâi, asta-i de la gospodaria de partid probabil!” Vicele, vesel nevoie mare, ocoli masa căci toată lumea era în picioare şi-l luă de braţ pe Didu şoptindu-i la ureche in zarva generală: ”ce ori nu ştiţi ce a fost azi noapte la Timişoara?” Descumpănit un pic, Didu sorbi încet din ceaşca cu ţuică, gândindu-se cum fusese cu doi ani în urmă chemat la securitate pentru o reclamaţie plecată dintr-un grup de cinci persoane, se uită peste camera plnă ochi cu bărbaţi şi femei, se făcu că nu aude apoi strigă la nea Costică: „zi neică o sârbă să pornim spre casă că s-a înserat de mult!” Eugen, colegul lui de liceu, profesor la Căneşti îl luă în scurt: ”stai mă, ce naiba, nu porneşti moara lui Popescu?” Era o aluzie la un chef din anii trecuţi când s-au pus toţi să imite pornirea morii de foc a profesorului Popescu care acum aparţinea ceapeului. Dăscăleanu interveni şi propuse o alta intâlinre, că si el trebuie să ajunga acasă, la Buzău în seara aceea că era duminică şi avea o ocazie. Se mişcară cu toţii spre ieşire, căci şi şoferul camionului cu care veniseră dădea semne de nerăbdare că el nu putuse bea nimic că de mâncat, slavă Domnului! Totuşi vicele avu grijă si-i dădu o sticlă cu vin. Didu ieşi ultimul iar nea Costică parcă înadins se opri să-l aştepte. Auzise ce spusese vicele şi ţinu morţiş să completeze: ”domnu Didu, uitaţi-vă la mine, pe Ceuşescu nu-l apucă Crăciunul!” Surprins Didu i-o tăie scurt: ”Taci măi nene vrei să te arsteze careva?” „N-are ce-mi face domnule, am scăpat eu de pe front” mai adăugă el şi se aruncă peste oblonul camionului. La cei peste şaptezeci de ani ai săi, era destul de sprinten, muncise toată viaţa şi trecuse şi prin ultimii ani de foc ai războiului. Acum susţinea că „aşa scrie la carte”, nu avea nici un dubiu, iar cei care auziseră spusele sale către dom’ profesor, îşi făceau cruce, „să dea Dumnezeu!”.

In drum către Scorţoasa, veselia se cam stinse, era seară, afară uscat şi călduţ, rar se mai auzea câte un bici pocnind, luminiţile ferestrelor se oploşeau printre uliţi iar camionul ceapeului huruia peste bolovanii prundului de gârla dintre Căneşti şi Gura Văii.Dascăleanu aprinse un chibirit, pentru ţigara ce o plasase in colţul gurii iar la lumina lui, Didu îşi controlă ceasul. Văzându-l nea Costică, vesel în continare şi dornic de discuţie se şi repezi:”a trecut Vocea Americii, domnu Didu, lăsaţi că prindeţi Europa Liberă”… Profesorul îşi lasă gândurile slobozite fără să se mai ferească de ceilalţi între care erau sigur cel puţin doi informatori ai securităţii, de unul era sigur, căci se laudase odată la un şpriţ cam ce bani câştiga el, şi-i întoarse vorba hâtrului: ”de-aia te grăbeşti nene? stai liniştit că toată noaptea avem timp”. Vorblele pluteau in aer, se simţea o stare de spirit neobişnuită, un amestec nedesluşit de bucurie şi emoţie stinsă într-o uşor perceptibilă stare de nesiguranţă. Fiecare stia ceva, toţi se gândeau cam la aceleaşi zvonuri, îşi puneau întebări, se înfricoşau singuri în felul lor, trebuia să fii insensibil ca să nu realizezi că fiecare ar fi vrut să vorbească da nu prea avea curaj. Nicu Ştirbu, care luase mai binişor la măsea se dezechilibra la trecerea maşinii prin vad şi mai înveselea deseori atmosfera, strigând aluziv: ”hai la Jimbolia, fraţioare, las-o mai moale!” prilej pentru nea Costică să râdă în hohot: ”vedeţi dom profesor că domnu Nicu ştie care-i situaţia”! Didu răspunse zâmbind: ”care să fie bre, asta-i situaţia”! Iar în grupul femeilor se porni un hohot de râs căci sora Atena de la dispensar replicase hotărât: ”vine menstruaţia!” După ce se potoli râsul şi gustă şi el gluma, nea Costică completă hâtru: „înseamnă că n-ai rămas, da’ la Timişoara situaţia e gravidă!” Se aşternu liniştea. Hurducăielile camionului se potoliseră, la coborârea spre Gura Văii şi după cel de al doilea pod se opri şi coborâ Didu. Salută cu seară bună pe toţi şi îi asigură pe colegi, „ne vedem mâine”. Ştirbu il completă: ”ai dracu, nu-i vacanţă? Ne dă de lucru”. Asa era deşi vacanţă venise ordin ca toţi să fie prezenţi la şcoală să facă mediile generale trimestriale şi analiza lor. Vax! Ceva era clar: în loc să ne pregătim ca juca ursul la vecini noi ne făceam ca avem treabă.

Intrând în casă Didu se bucură că îşi găsise toată familia bine dispusă, fiul cel mare umblase la butoi şi scosese o cană de vin, toţi erau deja bine dispuşi şi puşi pe şotii. El făcea pe durul: ”a fost careva la grajd”? De, grija lui era că trebuia să fete vaca! „stai dom’le liniştit că aştia pleacă mâine, să mai spunem şi noi câte o beseadă interveni cel mic, am dat fân şi ciocani,eu plec inapoi la Bucureşti să-l dăm jos pe Ceauşescu”. Didu se schimbă la faţă, nu spuse nimic, porni tranzistorul şi-l fixă într-un târziu pe Europa Liberă. Veştile de la Timişoara erau alarmante, cu exagerările gazetăreşti înţeleseră cu toţii că acolo se omoară suflete nevinovate. Inregistrările transmise, ţăcănitul armelor, ţipetele mulţimii erau inconfundabile, se petrecea ceva, nimeni nu-şi închipuia că ar fi putut fi o înscenare bine pusă la cale. Toţi ştiau de scrisoarea celor sase, gândeau că o schimbare urmează iar cei doi copii cel mare şi cel mic, trecuseră ca studenţi de stagiul militar şi se uitau unul la altul sporind teama mijlociului, care nu făcuse armata, „îs cartuşe de război neică nu de manevră, se trage nu glumă!” Vinul de căpşunică, cărnaţii de porc – taiseră porcul înainte de vreme căci luau şi cei doi care plecau la Bucureşti, cel mare la nevastă iar mijlociul la Hanul lui Maniuc unde era angajat – mai ţinu un pic atmosfera destinsă dar mamaia începuse să-şi facă cruci, aprinse candela şi se puse pe oftat.”Să ne ferească Dumnezeu!”…

18-20 decembrie 89

La şcoală îşi vede fiecare de treabă, încercând să închee mediile trimestrului I şi apoi să calculeze mediile generale, pentru o analiza comparativă cu rezultatele de anul trecut. Era tot o foială şi fiecare îşi căuta un loc pentru a nu pierde vremea cu discuţiile care fierbeau, pluteu în aer. Femeile mai inspirate se retrăseseră în clasa cu vizibilitate la drum să se vadă dacă vine cineva in şcoală şi, mai pe şoptite, mai tare îşi comunicau ştirile, se minunau se cruciau, greşeau la calcule, nimeni nu mai era interesat de nimic, doar de gura directorului, stăteau pană la prânz în şcoală, să nu zică „lumea” ceva. Care lume era de fapt la primărie. Doar barbaţii, mai prctici, socotiseră deja tot, la vedere, vorba lui Ştirbu, stabiliseră clasamente dupaă urechea lor nu a cifrelor şi îşi făceau de lucru, ba după ţigări la bufet, ba după o bere.

Pe la 10:30 Didu intra in clasă şi-i şoptea nevestei: ”vezi că sunt la nea Marin, te văd când treci acasa!” Ieşea prin spatele şcolii şi pe ulitţa de pe Luncă intra la Nea Marin Pavel. Omul era un personaj remarcabil în satul lui prin vâna sănătoasă de ţăran, fară teamă de nimic. A refuzat intrarea în ceape, cu toate consecinţele ce au urmat:arestarea şi bataia la miliţie, impozit mare pe terenul ce il avea… Până la urmă a reuşit, prin perseverenţa lui si a soţiei, nu aveau copii, să-şi afle un loc de muncă la Schela Berca, unde muncind conştiincios şi corect ajunge anii de pensie şi acum îşi reluase activităţile de ţăran sadea. Printre altele îngrijea şi o vie din care scote un roze natural gustos şi sănătos. Era un ţăran respectos dar destul de isteţ şi se bucura când cineva de la şcoala venea sa cumpere vin de la el. Trebuia să fii pregatit să stai cu el de vorbă că nu te lăsa fără sa-ţi facă si el cinste. La curent cu toate ştirile, dezbătea cu domnu’ Didu toate temele la zi, de la Nagorno Karabah, la situaţia lui Ceauşescu în relaţia cu Gorbaciov. Ii plăcea să-l contrazici ca să argumenteze el, în stilu-i caracteristic, că are dreptate. Uneori, pentru delectare, Didu mai lua şi câte un coleg, dar atunci şederea trecea de miezul zilei…

8 decembrie 89

Sedinţa biroului de partid cu activul……. Primăriţa conduce, cu ochii în agendă, dând repezit cu pumnul în masă…….

…”to’arăşu’doctor care-i situatia la dumneavoastră la dispensar nici un porc, dece?”Doctorul Găiculescu, se foieşte în scaun, priveşte în podea şi nu spune nimic. ”…contabila, nu dai nici un salariu fără contract, cel puţin doi inşi pe un porc!” Contabila, serioasă, cu ochii mari, priveşte spre doctor o clipă, apoi la primăriţă care o fulgeră rapid, lovind iar masa cu pumnul: ”ce n-am lăsat destul? doi pe unu, clar? ”Apoi, schimbând registrul vocal îl „ia la beţe” pe Croitoru, preşedintele ceapeului: ”ia zi tovule, dece n-ai furaje de-ajuns la sectorul zootehnic? Parcă lovit în plex, nea Petrică se uită nelămurit şi în fugă la cei prezenţi, parcă cerându-le sprijin, apoi la ea replicând iute: „ba am tovaraşa secretar! ”Primăriţa lovi cu palma sticla biroului, ridică mâna şi arată cu degetul pe fereastră zicând: ”ai pe naiba, fânul ală de pe Magura, iernează acolo, când îl aduci? Preşedintele se imoaie, răsfoieşte agenda, dar până să raspundă, primăriţa priveşte cu ochii înseninaţi spre profesorul Iosif, directorul şcolii, zâmbind cu subânţeles, doar nevasta directorului, Luşela, cum o râzgâiau prietenii, era adjuncta sa pe linie de partid, adresându-i-se serios: ”aveţi grijă tovarăşul director, pentru cadrele didactice din localitate, fiecare din ei câte un porc!” Directorul trecându-şi mâna peste agendă răspunde uşor înroşit, mieros şi supus, cu suficientă ipocrizie: „am înţeles tovarăşa”, spuse el căutând privirea nevesti-si care zâmbea stăpână pe situaţie, aprobând din ochi spusele sotului. In acelaşi timp un tropăit sacadat ajunse până în biroul respectiv, se făcu un moment de linişte, de, spaima de cutremur nu trecuse,”ce naiba?” - se foi primăriţa, tocmai când o doină la fluier prinse a răsuna pe holul primăriei. „a, aveţi repetiţie” se dumiri ea şi privi veselă spre adjuncta sa, doamna Iosif, care îndeplinea si rolul de director de cămin cultural.

In acel timp sala mare a primarei era şi cămin, cu bibliotecă, iar aici erau adunaţi învăţătorii şi profesorii pentru repetiţii sau învăţământ politic ori şedinţe „lărgite” ale partidului cu activul. Se pregătea acum un montaj literar muzical „Pământul” de George Ţărnea, ceva cam deocheat pentru momentul politic din ţară, iar interpreţii savurau cu plăcere o serie de replici între care una era însoţită de tropăituri încercând să prezinte cu un oarecare subânţeles relaţia om-pământ… ”pământul, pământul, pământul”…

…La sfârşitul şedinţei de birou primăriţa se aplecă spre adjuncta sa:”când aveţi spectacolul?” Tovarăşa adjunctă se uită de formă în agendă şi cu zâmbetul inimitabil îi spuse toată numai miere” pe 17, la Căneşti, poate veniţi si dumneavoastră”. Nu primi nici un răspuns, dar fu luată la braţ şi împreună porniră spre casa vicelui unde se aranjase cina, prilej de continuarea „şedinţei”, mai de graba a „bârfei” când se luau „la refec” persoane din cele mai diferite medii. Dacă ţuica fiartă dezlega cu uşurinţă limbile, întreruperea curentului aducea un plus de energie verbală, rolul decisiv avându-l femeile, alarmiste şi colportoare de caracterizări ale diferitelor persoane, mai mult sau mai puţin importante. De acolo s-a „concluzionat”, mai la începutul toamnei, în timpul practicii cu elevii, că „Ionescu ăsta e un pericol social… ”Cine l-o fi mai adus şi pe doctoraşul astă că s-au brodit amândoi ca sacu cu petecu”, se îngrijora secretara adjunctă, în căutarea unei posibile soluţii pentru „a-i pune cu botu pe labe pe aştia!”

Medicul comunal Găiculescu, bagă capul pe uşa sălii de repetiţie, şi adresându-se profesorilor Dascăleanu şi Ştirbu, care tocmai luaseră o pauză, cu un „Mergeţi,mă?” le arătă ceasul. ”Hai, gata nea Costică, mâine, la aceeaşi oră!” Nea Costică era un cioban care „le zicea din fluier” iar rolul lui era să cânte o doină „de să plângă lumea” cum spunea uneori. Nu vorbea prea multe dar era foarte sigur si ferm pe părerile sale. Se simţea bine între învăţătorii şi profesorii ce repetau montajul, era mândru dar şi foarte respectos. Deseori repetiţiile se continuau, pentru câţiva bărbati, la domiciliul său, la un vin fiert.

Coborâră toţi trei şi se îndreptară spre Gura Vaii, la Didu, care plecase cu ceva timp înainte pentru a-şi termina treburile gospodăreşti de seară, mulsul vacii, hrana la porci, închis uşa la coteţul păsărilor. Işi făcea în mod reflex toate câte le avea, de la schimbarea hainelor de la şcoală şi până la rânitul în grajd. Era plin de gânduri, la ultima pregătire cu gărzile patriotice, la masa ce se dădea de obicei pe la ceape, căpitanu Stanciu îi strecurase, ca unuia în care avea încredere, „domnule, joacă ursul la vecini, nu trebuie sa ma pregătesc şi eu?”, îi zise făcându-i cu ochiul. Acum îşi aduna informaţiile de la Europa liberă, cu afirmaţiile căpitanului, şi – în izolarea satului plin de informatori şi turnători – nu gasea nici o cale de genul celor care se perindau în Europa, cine, cum, cand… Frica era şi ea prezentă dar nu în aşa fel încât să-i copleşească gândurile. Intră în casă unde Geta, soţia lui, tocmai turnase pe un fund mare de lemn, o mămăligă care parcă strălucea în lumina palidă a lămpii cu pertol ce pâlpâia seară de seară, afumând sticla, ”pune hoţul asta de gestionar apă în gaz”, era de părere coana Puica, mamă lui, dar intreruperea curentului electric nu mai era o întâmplare… Didu se coborî în beci, aduse o sticlă cu ţuică, o aşeză pe masă, crăpă câteva cepe, aduse şi o cană cu vin în timp ce Geta randui farfuriile pentru colegii care se auzeau deja venind gălăgioşi pe drumul în beznă…

Seara era senină, dar negeroasă, colegii intrară dând bineţe, se aşezară fără prea multe formalităţi, familia Ionescu fiind o gazdă cunoscută pentru deschidera către oaspeţi. După primul păhărel, branza cu smântână, mămăliga caldă, ceapa, îndemnară şi la al doilea, Nicu Stirbu fiind repede amator şi de al treilea: ”Sfânta Treime, Didule !” Li se dezlegară repede limbile: ”Cum faci cu contractul de porc, măi omule” începu Găiculescu. „Mai aştept, nu fac maine, mai dă-o în măsa ce ti-e frică de ea?”, răspunse Didu referindu-se la primăriţă. „Mă, dacă nu ti-e frică dece nu organizăm noi ceva” ,se aprinse doctorul răsturnând şi el al treilea păhărel. Dăscăleanu stătea mai rezervat dar îl degusta şi el puţin, câte puţin. ”Ce doctore nu ştii de ce? Un român, un hoţ, doi români, doi hoţi, trei români o bandă şi un trădător, iar noi suntem deja patru!” Nicu Ştirbu, lăsă paharul cu zgomot pe masă, îşi iţi privirea spre Didu şi replică tăios cu expresia lui celebră: ”Ai dracu, şi cine e trădătorul, eu?” Molcom, aprinzându-şi o ţigare, in ciuda protestelor celorlalti, Dăscăleanu interveni, „Te ştii cu musca pe căciulă că fractu e mare ştab la Uniunea ceapeurilor?” Discuţia se încinse, zidul Berlinului căzuse, în Cehia şi Polonia schimbările erau în toi, iar Didu nu se abţinu si le spuse proverbul cu ursul la vecini! …

…Friptura de pui era aproape terminată, mămăliga pe trei sferturi, iar Didu coborî să mai aducă o cană cu vin…vTârziu după miezul nopţii Nicu Ştirbu şi doctorul se organizaseră: doctorul să arunce în aer trenul cisternă de la Sătuc, îar celălalt să ia legătura cu colega lui de facultate cu domiciliul în Jimbolia să-i ajute pe toţi să treacă graniţa. Cei doi o luară pe drum la vale, Dăscăleanu rămânând ca şi cu alte prilejuri câd erau şedinţei sau repetiţii, să doarmă la Didu.

17 decembrie 89

Spectacol muzical-literar la Căneşti. Succes deplin. Muntenii negoşani şi din Valea Verzii, ca toţi ceilalţi, au receptat mesjul, au aplaudat şi i-au cinstit cum se cuvine pe artiştii amatori.

Am apucat doi ani de religie în şcoală. Mare lucru! Multe din problemele nerezolvate din viaţa mea si-au găsit soluţia facând apel la cele câteva cunostinţe religioase căpătate atunci.Ţin minte şi acum poza din manualul de profil cu Adam, Eva şi şarpele, în gradina Edenului. Fapt cert e că amândoi erau dezbrăcaţi. Da te pui cu copiii! Trebuia să se găsescă unul mai şugubeţ să le aduge unele detalii, unul mustăţi lui Adam, altul barbă, ba fetele creionau o rochie peste Eva şi câte altele. "Păcătoşii", ne gratula părintele  Bică, Dumnezeu să-l odihnească, că a avut "norocul" să treacă la cele veşnice înainte de a se descoperi sub pardoseala putrezită dintr-un colt al bisericii în care slujea, un pistol si o puşcă. S-a vânzolit vreo două săptămâni miliţia şi securitatea pe la Bondrea.

Problema care se ivi atunci era alta. Printre lecturi, la clasa a II a, era una intititulată: Cei patru fii ai Evei, în care subiectul principal se referea la "o vizită" a lui Dumnezeu în familia lui Adam şi Eva, moment în care aceştia şi-au prezentat patru dintre copii lor. Pentru fiecare, Dumnezeu i-a sfătuit ce ocupaţie să-i dea. Dar la plecare, Eva, arătând Domnului ciurdina de copii pe care-i avea în spatele casei, a întrebat cu ei ce să facă. "Aceştia să-i slujească pe ceilalţi!" ar fi spus Tatăl Ceresc…

Ei bine, de aici a pornit problema şi sunt ceva ani de atunci şi ea – problema – nu e suficient de rezolvată. Unu dintre noi a întrebat cum se fac copiii. "Linişte, nu vă ruşine!" a ţipat Tiţa, monitoarea dintr-a şaptea chiar în momentul când uşa se deschise şi învăţătorul, venind de la altă clasă, păşi înăuntru. Ce a urmat nu a lămurit problema doar că noi, baieţii – care am fi stârnit scandalul – ne-am ales cu câte o nuia la palmă. Cinstit să fiu, privind în jur până ca monitoarea să ajunga la mine, am înţeles că e posibil să scap mai uşor. Privii cu spaimă în ochii Tiţei, vecină şi prietenă cu fraţii mei, şi beneficiai de o nuia "mai uşurică". Ce va să zică domnule corupţia, o să spuneţi. Aşa-i, da învăţătorul a văzut, a luat nuiaua şi mi-a aplicat şi mie şi fetii corecţia necesară. Pâna aci toate bune şi la locul lor numai că întrebarea a rămas fără raspuns la şcoală. Cum se întâmplă şi acum!

Şi atunci ca şi azi, răspunsul l-am aflat pe uliţă de la Nea Tomiţa. Exact, la "obiect" şi cu amanuntele respective. Mă uitam tâmp la el cum, fară nici o grimasă pe faţă, ne spunea mie si prietenului meu intim din acel timp, Liviu, cum omul are nişte icre pe care le deşartă în corpul femeii, care se umflă, "ati văzut-o pe Dobra lui Baicu, ca ea" ne şi exemplifica el, şi femeia naşte copii. Nu-i puneam întrebări să nu părem proşti da simţeam că n-am prea înţeles mecanismul, în special gandindu-mă la Prima Familie, Adam şi Eva. "Da de unde a ştiut Adam unde să introducă şi să-şi deschidă caneaua?", a îndraznit Liviu. Unchiaşul fusese surprins,"Mă ai înţeles ce e caneaua?" Eu spusei  un da timid. Apoi ne povesti cu lux de amanunte că era vară, că cei doi se jucau, se trânteau, se căţărau în pomi si – din întâmplare – stând faţă în faţă pe el l-a înţepat o albină de cur si a făcut o mişcare bruscă nimerind, fără să vrea, acolo unde trebuia…

Pe şosea se auziră glasuri. Doi oameni cu ţigările licărind, veneau agale de la un şpriţ. Domnu Mitu se trase la întuneric ascultând convorbirea celor doi: “l-ai văzut mă, nu mă credeai, ţi-am spus eu că trăeşte cu Corina?” “şi care-i problema ta, nevastă-sa e plecată la muncă, trebuie să se descarce şi omul undeva, nu?”Celălalt trase un fum şi-şi continuă gândurile: ”auzi mă, da ăsta trăieşte şi cu Vergina lui Marian, cică sunt neamuri de el i-o trage că Marian s-a cam invechit”. Apoi glasurile celor doi se amestecară în noapte şi domnu Mitu nu mai distinse continuarea. Ieşi şi păşi uşor pe iarba din marginea drumului, la vale. Nu se abţinu şi intră în bufetul incă deschis şi plin de gălăgie. “Să trăiţi, domnule Mitu, să trăiţi!” Se bucura de oarece respect şi răspunzând saluturilor ceru şi el o bere, dădu noroc cu toţi, cu gâtul sticlei şi rezemându-şi cotul de marginea barului, îi întrebă pe toţi, scărpinându-şi ceafa: ”cum mai staţi cu politica, care-i mai mare?” Nea Dragomir, un înrăit client al bufetului, deşi nu bea mult îi placea să-şi petreacă serile alături de cei mai tineri, răspunse prompt: ”ai bani şi zdrânga tare, ai politica mai mare!” Râsetele acoperiră alte replici, glumele curg, aluziile se îmulţesc, sticlele se golesc iar, într-un târziu, pleacă unul câte unul şi peste toate se aşterne liniştea nopţii…

Dimineaţa pe la nouă ceasuri, in drum spre magazin, domnu Mitu se întâlneşte cu Corina care, surprinzându-l, vine direct spre el şi puţin bosumflată îi zice: ”n-aţi venit aseară domnu Mitu!” Acesta priveşte în lungul drumului la ce lume se mişcă şi îi răspunde şoptit: ”ce să facem fată, sex sau politică?” Corina chicoti fără ruşine:”şi una şi alta domnu Mitu, şi una şi alta! Că aşa-i acu!”

Cum în zonă "fetele" singure sunt din belşug, mai cu osteneală, mai cu câte un rest strecurat subtil, domnu Mitu reuşeşte să întârzie uneori seara la câte o "mândră", aducătoare de vigoare.

Satul nu e străin de evenimente aşa că "se scapă" lesne câte o ironie ca între femei: "ia uite ce ţanţoş e domnu!"sau "eşti cam adusă din praşilă fetică, ce-ai păţit?","ete na, parcă n-am dreptul să mă răcoresc şi eu,  ce te interesează?" Aşa că viaţa îşi urmează cursul chiar dacă ţaţa Aneta, din plusul de hormoni, mai scapă printre dinţi: "să fiu eu în locul coanei Lenuţa, ce flocăială ţi-aşi treage Stanco!"

Coana Lenuţa, pensionară şi ea, n-are trebă cu ce zice satul. Ea ştie una şi bună:"domnu are de la bietul doctor Stavrache o formulă chimică, PSÂP se numeşte, aşa că e mereu prezent la datorie!"

Toate bune şi la locul lor pentru domnu Mitu, numai că de la un timp au apărut unele probleme şi necazuri, odată cu "bâzâiala" asta din politică. Mândrele au început, după cum se îngrijora el zilele trecute, "să cam dea din craci, futu-le muma-n cur!" Va urma…

La ora când vă postez acest îndemn deja s-a dat telefon "undeva" şi am inceput să fiu şicanat cu întrebări. Din fericire duminica aceasta e slujba la biserica noastră aşa că acolo nu mă vor mai deranja!

- Bună dimineaţa, aruncă vorba Marioara lu Corciu, venind dintre garduri.

- Bună, răspunse scurt dom Didu dornic de vorbă, la pâine alergi, la  pâine? Auzi, Marioară, voi pe cine votaţi?, mai adaugă el privind către femeia care se oprise cu mâna streşină la ochi din pricina soarelui, în josul  uliţii.

- Păi cu refrudrumul ăsta  că altu n-avem. Poate ne mai bag şi nouă nişte pietriş pe uliţă ca s-a facut noroi gros.

- Bine, bine se grăbi dom Didu, stăpânindu-şi  un zâmbet, da la preşedinte?

- Preşedintele să-l ia naiba, că ne-ajunge! Eu crez că nici n-am avea nevoie de atâţia, mai adăugă ea, ferindu-se de o piatră şi urmându-şi drumul spre magazinul infect, insalubru şi friguros al satului pierdut undeva in România profundă…