-Voicule, dacă n-are nici ăsta bani îi pui sechestru pe magazie, ai înţeles?

-Da tovarăşu, răspunse acesta hotărît completând cu o înjurătură şi adăugă: să vedem ce ţine în hardughia asta, ce magaoaie de cărămidă!!

Ghielciu o luă înainte peste pârleazul pe care îl ştia cu o seară înainte, apoi reveni prin spatele magaziei îndreptându-se spre poarta larg deschisă prin care ieşeau vitele duse de Constantin, dis de dimineaţă, la odaie. Ceilalţi îl urmară hâşâind păsările, fluierând să sperie curcanii şi înjurând găştele ce nu se opreau din sâsâit. Călinoiu adăugă pentru sine, „hai că avem ce să-i luăm, mă. Mănâncă toţi consomoliştii o săptămână din păsările astea”, mai completă el cu referire la batalionul sovietic staţionat la Buzău.

Mânia şi încruntarea tuturor se stinse repede când dădură cu ochii de fata cu care era coana Sofiţa în curte, Gicuţa lui Gheorghe „ţiganul”, cum îi spunea lumea din sat , fierarului de peste gârlă. O fată zveltă, cu un corp cioplit, uimitor de proporţionat, dezinvoltă în mişcări, făcuse şapte clase la şcoala primară din sat şi venea „la curte”, de mică, împreună cu Biţa şi alte apropiate ale lor, toate femei harnice şi pricepute în gospodărie. Acum scosese un coş de ouă de pe sub grinzile magaziei ce fusese construită pe ploni de ciment, iar dedesubt cuibarele erau fără număr, şi se pregătea să plece acasă.

-Ce-i cu fata asta aici, o esploatează chiaburul? le adresă activistul celorlalţi întrebarea, făcându-se auzit şi de cele două. Năvăliseră mânioşi, răscolind totul din priviri, fără bineţele cuvenite, într-un soi de duşmănie drăcească, nedisimulată, parcă îndemnându-se unul pe altul să atace care pe care.

Coana Sofiţa tuşi uşor descumpănită, parcă s-o atenţioneze pe Gicuţa.

Fără să-i bage în seamă, Gicuţa aruncă o mână de grăunţe din buzunarul şorţului, păsările se năpustiră să le culeagă, iar ea, cu o mişcare dibace, se învârti într-un fel anume şi prinse o găină pestriţă mare. O arătă coanei Sofiţa, îi privi îndrăzneţ pe bărbaţii, rămaşi cu gura căscată de mişcările ei dibace dar, mai ales de frumuseţea pe care nu se sfia să le-o dezvăluie. Părul negru, oarecum în dezordine, se prăvălise pe faţa-i albă, pe care un breton creţ o umbrea, arâtând un gât frumos articulat, ce se ivea ciocolatiu, ars de soare, apoi capul se mişcă brusc dezvelindu-i faţa ovală cu forme ordonate într-o armonie ispititoare, dar mai ales ochii albaştrii, ca cerul dimineţii aceleia de sfărşit de august, umbriţi la sprincene, de părul negru şi zvăpăiat. Uimirea lor fu cu atât mai mare când , zâmbind şi arătându-şi şireagul de perle albe ale danturii sale sănătoase, li se adresă fără să clipească cu o stăpânire de sine caracteristică unei femei cunoscătoare a lumii înconjurătoare:

-Ce zici tovarăşul Călinoiu, o tai ?

-Tovarăşa Gicuţa, care noi suntem veniţi aici cu o treabă şi tovarăşul e de la regiune n-a venit să vorbească cu tine, interveni caraghios şi ezitant Marin Săcuiu, care era secretarul organizaţiei de bază a PMR ului, bâlbâindu-se, nepricepând cum de-l cunoaşte fata asta, atrăgătoare ca o piersică pârguită, pe activistul partidului, ca şi cum asta ar fi numai dreptul lui. Stupoarea lui era cu atât mai mare cu cât realiza acum că el, alminteri frumuşel bărbat şi cu succes la femei, unul din muieraticii sfatului popular, apropiat al părerilor activistului pe care-l urma în concepţii– „n-ai cu ce să te alegi în viață decât cu ce bagi în gură și cu ce tragi în..”,era una din ele, nu-şi cunoştea bine „ograda” feminină. „Ia uite tovarăşe instructor am spus eu, iarba bună-n mărăcini! Ptiu, drace nu te iert!” Dar, Călinoiu pusese deja o mână pe umărul fetii şi–strângându-l din timp, în timp cu palma, ca într-o mângâiere părintească, căci frumuseţea ei nu-i dezvăluia vârsta—începuse a o iscodi cu întrebări despre viaţa ei, dacă ştie să scrie şi să citească, cu ce se ocupă părinţii, ce fraţi şi surori are. După ce îşi termină potopul de întrebări, Gicuţa îi răspunse întrebându-l cu tupeu:

-Ştii câţi ani am? Asta dece nu mă întrebi? Îndrăzneala ei, care înţelegea şi ce face mâna lui Călinoiu acolo pe umăr şi dece o privea el cu interes direct în ochi, îl descumpăni pentru o clipă pe activist, mai ales pentru faptul că ea îşi ridică mâna, i-o prinse pe a lui dând-o jos de pe umăr, timp în care nu se sfii să i-o strângă cu înţeles, adăugând: „mă duc s-o tai, apoi o gătesc la Marioara, nu aşa Enică?” Fără să mai aştepte răspuns le întoarse spatele şi plecă.

Marioara era nevasta lui Ene, o femeie plăcută, practica croitoria, "era bună de prieteni", gospodină şi ospitalieră, soră cu Tătaru din Beciu, din nomenclatura raionului. Vorbele satului şuşoteau că " se are bine" cu Radu Stelea, negustorul. Ştia ea Gicuţa, ce ştia. Gestul ei rămase aprape fără replică, doar un mormăit aprobator de la Ene, crispat de întorsătura situaţiei, gândindu-se că n-are acasă nici o litră de vin. Călinoiu îşi ascunse plăcerea momentului întorcându-se către secretarul „de bază”, zâmbind şi făcându-i cu ochiul, complce. Stia de la el ca Marioara lui Ene era pe "lista" lui Marin si abia aştepta să o cunoască.

Coana Sofiţa, trecută prin ciur şi prin dârmon, de altfel o frumuseţe la vremea ei, privea pe rând la cei de faţă, cu ochii veseli, oarecum complice şi cu faţa destinsă într-un zâmbet, aranjându-şi tacticoasă baticul pe frunte. Interveni în momentul când Gicuţa se îndepărtă lăsându-i „mască”pe toţi bărbaţii:

-Tovarăşi dragi, tovarăşi dragi haideţi să serviţi o dulceaţă de nuci…

-Lasă-ne coană cu dulceţa dumitale, de asta ne arde nouă, adu banii pentru impozitul restanţă, se repezi Voicu nervos, că pentru el nu se prevestea nici o idilă. Ştia de Marioara că se cam ţine Marin după ea, de când a intrat şi Ene în partid, lui Călinoiu i se scurgeu "aţă" ochii după Gicuţa pe când el rămânea pe tuşă. Cotrobăi cu arţag prin geanta jerpelită, după chitanţier ridicând ochii spre Călinoiu, de la care aştepta înţelegere şi aprobare. Aceasta îşi rotea capul de jur împrejurul curţii, privind acareturile-magaziile şi leşile imense, solide –apoi conacul acoperit cu şindrilă veche şi bine încheiată, dar cu vizibile urme lăsate de trecerea timpului şi –surprins din nou- se opri cu privirea în fereastra sufrgeriei unde din bătaia soarelui observă un trup de femeie tânără mişcându-se. Era Anişoara, nevasta lui Dorel, despre care nu auzise. Călinoiu nu apucă să piardă şirul gândurilor păcătoase şi ea îşi făcu apariţia în uşă, le dădu bună dimineaţa şi strigă spre soacă-sa : „bre, mamă te chiamă Puriul". Voicu rămase cu mâna dreaptâ în servietă şi cu ochii zgăiţi în direcţia ei. Nu ştia că toţi ai lui Gheorghe ţiganul îi numeau astfel Ionică. Dar vorba ieşită din guriţa aceea frumoasă ca un trandafir şi de la aşa o bucăţică de femeie zglobie şi plină de senzualitate îl făcu să scape râsul uitând pentru o clipă de necazurile lui de perceptor, cu mai mulţi stăpâni, cum ii plăcea să se căineze din timp, in timp. Doar de o lună se angajse şi nu-şi cunoştea "ograda".

-Ia fă-te încoa coniţă, aha stai la umbră şi pe noi ne ţii cu ochii-n soare aci, trânti el vorbele cu râsul pe faţă, uitându-şi năduful. De unde era să ştie că în casă, Dorel fusese potolit cu greu, deoarece, când i-a văzut în curte îi ceruse imediat să-i dea toporul să iasă la ei. "mă omule faci puşcărie, stai pitit în cămară că eu o spun că nu eşti acasă, doar n-o să intre peste noi aici, stai s-o strig pe mama soacră". Îi fu greu să zâmbească, când ieşi în curte, dar ştia de la tatăl ei, fost şef de post de jandarmi, acum pensionar, că "fată, cu zâmbetul pe faţă potoleşti multe rele!"

-Da, tovarăşe, bună dimineaţa, poftiţi, le răspunse şi ea, toată numai un zâmbet. Călinoiu îşi întrerupsese gândurile, o uitase pe Gicuţa şi rămase perplex. Voicu înaintă câţiva paşi spre Anişoara împreună cu Ene, iar el rămaseră uitându-se la Marin, care rupse tăcerea în surdină şi şopti, peste umăr lui Călinoiu, "e, e, dar bărbat-su e cam nebun. A rămas într-o ureche după ruperea frontului la Podul Iloaiei.În anul ăla am recrutat şi eu, am plecat în 45 la armată dar am scăpat, ăhă, frontul era în Cehoslovacia".

Voicu îi dădu pe şest un cot lui Ene şi intră în direct: " o ştii pe Mrioara lui Ene?" Anişoara făcu ochii mari şi-l privi nedumerită, "sigur, doar am câţiva ani buni de când sunt în sat, dece?"Nu le spuse că rochiţa de pe ea era cusută acolo.Voicu îi întinse o hârtie, "vii cu banii aştia la ea peste două ceasuri!". Anişoara scăpă un oftat, privi hârtia, simţi că se învârteşete pământul cu ea, amuţi, apoi îl privi direct în ochi pe Voicu, care îşi închidea geanta sprijnind-o pe piciorul drept şi o măsura pofticios, mângâindu-i cu privire pulpele ce se zăreau provocator pe sub rochiţa de vară. Atunci, ea îşi reveni, înţelegând din trista ei viaţă de fată crescută fără mamă, cam ce gândea omul din faţa ei, se deschise la faţă cu un zâmbet forţat să nu-şi trădeze ura, mânia şi deznădejdea şi-i şopti cam în dodii cu subânţelesuri:"să vin eu sau să-l trimit pe Dorel?" Roşu Voicu, perceptorul, adâugă mai în glumă mai în serios, :"dacă aduce toţi banii să vină el!". Apoi întorcându-se cu spatele, fără o fărâmă de respect şi bunăcuviinţă se apropie de cei doi, ţâfnos şi victorios:"hadeţi să mergem că o să luăm ceva de aici. Megem la Dogărescu, finul lu Ghiza ăsta!".

Ene porni şi în urma lor după ce mai schimbase câteva vorbe cu Anişoara, el fiind în bune relaţii cu Dorel rugând-o, dacă are, să aducă nişte murături proaspete, că ştia că punea de toate, din timp.

De când intraseră în sat şi apoi, după ce Gicuţa plecase cu găina la Marioara- vestea se dusese până în capătul celălalt , căci sătenii se anunţau unii pe alţii atunci când umbla prin sat,"cineva de la partid", deltfel singurele persoane necunoscute lor. .

Nea Costică Dogăresu îi aştepta sub umbrarul din faţa casei, unde întinsese peste masă o faţă albă, de pânză topită, cusută cu motive naţionale, pe care o avea de la nuntă, primită în dar de la "naşii bătrâni", adică părinţii lui Ionică. Costică era destul de hârşit de munca din vară-nu muncea doar numai pentru el ci şi pentru cele trei fete pe care se câznea să le căsătoarească, "să plece la casa lor", dar greul cel mare il ducea pentru dările peste măsură de mari, pentru care se certa tot timpul cu cei de la sfat căci el, ca ţăran harnic şi gospodar, nu se întâmplase să se ştie vreodată dator la cineva, mai ales la stat. Acum, făcut chiabur pe motiv că are odaie la gol, cazan de ţuică şi două perechi de boi, precum şi alte animale şi ceva pământ, greul se mărise iar tracasarea "haitelor", cum numea el apariţiile astea ce se îmulţiseră în acel an, îl reţinea de la muncă. Aflase la odaie că sunt la Iencuţu, a suit fânul în fânărie şi s-a grăbit să ajungă acasă ca să priceapă cum stau în realitate grijile lui. I-a văzut pe drum, în dreptul Bisericii, unde Călinoiu se oprise să privească masiva construcţie a acesteia, ce o depăşea cu mult pe cea din satul lui, din câmpie.

- Mă Marine, clădirea asta e mai mare ca a voastră din Scorţoasa.

- Da tovarăşul Călinoiu, da e făcută a doua oară în 1925, a noastră e mai de demult, făcută de Marghiloman.

- Care mă?

- Ăla de a avut moşie la noi în sat, completă viteaz Marin, ca mare cunoscător de istorie.

- Să nu-mi spui mie de esploatatori, auzi? Ăştia au esploatat ţărănimea şi n-au făcut nimic pentru popor, ai înţeles? Vorbise repezit, aşa cum reţinuse de la şcoala de partid. Făcuse trei luni de şcoală, la Buzău, în localul şcolii ce purtase numele lui Brătianu, până în 47. Acu era şcoală a partidului! Reţinuse că trebuie "plezniţi" toţi care spun ceva de bine despre trecutul burghezo-moşieresc.

-Am înţeles, uite casa lui Dogărescu, se fâstâci Marin. Ceilalţi ascultaseră cu încordare, gândind aproape la fel, "ce dracu l-a apucat pe Marin să-l pomenească pe Marghiloman"? Doar de câteva săptămâni primeseră ordin să-i acopere cu var tabloul de ctitor de la intrare în Biserică şi vestea tulburase mult minţile unora căci şi crucile de pe marginea drumurilor fuseseră sparte şi dărămate. Unii îl bănuiau şi pe Bădău Ene de isprava asta şi pe alţi scandalagii de pe vale…

-Ia fă-te-ncoa, chiaburule se sumeţi de la poartă Marin, în speranţa că va mai creşte în autoritate, după gafa de la Biserică.

-Nu vă supăraţi domnule, tovarăşi, da tata mi-a lăsat destulă casă, poftiţi măcar să vă trageţi un pic sufletul pe căldura asta.

Călinoiu simţea privirile celorlalţi în timp ce el căuta să se adapteze cel mai bine situaţiei, gândind că acu trebuie să aplice "tactica" de care se vorbea în şcoala de partid. Se uita la omul din faţa lui, mai mic de statură ca el, slab, cu palmele mari, bătătorite, cu fire argintii pe la tâmple, care îl privea blând şi deschis, şi nu găsea o explicaţie, ca şi la Iancu, cum de era chiabur. Făcu semn din cap a "bună ziua" şi intră hotărît! Drept e că zărise pe masa de sub umbrar, o pâine mare de cuptor şi o farfurie cu felii de brânză şi ceapă verde şi se gândi că se apropia amiaza şi nu mâncase nimic.

Costică se uită la Ene, în timp ce se aşezau cu toţii pe canapelele de lemn, şi îi şopti "mă duc să scot o ţuică!". Dispăru imediat după colţul casei, iar Călinoiu,rămânând în picioare, ca la şedinţă, se sprijini cu palmele de masă şi îşi continuă gândurile cu voce scăzută, "mă, da ăsta cât pământ are?" Apoi se aşeză şi luă la mestecat, o felie de brânză de oi. "Îhî, bună!",

Ene se gudură pe lângă el şi dorind să îndulceasă atmosfera spuse fără jenă că are el ceva teren că i-a dat socru său Bălcinoiu, " sunt nişte râpi da pentru că socru a fost făcut chiabur de grabicenii din comuna alăturată", nu l-au lăsat nici ei pe Dogărescu. Voicu tăcea răsfoind caietul încropit de el, Marin se scărpina după ceafă ştiind că Bălcinoiu de la Grabicina era un om de mare vază în sat, până la venirea comuniştilor. Acum, pentru că avea pământ mult, o bună parte primit de la Mareşalul Averescu, după 1918, căci primise înaltul titlu de Cavaler al Legiunii de Onoare franceze, de la însuşi Berthelot, a fost făcut chiabur peste noapte. Când s-a căsătorit Costcă cu Ecaterina Bălcinoiu, familia a înzestrat-o cu pământ. Acum, Marin nu ştia dacă să povestească sau nu, îl cam "mânca limba" dar tăcu să nu păţească la fel ca în povestea cu Marghiloman.

Sosi şi gazda cu o sticluţă burtoasă, cu gâtul subţire, din care turnă în ceşti, ţuica îngălbenită de timp. Işi luă curaj, dădu noroc cu cei de faţă, urându-le "bine aţi venit" şi îndemnându-i să servească . Căprarul Voicu, acum perceptor se scremu să fie viteaz şi ironic:"rămîne de văzut dacă am venit bine!". Nu-l luară în seamă şi ridicară cu toţii ceştile sorbindu-le cu plăcerea omului obosit, care începe să vadă altfel viaţa după ce "trage ceva la măsea". Călinou rămăsese la gânduriel lui, Marin şi Ene se abţineau urmărind totul din priviri, iar Voicu, după ce pusese limba pe ceaşcă, atacă în continuare: "cu cât dai kilu?" Costică se crispă un moment apoi i-o tăie scurt:"nu am de vânzare". Folosind aceleaşi mişcări, cu geanta perceptorul se îmbujoră la faţă şi vorbi parcă ar fi vrut să-l înjure: "adică vrei să spui că nu ai bani?" Învăţat deja cu tot felul de tocmeli şi întorsături de situaţii omul nu mai zise nimic, se întoase în casă şi veni repede înapoi: "uite tae-mi chitanţă pentru suta asta de lei ", se abţinu el de la gâlceava pe care i-o arucase Voicu. Acesta se uită în caietul lui, spunându-i mai domolit că e prea puţin. " Păi cu suta de săptămâna trecută şi ce cea de la bază de acum două sătămâni, se cam apropie", îi reaminti Costică. Reacţia celuilalt fu ca o lovitură pentru el : "ce nu ştii că trebuie să plăteşti şi ierbăritul şi rechiziţiile de la care ai lipsit, plus amenda de la prestaţie?!" Atunci înţelese că toate câte se auzeau despre căprar erau adevărate, zicându-şi în gând, "ăsta n-are mamă, n-are tată!" Îşi opri pornirile şi interveni cu o tonalitate blândă spre ceilalţi: "Uite cum facem, marţi mă duc la bază, la Beceni, cu un taur şi banii care îi iau de acolo îi dau la sfatul popular, e bine ?" Călinoiu interveni:

-Renunţă la pământ, măi nea Costică, dă-l la stat pentru constuirea socialismului cu un ceas mai devreme, ce mai!

-Domnule, cât pot să muncesc n-am cum, ce banii mei nu merg tot la stat, ce pot să mai fac eu acu, asta-i meseria mea, agricultor!

-Intră în colectiv cu el, ia-o dumneata înaintea altora şi scapi de datorii.

-La colhoz? făcu ochii mari Costică, la colhoz? Eu nu fac aşa ceva!!Dădu să mai zică ceva, se uită fix la activist, urechile i se înroşiseră, pentru o clipă mintea i se înunecă de mânie, ar fi vrut să înjure, să-l apuce pe Călinoiu de gulerul cămăşii, se abţinu cu greu şi, precaut, căutând cuvintele, forţându-se să zâmbească, adăugă printre dinţi: "tovarăşe, cât pământ aveţi, la ce gospodărie l-aţi dat?"

Călinoiu aruncase vorba încercând să pună în practică instructajul de partid, dar se trezi la vorbele lui, ca lovit în cefă, într-o fundătură.

-Păi, care noi de-acuma, este ocupaţiile noastre să ducem muncă de lămurire la sate, tovarăşi, se sumeţi el ridicând un pic tonul şi către ceilalţi, sprijinindu-se cu ambele mâini de marginea mesei, aplecându-se un pic în faţă, încercând să-i cuprindă cu vederea pe toţi. Se vedea în prezidiu la şedinţă. Rămase cu privirea aţintită la cele două cepe de pe farfuria cu brânză, privi musca ce se învârtea pe acolo, şi- încercând să-şi adune vorbele- se forţa să ofere o replică mai amplă, dar îl învinse pornirea sălbatică ce se practica în adunările de partid, lovi cu pumnul în masă strigând spre Voicu:

-Să-l execuţi imediat, haideţi! Se întoarse, plecă fără să dea bună ziua, îşi înfipse nervos mâinile în buzunar şi când simţi că ceilalţi, fără Voicu, îl urmau aproape, trase o înjurătură păcătoasă. Marin Săcuiu borbolosi şi el ceva, aşa ca să se calmeze "tovarăşul", apoi inrând în rând cu el se aplecă împâciuitor, "lăsaţi că-l execută el Voicu, ce crede că scapă cu o ţuică!" apoi adăugă împăciuitor , "staţi mai încet să ne sosească până la punte"!

Lui Călinoiu îi dispăruse imediat mânia, era un joc de teatru bine înţeles în acest an şi ceva de când lucra la partid, să te superi fără rost şi cei din jur să te potolească, iar "duşmanul de clasă" să se sperie şi să facă ce-i spui.

Nea Costică Dogărescu era unul dintre agricultorii vechi ai acestor meleaguri, familie de moşneni gospodari, cu pricepere şi rost la treburi, isteţi şi întreprinzători. Tatăl său muncise din greu, agonisindu-şi fiecare ban cu grijă , iar după ce a trecut războiul din ’916 a fost unul din cei care au cumpăra pământ din moşia Solacolu, precum şi conacul acestuia. Costică crescuse în acest spirit al omului gospodar şi cu temei la treburi, ştia toate amănuntele şi grijile agriculturii pe care o practica, respecta tradiţiile satului, iar ca bun creştin îşi întemeiase o familie de care se îngijea cu temei, cu gândul la viitor, fiind, alături de naşul său, Ioan Ghiza şi alţi ca el, un exemplu respectat de tot satul.

Venirea comuniştilor şi dezastrul alegerilor din 1946, când el şi cu Ghoerghiţă Teodorescu înumăraseră voturile şi adunaseră carnetele de alegător, minciunile cu privire la rezultatul final, apoi arestarea lui Teodorescu şi detenţia lui de şase luni, l-a înverşunat făcându-l mult mai prudent şi neîncrezotor, bâjbâind însă, prin ceaţa viitorului. Muncea ca de obicei, din zori şi până seara,alături de grabicenii lui, din satul vecin de unde îşi luase pe Ecaterina, soţia lui, îi ajuta la nevoie-cum s-a întâmplat ăn vremea secetei-şi nu-şi pregeta să-şi ia de la gură pentru a nu se şti dator. Acum, văzându-l pe activist depărtându-se, cunoscător ce era în ale afacerilor îi încolţi un gând. Îl privi pe perceptor cu interes, încercând să-i ghicească gândurile în confuzia generală ce se crease. Călinoiu mai întoarse odată capul în urmă spunându-i lui Voicu ,"să-i iei pielea şarpelui!", apoi coti spre puntea de peste apa Grabicinei.

Voicu, mult mai tânăr decât Costică nu răspunse nimic, nici n-avea ce, se tot uita în servieta-i jerpelită, neştiind cum să procedeze, blestemând în gând faptul că-şi dăduse liniştea şi lipsa de griji din vremea căprăritului, pe acestă anevoiasă, dar ispititoare îndeletnicire, despre care nu pricepea decât că trebuie să ceară bani cum spunea partidul. "Aşa se impune!", învăţase el să explice chiaburilor, "ce dumneata n-ai auzit, plătiţi !" În final scoase o hârtie pe care scrise de mână, chitanţă şi-uitându-se spre Costică -îl întrebă:"ia zi, cât dai azi, bre?" Acesta nu mai era atent la el, rămăsese cu privirea stinsă în urma activistului şi nu-şi mai putea lua gândul de la răposatul său tată, care totdeauna îl sfătuise, ca la mânie să nu-şi dea frâu liber gândurilor şi mai ales, vorbelor. Inumără în gând îi spusese bătrânul, stai şi nu arunca vorba căci s-ar putea să te coste. "da p-ăsta când o să-l coste?" mormăi el înghițind o înjurătură…Se uita în suişul Dealului Opriturii şi îşi organiza gândurile, domolindu-şi sufletul.

Perceptorul îl privea perplex, neînţelegând în primul moment ce s-a întâmplat, apoi îşi reveni, trase o înjurătură sdravănă şi o completă cu o explicaţie, ca pentru sine: "eu duc greul, domnule, deseară cine crezi că raportează cât s-a încasat?, ei se duc la băutură, ce le pasă!" Costică îşi reveni şi mintea i se puse în mişcare încercând ultima strategie:

-„mă Voicuțule, mă băiete, tu ești ca și copilul meu mă, fi un pic atent, eu te sfătuiesc de bine și în mine știu că ai încredere” vorbi el repede, oarecum tainic.

-„bre, matale să nu mă nenorocești că nu-i de glumit, cu ăştia!”se grăbi Roșu Voicu să vadă despre ce e vorba.

- „Eu ți-l știu bine pe taicătu, nu vreau răul nimănui, da înțelege și tu, am trei fete, gata de măritat, ajută-mă tu acu, vorba proverbului, vede-mă cu un ochi că te văd cu doi, și o să ai casa deschisă la mine cănd o să ai și tu vreo nevoie”. Îi întinse două sute cincizeci de lei și îi șopti:

-„taie chitanță numai pentru o sută cincizeci, restul de cinci ți-i dau, cum am spus după ce vând la bază taurul.” Apoi completă sfătos: „lasă, nu le duce tu grija activiștilor aștia, trimite pe cineva cu o damigeană să le dau și lor cinci kile de vin, hai fi de treaba!”

Voicu era învățat să nu prea dea restul, dar așa o ocazie nu avusese de când a intrat perceptor. Se foi cu registrul de casă, îl puse pe masă și scrise chitanța cum spusese omul, socotindu-se în sinea lui că dacă răsuflă ceva o să-i dea o altă chitanță. Era fericit și ar fi șters-o imediat.Se simți ușurat când nea Costică îi întinse mâna dându-i binețe, luă bani, trase un pahar de țuică și valea! Avea ce raporta deseară.

Cei doi nu se potriveau nici ca înălțime nici ca robustețe. Constandin se aplecă primul și-l cuprinse pe nea Iancu de spate ridicându-i măna peste umărul lui, ”hai leatule că se răcește patul pe prispă!” Iancu mormăi ceva de neânțeles, încercă să se ridice dar se prăvăli iar în scaun alunecând spre podea. Ene se repezi și-l prins înainte de a ajunge jos. ”hai bre ce mama dracului, ai dormit destul” se răsti el. Cu greu, căci era scund și gras, reușiră să pună în mișcare ”atelajul”, Ene, slab, deșirat se cocoșă puțin dar Costandin aproape că îl ridicase de la podea cu un picior. Grigore îi conduse spre poartă luminându-le calea cu felinarul de pe hol.

Simțind răcoarea nopții de vară, pe aleea spre poartă, Iancu se dumiri cam ce se petrece și dădu să se desprindă de Ene:”lasă mă, că n-am nimica,” numai că mișcarea lui se produse pe treptele de la poartă și nici Costandin nu fu atent așa că nea Iancu veni în brânci. Da tot el supărat când cei doi se repeziră să-l ridice:” mă, mă lasă-mă că n-am nimica, nu-s beat, nu nimica nu-ș ce am, la, lasă-mă că te știu cam secătură”. Cu insistențe, după ce se mai poticni odată de gard acceptă mormăind, sprijinul lui Ene. Gârla era aproape secată așa că trecură prin apă, răcorindu-se apoi Ene o luă spre ulița lui iar pe Iancu îl duse Costandin.

Satul adormise de mult. Undeva spre Lăbari se auziră primele bătăi din aripi ale cocoșilor, cântatul de miezul nopții.Roli îl întâmpină pe Costandin voios sărindu-i în piept. ”stai cuminte, stai mă, cuminte!”mai adăugă, și se strecură pe ușa mică a bucătăriei, cuibărindu-se în întuneric, pe laița tare.Adormi odată cu aștezatul capului pe perna de lână dar noaptea îi fu scurtatăla prima mijeală de ziuă. Un hămăit alarmant de câini se stârnise în capul satului, la nea Iancu așa că sări iute afară de spaimă.Ziua se îngâna cu noaptea și din curte văzu că pe prundul gârlii, unde se afla casa Iancului, o casă bătrânească cu prisp şi pridvor, fără gard, câțiva inși se străduiau să prindă unul din porcii omului.Ceva mai la o parte încă mahmur, nea Iancu secăznea să-l lămurească pe Călinoiu: ”n,n,n-am domle nicio o datorie!” Călinoiu se mișca de colo, colo agitat, ”ce vorbești chiaburule, n-ai dat nimic, lasă-mă în pace că și așa o să-ți confisc mâinecazanul de rachiu”. ”Am dat domnule!” ”na-ai dat chiaburule, n-ai dat!”.E drept că făcuse ţuică din prunele roşii cu câteva zile în urmă dar i -a spus că va da şi uiumul ţuicii.

Privind printre drugii de la ferestre, țața Lina, nevasta lui Iancu, cu Lenuţa, fata ei, amândouă zburlite, nu se hotărau nimic, încremenite, cu gura căscată, neînțelegând ce se petrece. Înţelegând din ce vedea afară, plină de năduf, femeia luă caseta de lemn în care ținea actele și ieși cu ea în curte: ”uite domnule, am aici toate chitănțile!” rosti ea cu glas tremurat coborând treptele casei. Surpriza a avut efect. Iancu, care nu mai dăduse ochii cu nevastă sa de ieri, se limpezi deodată la minte. Călinoiu se mai îmblânzi când o văzu fiind izbit de înfățișarea ei aducând cu mama sa. Ba îl fulgeră și un gând ”centrist”: ”cine dracu i-a băgat p-ăștia la chiaburi, n-au nici gard la casă”, dar își reveni. ”Uite ce maică, aveți impozite neplătite!”. Lina, își scotoci buzunarul de la rochie, luă ochelarii legați cu o sfoară, bâjbâi prin casetă și reuși să dea activistului ultima chitanță plătită cu banii adunați de la cărăușia făcută de băieții ei. ”Uite tovărășele, am plătit!”

Călinoiu suci pe o parte și pe cealaltă hârtia casierului comunal, se încruntă, încercând să dezlege ”misterul” celor scrise acolo. Își dădu seama că nu pricepe nimic, ridică ochii încruntați către Iancu, ”zi ai dat, hai, unde-i cota de lapte?”. Iancu prinsese oarecare curaj în prezența femeii sale, simțind că scapă și de ”prafturile” obișnuit pe care ea i-l aplica când începea ziuacu mahmureală, se rățoi la Călinoiu: ”n-ai văzut chitanța?”

Activistul își aruncă privirea furioasă după însoțitorii lui care nu reușiseră să prindă nici un porc, și stăteau la pândă în cătina roșie de pe prund cu speranța că porcii vor iesi la sâmburii de borhot de prune roșii puși în grămezi succesive după cum ieșiseră căldările cu gătarea țuicii. ”hai mă, ce naiba faceți acolo,?”strigă el înroșindu-se ca o sfeclă. Era în încurcătură și prin sat lumea începuse să iasă din curți, care la fântână, care cu vacile la pășunat, iar el nu-i cunoștea bine pe toți ca să știe pe cine poate să conteze.

Ieși mai întâi, spre uimirea lui nea Iancu, Ene, de care știa ceva ca prin ceață, din noapte trecută, apoi al lui Săcuiu de pe Sărățel, Ioniță din Scorțoasa și perceptorul Voicu. Veneau pe sub mâțișorii de cătină roșie, ținând cărarea ce mergea spre gârlă, căutând o scuză pentru nepriceperea lor. ”S-au dus dracului, tovarășu n-am cum să-l prind!” se văicări Ene. Călinoiu trânti o înjurătură printre dinți și-i întinse lui Voicu hărtia măzgălită drept chitanță, ”ia zi ce-i cu asta?”

”Căprarul”, cum era poreclit, pe bună dreptate Roşu, care venise perceptor, chiar de la căprăria satului Beciu, în locul lui Fane Ionescu, plecat la raion, la chemarea lui Radu Coman, se scărpină după ceafă, își șterse transpirația de pe frunte, privi hârtia pe care o scrisese el şi intră serios în rol :”când ai plătit n-ai spus nimic de cazanele de la odaie!” Iancu o sfecli, privi spre Ene, care întoarse capul spre şosea, iar Călinoiu atacă: „vezi chiaburule, n-ai dat, ţi-am spus eu!” şi întorcându-se spre casier îl apostrofă: „până ne întoarcem să calculezi precis cât mai are că nu cred că-i ajunge toţi porcii, că e mai multe cazane, aşa-i? hai la Grec!” Iancu şi Lina rămaseră ca două pietre, el cu privirea după Ene care nu-l mai cunoştea parcă, ea aruncând disperată ochii de jur împrejur, ca şi cum ar căuta ceva să se sprijine. Se prăvăli încet pe treptele casei mormăind ca pentru sine: ”cazanele, cazanele de la odaie, alea ne-au băgat în belea, Iancule, alea, alea!”

Ionică orânduise treburile aşa cum făcea în fiecare an, numai că acum grijile, unele neputinţe şi svonurile continuie ce se preumblau fără zăbavă îl încătuşaseră într-o melancolie greu de cuprins, devenise mult mai ursuz şi cu o continuă stare de nervozitate. Şocul veştilor neplăcute, starea de sănătate tot mai incertă după operaţia de cataractă pe care o făcuse cu doi ani în urmă, comportamentul impertinent, mai mult sau mai puţin făţiş al unor oameni, care, cu câţiva ani în urmă veneau cu căciula în mână să-l roage ba una, ba alta şi acum nu mai dădeau nici bunăziua când treceau pe drum, accentau necontenit starea de nesiguranţă. Toate, când se odihnea pe canapeaua de pe prispă îi trezeau sentimente necreştine, îl aruncau în mlaştina gândurilor păcătoase, apoi se scutura făcându-şi cruce murmurând pentru sine, „Doamne iartă-mă!” Nici vioara nu-i mai împăca sufletul…

Fratele său, Tomiţa, o fire mai optimistă, „palicar” cum i se spunea, trecea după amiezile pe la el dar nu reuşea să-l scoată din oftat. Stăteau amândoi cu ziarul în faţă, citeau şi se uitau unul la altul încercând să înţeleagă sensul evenimentelor, îşi curăţau îndelung ţigaretele, trăgeau două- trei ţigări într-o veritabilă muţenie apoi, către seară, la despărţiere, ferind uşiţa de la prispă, Tomiţa rostea invariabil: ”îi topenie Ionică, îi topenie!”

Din atitudinea unor săteni Ionică a înţeles că e ceva în neregulă şi că ei – el, Tomiţă, Filipescu, Iancu, Dogărescu… – care îşi cumpraseră pământ, pe parcursul vieţii, aveau vite, acareturi, căruţi, şarete ori trăsuri pentru zilele de sărbătoare, îşi creşteau copiii în spiritul muncii, ei, tocmai ei nu mai erau priviţi cu respectul cuvenit, iar cei care simţeau o anume ruşine sau vinovăţie pentru atitudinea lor evitau să mai treacă pe la „curte”, pentru o cinste mică. De fapt era o curte pur şi simplu, străjuită de magazii, velniţi şi leşi spre malul gârlii şi de un gard, înspre drumul judeţean, cu o poartă impunătoare având stâlpi masivi de stejar peste care era un acoperiş din şindrilă, ce învelea o locuinţă cochetă pentru porumbei. In iarnă sau spre primăvare, cei cu care obişnuia să rezolve treburile treceau şi-şi încălzeau inimile cu o ţuică bună. Era un obicei vechi ce se anunţa a fi pe cale de dispariţie, acum..

După măcinici, primăvara s-a instalat blând peste sat dar neliniştea a început să se accentueze. Au început să apară primii activişi comunişti cu comunicări care de care mai pline de vorbe neânţelese, din a căror descifrare reieşea cum că vor trebui să dea „cote” de alimente, pe lângă impozite, să facă zile muncă cu boii la prestaţie, altfel de cât până acum, sau să le plătească şi- ceea ce se repeta obsesiv după fiecare discurs încâlcit al acestora – să „să se lichideze exploatarea omului de către om”. De aici şi până la arătarea cu degetul a „exploatatorilor” nu a fost mult.La început au fost puşi pe „tapet” ei –„grecii”-cum erau porecliţi în sat, astfel că pe la strânsul fânului se cam concluziona prin vecini, că doar la Ghizari se referea tovarăşul Călinoiu de la partid în adunările ce se ţineau înaintea spectacolelor cinematografice cu filme rulate pe peretele şcolii.

Săptămânal se repeta cam aceeaşi scenetă.

Mai întâi o camionetă verde, rămasă de la război, circula pe uliţa principală, cu un bărbat pe aripa maşinii care ţinea la gură un”megafon” dintr-o pâlnie mare de tablă în care răcnea cât îl ţinea bojocii, „atenţiune, atenţiune, astă seară va rula în satul dumneavoastră un spectacol cinematografic gratuit, gratuit şi rugăm pe tot poporul să ia parte la această adunare”, apoi apărea Călinoiu, cu o servietă jerpelită, cu doi trei săteni după el, alde Troacă, Vlad, Bădău.. Poposeau întotdeauna la Tătulescu sau la Zbărcari, unde Dănescu, Buzoianu, şi Iancu erau deja la o ţuică mică, ca de obicei. Dănescu era angajat agent agricol la primărie, iar Buzoianu lucra la schela petrolieră.

Nea Iancu, agricultor din tată în fiu, strânsese vreo 15 hectare de teren pe care nu ştia cum să le împartă celor patru copii. Le gospodărise el cum putuse dar plăcerea de a sta cu prietenii la taifas îi crea probleme acasă…Ţaţa Lina, nevastă sa trebăluia împreună cu sătenii şi era mai aproape de svonistica locală. Când îl vedea venind beat acasă îi „tăgea câte un prafture”cum ziceu vecinii că dormea pe prispă. Biata femeie auzise că la pământul pe care îl avea, cu cazan de ţuică şi vreo treizeci de oi s-ar putea să fie considerat şi el „esplotator”, motiv pentru care îl trimetea zilnic la primărie să le facă rol copiilor şi să-i rămână lui mai puţin. El pleca dar se trezea tot la Tătulescu.

Nea Grigore Tătulescu îi primea cu respect pe reprezentanţii noi ai puterii tot la fel cum, cu opt ani în urmă, capii legionari ai locului puneau ţara la cale tot la un „pahar de vorbă”. Nu era greu să te adaptezi la noua situaţie, iar Ţaţa Fana, nevasta sa fusese destul de prevăzătoare cu ani în urmă când îi spune lui Grigore:”mă omule, zi ca ei şi fă ca tine, nu te trece!” asta îi repeta şi acum. Iar când listele cu apartenenţa politică s-au dat la jandarmerie , numele lui nu a figurat nicăieri. „al dracului Grigore,!” înjura Costică Popa, şef de cuib în Gura Văii dispărut în 49 din sat, şi găst până la urmă de nevastă sa, minier la Filipeşti…

Când soarele era la asfinţit şi răcoarea serii se cobora dinspre Gurguieşti, copiii, împreună cu mamele lor erau primii care porneau spre şcoală la „spectacol”. Unii, Ion Gogan, Costică Iosif, Benone Modoran, îşi mai luau la zor muierile, bombănind prin curte,„unde dracu vă duceţi, fă!, nu vedeţi că a ieşit dracu pe pământ!?” Nu-i lua nimeni în seamă căci atracţia era mare, curiozitatea copiilor şi mai şi. Iar femeiile râdeau şi bârfeau fiecare pe fiecare. Veneau acasă povestind, minunându-se şi făcând haz.

Nu peste mult timp aveau să plece şi cu bărbaţii… Frica de necunoscut, condiţia de ceaţă a viitorului, sub alte auspicii prindea satul ca într-o uriaşă plasă. Era o moleşeală generală, o topire a vointei şi un spirit de turmă care se insinuase repede, aşa că mai tot satul se înghesuia în curtea şcolii. Căscau gura la mişcările celor ce derulau rolele cu cabluri, făceau proba generatorului de curent, instalau aparatele.Uneori maşiniştii erau însoţiţi şi de „prestidigitatori” şi mici trupe de circari care înviorau atmosfera, înaintea pornirii filmului, stârnind discuţii aprinse, râsete sau mirare. „ce obiect am în mână, Beluşca?”Beluşca era o doamnă legată la ochi cu un fular negru care, după „concentrarea” mimată ghicea! „ vă rog, linişte, ce obiect am în mână, Beluşca, hai Beluşca spune-mi, iubita mea, ce obiect ? Şi Beluşca îl „ghicea”! Intre timp pârâitul motorului de afară devenea constant, se aprindeau luminile în rumoarea generală şi pe perete apărea jurnalul de actualităţi potrivit cu sezonul si „victoriile” oamenilor muncii, din ce în ce mai măreţe în lupta cu „exploatatorii poporului”. Fabricile şi uzinele erau ale poporului, clasa muncitoare în frunte cu partidul „călăuzitor” şi în deplină „frăţietate” cu „lumina de la răsărit”, luase „în propriile mâini” soarta tuturor românilor ducându-i „neabătut pe culmile glorioase ale păcii şi socialismului”. Bucuria afişată spre cei săraci, de către activiştii comunişti, vorbele pe care săracii nu le mai auziseră crea o oarecare dezorinentare generală, iar oameni, alminteri cinstiţi şi de bună cuviinţă, erau cu uşurinţă duşi de nas, „îmbrobodiţi” cum le zicea nea Iancu sub aburii vinului negru. El cu toate că dormea deseori pe prispă, prin încăpăţânarea sa, faţă de chemările vremii, nu se considera un „îmbrobodit”..

In acestă stare de spirit, Ionica refugiat în sinea sa, simţea că puterile îl lasă nu se mai putea gândi la ziua de mâine si-şi întoarse spatele de la toate procupările zilnice. Acceptă tăcut vânzarea unei părţi din locul de casă pentru Dumitru Ciobotă, sondor la Sovrompetrol, la foraj, unde se câştiga bine, care îi achită impoziul neînchipuit de mare pentru terenurile agricole pe care le mai avea şi pentru care muncise şi-şi risipise banii toată viaţa. Avea sentimentul că regimul nu-i lua doar banii…Simţea că totul e în van şi nu găsea o portiţă de speranţă.

Hotârî ca Dorel şi cu Gigi să administreze terenurile deoarece el nu mai reuşea decât cu greu să se suie pe cal să mai dea câte o roată pe la Arman, unde era odaia, sau să vadă cum se descurcă copiii lui cu strânsul recoltei. Atunci, oprea calul în coasta golului şi cu privirea aburită de lacrimi rămânea pironit ca o statuie mângâindu-şi tristeţea, neputinţa şi greutatea ce-i apăsa pieptul. Se simţea tot mai istovit, fără rost şi fără nici un orizont. După secerat, rămăsese doar cu o dublă de grâu, nici aia plină, deoarece „trebuia să ajute clasa muncitoare care ne va scăpa de exploatare!” Incotro să apuce? Ameninţările erau din ce în ce mai înverşunate iar svonurile se amplificau pe zi ce trecea.

Intr-o zi spre seară, pe la începutul cântărilor de greieri, odată cu înserarea ce se târa pe prundul gârlii, desluşi pe un bolovan din spatele leşilor, o umbră. Era un om. Şedea sprijinit în coate chiar pe piatra mare pe care Ionică o folosea de obicei, de ani în şir, de la potop, pentru a se înalţa în şea .Roli tresări şi el şi se repezi înainte. Potoli câinele . Apoi auzi un glas din parte aceea:

- „Domnu Ion eu sunt, la mine latră câinele, m-a simţit!” Ionică tresări şi pricepu după glas că era noul primar. Mai fusese într-o seară ceva mai devreme. Atunci îi spusese că fusese în uzină muncitor la Ploieşti adus primar de câteva săptămâni. Era un bărbat între două vârste. Lucrase în industria de război la Plopeni. Ii păcea o ţuică de prună adevărată şi când a venit prima dată şi-a dat drumul şi la vorbă. Avea apăsarea omului care nu putea să facă nimic în faţa ordinelor transmise şi care, cu fereală îi spunea cam la ce să se aştepte. La fel şi acum, el rupse tăcerea după ce îşi dădură mâna în noapte.

- „E greu, domnule n-am ce face. Dumneata ai cumpărat toată viaţa pământ şi nu te alegi cu nimic. Nu depandă de mine. Adă o ţuică!” În tresăririle lui de speranţă, la bunăvoinţa aceluia, Ionică se târa lipăind din papucii de piele cu care umbla prin curte, spre magazia de alimente, unde se găseau-tot mai goale-butoaiele cu ţuică. Acolo era şi litra de trei sferturi şi ceştile necesare. O umplu, după ce aprinse lanterna-i nelipsită, trase uşa grea şi –ca de fiecare dată în ultima vreme-închise lacătul slobozind un oftat dureros, mereu mai apăsător. Muncitorul-primar sorbi o ceaşcă pe nerăsuflate, se ridică, luă sticla şi porni încet pe drumul de pe malul gârlii, ceru lanterna şi vobi şoptit:

- „las că ţi-o aduc eu mâine, auzi bre să fii pregătit cu banii pentru impozite, cât ai, da să nu te superi pe mine dacă mă dau cu gura la mneata, să vază ăla de la partid, că s-a făcut al dracului!” Ionică rămase pironit, urmări umbra ce se depărta, şopti doar pentru sine cu glas scăzut, „oare câţi bani vor, câţi or trebui?”şi se prăbuşi în pustietatea gândurilor dureroase ale neputinţei. Veneau, cereau, plecau!”Las că-ţi trimitem noi chitanţă”. Nu ştia de la lună la lună cât mai e de plată, sau dacă vor mai aduce vreodată chitanţă pentru ei. Era mereu dator! Veneau mereu în grupuri de patru cinci, nu avea cum să se contreze cu ei, obrăznicia şi modul de adresare al lor îi înăbuşea orice răbufnire.Nu era nici o cale. Să fugă?Unde, cu ce, cum? Petrică, copilul cel mic, e încă la şcoală, ceilalţi copii se vor duce la casele lor, Sofiţa, ce va face ea? Iarăşi îi reveniră secvenţe ale vieţii trecute şi-pornind încet spre casă se afundă în ele.

Sora Marioara stabilită la oraş după căsătorie, se depărtase de necazurile lor de acum, soţul ei fost plutonier militar se pensionase din anii 30 şi se lansase în afaceri cu cereeale, având la intrarea în oraş depozitele şi magaziile, aprovizionând în timpul războiului armata şi la ducere şi la întoarcere, cum zicea el fiind mai informat dar şi foarte secretos. S-a aflat cu întârziere că vânduse cu prima ocazie toate acareturile, îşi oprise o vacă cu lapte şi servitoarea din casă. Când s-a prăpădit bătrânul tată, Enache, l-au adus la conac pentru a fi înmormântat la Bondrea,la fel şi cu, mama lor Maria plecată şi ea pe la 86 de ani. Atunci, Florica, nevasta lui Tomiţă, la „veşnica pomenire”, a rămas de pomină, s-a întors către Sofiţa, „ciupeşti-mă fă de cur să-mi hie şi mie să ţip!” Sigur că în jur s-a auzit…

Acum, Ionică nu se mai regăsea în gândurile şi speranţele de atunci, dintre care numai întoarcerea celor patru feciori teferi din război rămânea o realitate vie, cumpărarea de pământ şi strânsura din tinereţe se ducea printre degete ca apa. Mergea anevoie pe cărarea dintre bozii, de la magazie acasă după firul de lumină ce venea de la grajd, urmărit de Roli.Ajunse în faţa bucătăriei pe lespezile din faţa şi strigă câinele dar acesta o rupsese la fugă din spatele lui, lătrând insistent înspre colţul grajdului. Nu luă în seamă pârâiturile crăcilor din spatele grajdului unde insistenţa lătratului de câine îl scoase pe Constandin din grajdul vitelor pe care le orânduise la venirea serii. Ieşi cu felinarul, dădu huo de câteva ori apoi trase cu urechea .Ionică intrase în sufragerie apoi în dormitor. Se aşeză pe somiera cu plasă metalică, îşi sprijini capul în mâini , rămas fără nici o dorinţă, încercând să se gândească la ziua de mâine. Imposibil! Dincolo de „azi” nu mai era nimic.

Constandin intră în bucătărie şi lăsa în cuiul său felinarul aprins. Se strecură afară în noaptea luminată de o ploaie de stele. Trase cu urechea şi păşi tiptil după Roli care alerga între pârleazul gardului de mărăcini şi bucătărie, nestpânit. Auzea ceva dondănind pe drumul dinspre gârlă.Puse degetele la gură şi flueră din tot sufletul.

Fluieratul prelung şi subţire al lui Constandin, acompaniat de corul lătratului de câini stârnit de acesta, îl scoase pe Ionică din toropeală. Instinctiv descuie uşa şifonierului dar îşi dădu repede seama că o face degeaba. Puşca îi fusese luată şi lui şi lui Tomiţa şi la alţi vânători din sat. Ieşi în sufragerie şi întrebă ce s-a-ntâmplat. Dorel ieşise şi el afară. Reveni curând: „Constandin cică au fost doi inşi în spatele grajdului şi au sărit pârleazul când a ieşit el cu felinarul din grajd”. Il chemă pe Constandin la el în dormitor. ”Ce-a fost măi băete?” „Ce să fie, cred că nebunul ăla de Ene al lui Bădău, că l-am cunoscut după glasul de piţigoi, dar nu ştiu cu cine”. Ionică îl privi prin ochelarii groşi de sticlă, simţi obrajii arzând, gândi o clipă că omul din faţa lui, crescut odată cu el, îi rămăsese apropiat ca un frate şi-i spuse pe ton scăzut: „ia bani de-aci şi vezi ce fac aştia, la cine beau, mergi mai alăturea cu drumul, să nu te vadă toată lumea, vorbim dimineaţă!” Lui Constandin îi luciră ochii, dădu din cap mormăind bucuros, „aşa, aşa!”apoi ieşi si se topi în noapte.

La Tătulescu lămpile erau aprinse în două camere. Poarta era descuiată şi Constandin intră pe aleea cu trandafiri înfloriţi, urcă încet scările casei de unde veneau râstete şi se rostogoleau vorbe. Ciocăni la uşă. „Ia vezi cine-i Grigore!”Fără să mai aştepte răspuns Constandin apăsă clanţa ocupănd tocul uşii cu statura sa impunătoare. „Bună seara!”,zise tare şi păşi înlăuntru. „Noroc măi leatule, răspunse nea Iancu, ai lăsat pe boier singur?” Învârtindu-şi privirea prin cameră, Constandin îi răspunse, minţind: „ nu, că vin de la soră-mea , acu mă duc la conac!” Buzoianu, îl luă în râs, „şi ai venit după miros?” Bădău îl fulgeră cu privirea şi ridică tonul: „da cine pizda măsii şuiera la curte, mă? La vite, care era cu felinarul? ”Constandin, care era treaz trezuleţ nu se descumpăni, se aşează mai spre colţul mesei şi minţi calm: „Păi eu i-am spus lui Dorel când am plecat, nu cred că i-a spus Puriului, o fi fost Dorel, o fi fost Gigi, nu ştiu!” Il ştia pe Ene Bădădu că se vârâse la comunişti şi, nu de puţine ori, îl tot dădăcea că dece stă slugă, dece nu vine la şedinţe să scape de expoatare, îi cunoştea bine trecutul fiind mult mai mic şi crescuse sub ochii lui. Costandin nu era un bărbat de scandal. Din contră ”trecea de la el” nu se înfuria cu una cu două, crescuse la odaie, văzuse multe şi la condiţia lui de copil orfan nu mai avea vărsta unui alt drum în viaţă.

- „Fi-ţi-ar Puriu al dracului, scrâşni Bădău. Pune-i Nea Grigore un pahar cu vin că am mai văzut proşti destui, ce ai mă de nu pleci de la grec?”

- „Mă Enică lasă-mă că o să plec, răspunse el şi ridică paharul. Hai noroc!”

Sorbi pe îndelete, mulţumi şi, prefăcându-se, dădu să se ridice.

- „Stai, ce te grăbeşti? interveni nea Iancu, cu limba un pic împleticită.Se vedea că era de mult acolo. Apoi, ridicându-şi faţa roşie către Ene- care ţinea paharul în mână stând în picioare, ca omul care „are treabă” după modelul lui Călinoiu, activistul, care nu sta niciodată pe scaun, era găbit- vorbi tot împăciutor şi împleticindu-se la vorbă, „mă eu sunt cel mai în vârsă aci, acu zi tu Constandine, ce n-am dreptate, aşa că hai să ne înţelegem cu toţii, mă fi şi tu mai de înţeles, cu mine ce ai?”

- „N-am nimica, nea Iancule dar dacă partidul a spus că să terminăm cu bogătanii, noi aşa trebuie să facem!” Apoi întorcându-se spre Buzoianu:” La voi schela n-a fost luată de la expoatatorii anglo-americani?”

Ion Buzoianu, sondor din 1921 la „Belgiana” cum îi spuneau toţi societăţii comerciale a petrolului din Arbănaş, româno-belgiană, era un bărbat bine, adus un pic de spate de greutatea anilor, acum apropiat de vârsta pensionării, brunet cu puţine fire de păr alb prin păr, godspodar vechi al satului, îşi orânduise viaţa împreună cu femeia şi cei şase copii, toţi învăţaţi cu munca şi bine educaţi în spiritul respectului şi al învăţăturii. Avea casa alături de a lui Ioan Dănescu, agent agricol, un mucalit scund şi el cu şapte copii şi Neculai Cucu paznic pe moşia grecului, la fel de harnic şi cu opt copii. Cei doi , Dănescu şi Buzoianu, erau prieteni buni, vecini de gard, aveau via lor dar acasă, nevestele porţionau băutura aşa că tot mai bun era, vinul lui Grigore. Niciodată nu plecau treji de la el!

Acum, doar după câteva pahare din vinul păstrat de Tătulescu de anul trecu, ţinut la beci în nisip, deşi se îmbujorase la faţă, nu era „trecut” cum se zicea, întoarse capul spre „nebunul” lui Bădău şi rupt total de ce se discutase, întrebă brusc: „mă Ene, câţi copi ai tu pe vatră?”Vorbise Buoianu! Nu-i era în fire, asista doar, zâmbea sub mustăţi, rar se băga în ciorbă!

Pentru Ene Bădău, „vinitic” cum i se zicea, adică aparţinea celor stabiliţi mai târziu în sat, fiind veniţi din satul vecin şi care locuia la marginea satului, întrbarea era câş! Se însurase de trei ani cu sora lui Tătaru din Beciu, Maria, o fată frumoasă cu păr negru cârlionţat, faţa albă punctată de doi ochi de cărbune, plinuţă şi ispititoare, dar nu avea nici un copil, încă. Lăsă nervos paharul pe masă şi, ridicând tonul se răţăoi le celălalt, vorbind pentru toţi: „las că o să vedeţi voi că Ene nu e prost! Am eu planurile mele care eu, de-acuma, o să am în vedere, căci aşa spune partidul, să-i lichidăm pe ciocoi!”

Buzoianu se trezi un pic din aburii ce-l cuprinsese şi cu spiritul lui de inteligenţă nativă, intră în monologul gălăgios al lui Ene cu o replică pe măsură, numai de el auzită de la sondorii lui care mârâiau că, după naţionalizare şi venirea ruşilor la conducere nu o ducceau mai bine şi nici nu erau ei stăpâni:„ura, să trăiască clasa muncitoare, că munceşte până moare, n-a avut şi nici nu are!” Cei prezenţi trecură de la momentul revoluţionar la cel hazliu cu un hohot răsunător iar Ene o lăsă mai moale, „hai bre nea Ioane că aşa e sarcina acum, ce mai!”. Nea Iancu, aburit bine, ridică cu dificultate capul ce îi atârna spre marginea mesei, întrebând contrariat: „ce zici, iar e borţoasă?”

Constandin nu băuse cel de al doilea pahar, scoase banii din buzunar şi ceru un litru de vin spre bucuria celor de faţă apoi, profitând de râsetele celolalţi la replica lui nea Iancu, se apropie de Ene întrebându-l mai aproape de ureche: „da ce s-a auzit Enică la grajdul Puriului”? Trântind o înjurătură la adresa Ghizarilor, Bădău mai adăugă, către nea Iancu: ”lasă nene, că o să vezi tu târâş pe burtă ce fac eu cu ăştia!”. Făcuse şi el o vară la premilitari şi se îmbăţoşa cu experianţa aceea pe care nu scăpa nici un prilej s-o povestească. „Il am martor pe Gheorghe, îi arat eu găzarului de primar!” Constandin începuse să se dumirească dar nu era sigur.

Nea Iancu care, prin minune scăpase la Mărăşeşti ca şi vecinul Ionică la care Constandin, zice-se, slugărea, după cum pretindea Bădău, privi mânios către el neîţelegănd cam ce vrea să spună: „tu mă, găinaţ ? ?pe cine mă, ai văzut tu mă, căţeaua nemţească cum ne toca? ‘Tu-ţi ministeru mătii de clănţău!!” Se potoli singur şi începu, împleticindu-se în vorbă, povestea pe care o ştia tot satul despre cum „intra în pământ” când „lătra” mitraliera nemţească … De curând însă, s-au lăsat la vatră cei din Divizia „Tudor Vladimirescu” care nu s-au rostuit prin armată sau poliţie, aşa că acum, poveştile celor din 1916 sunt acoperite de „isprăvile” şi trădările de la Cotul Donului , ori din Transnistria. Cam aşa povestea tămăşalnic, la o ţigare, chiar nepotul lui, Benone, aşa de aceea Bădău, isteţindu-se îi întoarse vorba, „ mucles nea Iancule, că au venit ăştia din colhoz!”.

Constandin îi urmărea când pe unul când pe celălalt iar Buzoianu şi Dănescu vorbeau între ei neluându-i în seamă pe cei doi. Când auzi de colhoz, interveni curios: „chiar mă Enică intrăm toţi la gemelă cum zice ăla al Surdarilor?” Aşa erau poreclite neamurile lui Iancu.

Enică se întoarse spre el, schimbă subiectul şi atacă direct: „bre, nea Constandine, ce caută tovarăşul primar pe la Grecu ?” Surprins, acesta răspunse înţelept: „nu ştiu mă, când l-ai văzut?” Enică scăpă fără să vrea:” aseară era în spatele magaziei, Grecu i-a adus ceva şi apoi a plecat!” Constandin ridică paharul, dădu noroc apoi zise ca pentru sine, „i-o fi dat niscai bani că cică nu şi-a plătit toate impozitele!”Celălalt, cum stătea în picioare, se roti stângaîmprejur, îşi puse un pahar pentru el din cinstea lui Constandin şi vorbi către toţi: „v-am spus eu că aştia sabotează regimul, auzi că Ghizea nu-şi plăteşte impozitul, te pomeneşti că nici matale nu ţi l-ai plătit nea Iancule, aşa-i?” Dar Iancu adormise cu capul în piept! „Lasă-l măi, zise Buzoianu, nu vezi că face călindaru!”apoi se băgă şi Dănescu roşu ca o sfeclă, „crezi că de gija Grecului nu mai ne dă Grigore vin!”şi-i făcu cu ochiul lui Tătulescu, aflat pe margine patului, urmărind pe fiecare cam ce spune. „Nu mai am decât o sticlă, zău”, minţi el de teamă că o să-l ia la ochi alde Bădău şi-l trec pe lista negustorilor.Aflase de la Ghiţă Dinulescu, care îşi închisese prăvălia din timpul verii, că negustorii şi cei cu pământ mai mult de trei hectare, vor fi trecuţi pe o listă anume. Ce fel de listă nu se lămurise încă. „lasă nea Grigore că vine ăsta nou curând, într-o lună începe culesu”, îl linişti Bădău ocrotitor. Nu lăsă nici Buzoianu care adăugă, „doar n-o să murim de sete dacă o litrosim pe ultima!”…

Incurajat, Grgore îşi luă avânt: „mă băeţi, mă lăsaţi s-o dau din parte mea?”Şi fără să mai aştepte, trecu în bucătărie şi coborî în pivniţă.

La cântatul cocoşilor de miezul nopţii, ultima sticlă era pe sfârşite iar nea Iancu se trezi din primul somn, auzindu-i pe ceilelţi vorbind fiecare cu fiecare şi într-un final, pregătindu-se să plece. Dădu să se ridice dar căzu înapoi pe scaun iar Constandin, cel mai limpede dintre toţi se repezi să-l ajute. Interveni Bădău, care stătea tot în picoare, bătut de vânt, „las că-l duc eu nea Constandine !” Nea Iancu se ţinea deja de mâna lui Constandin, planând într-o parte şi înghesuindu-l pe acesta spre pat , „mă, mă, mă ,se căznea el să vorbească, nu te băga, te, te ştiu cam secătură, n-am nimica, n-am nimica nu-ş ce am, nu-s beat nu nimica, nu-ş ce am”.

- Hm, rupse tăcerea dormitorului domnul Filipescu reântors în cameră, derbedeul ăsta de Marcu s-a înhăitat cu comuniştii, sărăciile dracului, da ce căuta Dănescu cu ei?

- Păi nu ştii că fisul ăla mare e deja înscris la ei, să vezi ce propaganda face în maşină! se repezi Ghiţă Dinulescu făcând aluzie la cursa lor zilnică la Buzău cu Tudorică. Cică îşi dă în particular bacalaureatul, completă el.

- Da?, rupse tăcerea cu glas tremurat Ionică. Îşi revenise cu greu după incident simţind că se prăvăleşte într-un hău sufletesc, amestec de durere şi amar. Il lega o viaţă în comun cu ai lui Troacă, fata lor, Biţa crescuse pe lângă gospodăria lui, iar Marcu, rudă cu Troacă, cu o casă de copii se împrumuta la el cu de toate, uneori Sofiţa exagerând cu pomenile, mai ales după nefericita pierdere a lui Jan. Ce voiau ei acum? De unde obrăznicia aceasta? Nu-şi aminea să-i fi refuzat sau să-i fi nedreptăţit vreodată.

- Eu v-am spus că s-a isprăvit socoteala, replică decis Tomiţa cu nelipsita-i replică a socotelii. Gata, am pierdut războiul, aştia-s bolşevicii, n-ai ce-i face, vai de lume şi de viaţă, mai adăugă el.

Fănel, se ridică la insistenţle soţiei şi plecă dând bineţe în dreapta şi în stânga, cu aerul celui care nu se bagă. Era însă până la gât implicat, fiind înscris la socialiştii lui Titel Petrescu. Se cunoştea şi o oarecare aversiune a lui faţă de neamurile nevestei, mai ales faţă de soacra sa, de provenienţă boierească dar fără cine ştie ce şcoală. Ca funcţionar de stat urmărea cu interes şi speranţă desfăşurarea evenimentelor. Reuşise să-l convingă pe primar să-i scadă trei hectare de pământ socrului său, pe care urma să le folosească fără să le mai treacă în registrul agricol la rolul său.Ieşi din sală, făcând cu ochiul cumnaţilor săi, în special cu subânţeles către Tică, de a cărui relaţie cu Aurora era la curent.

Situaţia lui Fane era invidiată între consăteni în special pentru că se descurcase făcându-şi casă arătoasă şi ca perceptor pe vale se remarca pentru respectul faţă de cuvântul dat.Mai era ceva care ţinea de bârfa satului şi anume relaţiile sale cu văduvele cărora le aducea cu reguralitate pensiile. Nu refuza o ţuică bună sau un pahar de vin, dar „radioul şanţ”-cum botezase chiar el sporovăielile muierilor-era destul de înfloritor şi imaginativ când, uneori, zăbovea mai mult la câte unele… Alminteri, viaţa de familie era normală, rolul său fiind continuu detarminant, decisiv în toate. Se chinuia să descifreze sensul evenimentelor motiv pentru care îşi cumpărase lucrările propagandistice ale vremii inclusiv Capitalul lui Marx. Din mulţimea de termeni şi expresii ale lucrării singura decizie care i se părea urgentă era tăierea „pe ras” a hectarului de pădure pe care îl avea. „Se vor lua toate averile” gândea el, iar pădurea era una dintre acestea. Pe la sfârşitul lui februarie pădurea era la pământ şi sătenii-care mai de care-se ofereau să-i aducă lemnele pentru crăcile ce le primeau în schimb.

Cu doi ani în urmă îşi construise un beci din zid de piatră acoperindu-l ca pe un bordei ceea ce nu-i convenea datorită aspectului inestetic al curţii, motiv pentru care cu lemnele groase din pădure ridică o magazie solidă. Ca şi la casă care, de la inaugurare rămăsese cu două camere neterminate, şi la magazie nu reuşi să finalizeze decât o încăpere, celelalte două rămânând cu acoperişul şi scheletul cu podeaua de pământ. Ani în şir aici va depozita nutreţul pentru vite.

Întocându-se de la petrecere, în noaptea geroasă a Anului Nou 1948, Puica, ţinându-l de braţ rupse tăcerea afectuasă:

-Tu ce crezi , Fănele?

-Nu ştiu, ceva trebuie să se întâmple, acum suntem sub ocupaţie, cine poate bănui secretele inamicului cu care suntem acum „fraţi”?Ne putem gândi oare câtă datorie avem la ei, ce crezi că vor pleca până nu le vom plăti totul?..Se aşternu tăcerea, doar paşii pe zăpada îngheţată, rupeau liniştea ritmic, sacadat, chinuit, parcă, fără nici o finalitate reflexivă, fără sens în incertitudinile gândurilor de sub tăişul nopţii…In poartă, nu se abţinură să privească o clipă, peste gârlă la luminile felinarelor ce se aţâţau legănat în curte la Troacă şi la umbrele prelungite ale celor ce dăduseră buzna la conac. Vorbeau fără fereală, câte doi trei deodată, contrazicânu-se lipsiţi de noimă, în legătură cu fapta de la conac, apoi unul răcni peste ei:

-Măăă, mai bine spuneam că ne-am dus cu pluguşorul, pi nu? Ia zi Marcule, pluguşor de anul nou, să-mi bag…. în curul tău! Un râs general acoperi discuţia ulterioară, Fane trânti poarta scăpând o înjurătură printr dinţi şi intră în casă..

Dorel era un flăcău cam ciudat în comportament. Povestea cu mare pasiune despre ruperea fontului la Podul Iloaiei, după ce ruşii au făcut o pregătire de artilerie îngrozitoare. Acolo a primit „botezul focului” stând pe lângă comandant, ca transmisionist, dar tânăr recrut trimis pe front după o scurtă perioadă de instrucţie. Când au început primele lovituri de tun comandantul l-a trimis la obsrvatorul regimentului să ia actele şi telefonul de campanie de care răspundea. Se închina şi mergea printre explozii. La întoarcere s-a aruncat în tranşee, alături de ceilalţi , fiind acoperiţi de pulberea de pământ a unei bombe explodate exact pe buza tranşeului. „Am văzut moartea cu ochii!”povestea el mai târziu.

După încetarea canonadei şi-au luat tarhatul şi au rupt-o la fugă prin sate, peste dealuri şi văi fără să se mai uite înapoi. In două zile şi două nopţi au ajuns la Podul Buzăului, de la Mărăcineni. Plini de praf, rupţi de oboseală s-au împrăştiat fiecare pe la casele lor. I-au trebuit câteva zile să se refacă şi să-i facă pe ai lui să înţeleagă că „ruşii au rupt frontul şi că nu e dezertor”…N-a trecut mult şi coloana ruşilor care mergea „la Berlin” a mărşăluit o jumătate de zi scurgându-se dinspre Fundeni spre Părscov, peste dealurile dintre Muchia Crucioiului şi Ţevia. La o săptămână după trecerea ruşilor a plecat în regimentul fratelui său Mircea, care l-a îmbrăcat în uniformă de TR, adică termen redus, ce se acorda celor cu studii, doar avea şapte clase! Fratele său îl ţinea pe lângă el. A făcut destule pozne şi aici, dovedind un curaj şi o nepăsare aproape de nebunie. „nu vă speriaţi mă, mie mi-a murit moartea la Podul Iloaiei!”. A rămas de pomină o întâmplare din Cehoslovacia! La un contraatac al nemţlor Mircea şi cu cei din jurul lui s-au adăpăstit în pivniţa unei case.Dorel, în loc să intre cu ei la adăpost a început să inspecteze casa. S-a oprit într-un dormitor, în faţa unui şifonier cu pălării începând să le probeze. Gloanţele mitralierelor ciuruiau casele şi spărgeau gemurile iar el îşi vedea liniştit de treabă până când un glonţ i-a trecut pe la ureche şi a făcut ţăndări oglinda şifonierului. S-a trântit pe duşumea. Când ţăcănitul mitralierelor a încetat fratele său il căuta disperat. L-a găsit stând în cur pe duşumea, oglindindu-se într-un ciob…E adevărat că toţi au venit cu pălării de pe front, „captură de război”, pe care le-au păstrat mult timp după aceea, dar întâmplările ulterioare aveau să pună pe seama războiului ieşirile lui .Unii spuneau că „ a rămas într-o ureche” dar cel mai bine i se potrivea porecla „n-are mă, n-are” atribuită de ciobanul satului, un mut semisilabic dar de o inteligenţă rară, care îl nominaliza astfel, arătând cu degetul la cap.

Acum, la întâlnirea cu toţi ceilalţi era cel mai „năzdrăvan”deoarece, cu excepţia surorii lui, Puica, toţi erau neînsuraţi, flăcăi tomnateci. Nu-i vorbă că fiecare ofta după câte o fată dar respectul faţă de părinţi, tradiţiile şi obiceiurile timpului nu îngăduiau fetelor să vină noaptea la petrecieri cu băieţii, neînsoţite de unul din părinţi sau de amândoi. Doar familia domnului Mitică Filipescu se bucura de onoarea invitaţiei cu fetele şi era prezentă la bucuria îndoielnică de la conac. Indoielnică pentru vârstnici, doar.

Incertitudinile viitoare erau aşa de apăsătoare încât după gustări, aceştia se retrăseseră în salon împătăşindu-şi gândurile, nădejdile şi grijile viitoare. Tomiţa era cel mai marcat de sloganul timpului, care cirula prin sat: „jos exploatatorii, să izgonim stâlpul exploatatării omului de către om-regele”! Cumnatul său Gheorghiţă Teodorescu, mare şef la ţărănişti, fusese cercetat după alegerile din 46 la parchet, reţinut aproape şase luni şi-i povestise de o posibilă plecare a regelui, pe care o auzise „la beci”, iar de curând îi spusese să se poarte frumos cu servitorii. Ionică mai mult ofta şi stătea îngândurat ştergându-şi din timp în timp, ochelarii groşi care la ochiul drept aveau o lupă de vedere, căci avusese operţie de cataractă. Se uita în gol cu privirea dusă, neluând în seamă gălăgia din hol şi râsetele celor tineri. Ei găsiseră cu cale să joace aţică pe sărutate, băgându-l şi pe Dorel cu nevastă-sa, „crudăciunea”, cum îi ziceau tomnaticii ei cumnaţi, dedulciţi în război cu pornirile păcătoase, deprinse pe la odae, baluri şi hore, de la care erau nelipsiţi.

Mircea, cel mai talentat dintre ei la vioară renunţă la joaca copilărească şi îşi luă inima-n dinţi se duse în fosta camera a fratelui său Oprişan,– mort în august 1942, un talent de excepţie, coleg cu vestitul violonist Ion Voicu la Şcoala normală din Buzău şi despre care acesta avea să spună peste ani că, atunci, era mai bun ca el, regretându-i plecarea din această lume–apoi reveni cu vioara, pe care o acordase deja, şi începu o horă naţională. Dorel scoase şi el acodeonul acompanidu-l. Tinerii începură cheful! Dansau hora cu pereche la mijloc, pe schimbate, hăuleau şi chiuiau stârnind râsete în fundul salonului unde, pe o canapea stăteau coana Sofiţa, coana Florica a lui Tomiţă ţaţa Păuna şi coana Tocuţa, glumind pe seama copiilor şi tachinându-se reciproc fiecare cu odrasla ei.Florica nu se abţinu, „Ia-uite Tocuţo, gata cuscria cu Sofiţa, vezi ce se învârte Aurora ta?”, zise ea arătându-l pe Tică cum dansa cu fiica sa.Mai apropiată de rural, prin copilăria ei de grabiceancă, Florica nu se putu abţine şi-i trase şi o chiuitură urmată de strigătura cuvenită:”Iuuu, şi iuuu nu-nvârti fata prea iute, că se fâsâie şi pute!”Flăcăii nu se mai potoleau din râs, iar la lumina slabă a lămpii mâinile se mai mişcau, odată cu returnela muzicii şi prin locuri mai puţin accesibile la vedere mai ales dinspre coana Tocuţa. Anişoara dansa cu Nicu, băiatul cel mare al coanei Florica, care îi şopti tot veselă, Sofiţii, „fă, asta-i cam frumoasă, eu zic că nu mi-o strica băiatul !”

Între adulţi se încinse o discuţie contradictorie la care Ionică asista fără să intervină, urmărind părerile celorlalţi, suspinând din când în când, cu trecerea de la un gând la altul. Politica zilelor era subiectul. Nici unul nu oferea vreo soluţie. Ocupaţia rusească, Conferinţa de Pace de la Paris şi posibila izgonire a regelui le dădeau mare bătaie de cap. Domnul Filipescu vânduse maşinile, închisese prăvălia şi se dedica mai mult agriculturii. Ghiţă Dinulescu şi fratele său Tudorică mai ţineau încă prăvălie şi hotărâseră să ia ei licenţa pentru linia de autobuz, ceea ce şi obţinuseră.Veniturile, la început modeste, cu toată stabilizarea monetară din august, erau frumuşele şi se hotărâseră să se menţină. Ionică tăcea.

Fratele Sofiţii, Benone se ţinea mai deoparte şi nu spunea nimic.Ceilalţi îl ştiau pe Ionică tăcut dar cu Benone situaţia era cam confuză ţinând cont de pofta lui prea cunoscută pentru petreceri. Avusese o viaţă asigurată ca funcţionar al Schelei petroliere Arbănaşi şi- neavând copii- îi ocrotiră creşterea şi educarea nepotului lor, Mircea susţinându-l în eforturile şcolare la liceul Hasdeu din Buzău, apoi la şcoala militară, bucurându-se împreună cu părinţii lui de succesul pe care îl avea în cariera militară. Benone se lăsa mai degrabă încântat de ceea ce auzea de pe sală decât de părerile politice ale celor prezenţi. El luase deja o hotărâre pe care nu o comunica celolalţi: fiind în contact cu muncitorii din schelă, simpatizat de aceştia deoarece era considerat, atât el cât şi ţaţa Păuna „oameni populari”, urmând să iasă la pensie, se lăsase în voia sorţii şi ,la insistenţele unui subinginer mai tânăr, se înscrise in vara anului 1947 în partidul comuniştilor. Ţaţa Păuna fată dintr-o familie modestă de ţărani, iar el Benone, simplu funcţionar fără avere, primise la reforma agrară un hectar de teren agricol, ceea ce coresundea „exigenţelor” comuniste. Ştia bine însă că fiind un „comicar” pe la petrecerile din scheă era simpatizat de toată lumea. Nu a stat pe gânduri şi a devenit „membru”.

Aflându-se la cumnatul lui, care doar cu un an în urmă îşi cumpărase treizeci şi patru de hectare de pământ din moşia lui Deşliu, nu-i prea erau la îndemână discuţiile celorlalţi, mai ales că ştia câte ceva din pornirile locale împotriva „celor avuţi”. Luă câteva ţuici rumenindu-se bine în obraz şi ieşi în sala în care tinerii săltau sârba cu sârguinţă.”mă, da-i cam întuneric aici”, zise el mai mult pentru sine că nu-l auzise nimeni, cu toate că la deschiderea uşii toţi îşi întoarseră capul spre el iar fetele se depărtară de pieptul băieţilor…Se întoarse spre fundul sălii unde stăteau mamele pe canapea. Doar coana Florica era în picioare, cu spatele spre copii acoperind cu statura ei masivă vizibilitatea coanei Tocuţa, ocazie pe care Tică şi Gigi o foloseau din plin dansând unul cu Nuşa iar celălalt cu Aurora. Benone ajunse în apropierea Florarei îi băgă un deget în cur, moment în care ea scăpă un ţipăt zbârnâit din gât, cât pentru o vale întreagă „îîuu, maică!”, muzica se opri şi în liniştea ce se crăpă pentru câteva secunde Benone o întrebă: „ai cocoş?” Râsete, chiuituri, replici cu acelaşi gest la flăcăi şi veselia era de leşin aşa că nimeni nu mai auzi răspunsul femeii. Se văzu doar apriga femee cărându-i câţiva pumni pe spate. Întinzând bine acordeonul Dorel atacă un tangou şi–acompaniindu-l cu bâzul la vioară– Mircea dădu drumul la voce, privind cu coada ochiului la Nuşa…”vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza”..Ceilalţi se iţeau să ţină aproape cu vocile lor. Sofiţa, uită de îngijorările casei şi era numai zâmbet, încercând să se alăture mândră de copiii ei.Bău un pahar de vin roşu îndoit cu apă, tuşind hăhăit. Coana Tocuţa şi ţaţa Păuna nu mai pridideau vorbind de una de alta, fără să se asculte, de dragul vorbei, căci în hărmălaia de pe sală nu se distingeau cuvintele ci gesturile…

Bărbaţii continuau conversaţia din „casa mare” cum se spunea de fapt, dormitorului şi biroului lui Ionică, un salon mărişor, cu o uşă spre sufragerie, alta spre sala tinerilor. Pe duşumea erau preşurile dungate de lână frumos colorată care împuneau o eleganţă specific rurală pe care se străduiau toţi cei de la ţară să o menţină. Aici se afla şi biroul lui Ionică, lucrat în lemn masiv, acoperit cu piele neagră, având câte două sertare în părţile laterale şi unul mare în mijloc, tot timpul încuiate, în care se aflau socotelile familiei, dar se păstrau şi cutii cu bomboane, biscuiţi ori cu halva cu care Ionică încă îşi cinstea nepoţii, favoritul fiind Didu, băiatul cel mic al Puichii.

Discuţia trecuse, mai ales după ieşirea lui Benone, la chestiuni practice:”O să-mi îgrijesc pogonul de vie şi hectarul de livede cu prun, mai fac un vin, o ţuică şi sper să mă descurc”, începu dl Filipescu să-şi dea curaj. „ Păi pruni avem toţi,” sări Tomiţa „astă toamnă a mers ţiverul două luni numai cu roşii, da ce te faci dacă ruşii confiscă tot”, continuă el tăios. Vecin cu Dl.Filipescu, Tomiţa se cam uita în curtea lui de gospodar, cu mai mulţi copii şi nevoi dar descurcăreţ, avea moară de foc, un pic de negoţ şi vânduse de curând micile autobuze cu care făcea curse pe vale.Mai apropiat de ţărani şi , cu deosebire spre femeile acestora Tomiţa avea un soi de pornire faţă de cei cu averi mai mai mari ca el.Chiar şi cu fratele Ionică avusese nişte conflicte, despre care lumea, cu gura ei spunea că cearta ar fi pornit de la nişte femei. Tomiţa ar fi dat unui oarecare din Beciu nişte teren pe care-l dorea fracsu .Care au fost amănuntele nu s-a păstrat în memoria publică dar copiii becenarului „semănau ca două picături de apă cu ai lui dom Toma”după cum comenta ţaţa Păuna cu fereală de Florica, pe la ocazii.

Ionică nu participa la discuţie.Gândurile lui erau departe, rememorându-şi viaţa.Trecu în câteva clipe, privind senin în oglinda timpului, de la imaginile copilăriei, la cele ale războiului şi se opri la venirea ca administrator de moşie la Deşliu. Se frământa în legătură cu intrarea în conac, puţin după ce reforma agrară a lui Averescu îi adusese trei hectare de pământ, ca tuturor celor ce fuseseră pe front în 916 .După război, părinţii, Enache şi cu Marioara s-au mutat la fata lor căsătorită cu Nicolae Păvăloiu. Ştia atunici că boierul Solacolu intenţiona să-şi vândă conacul- ceea ce însemna plecarea lui de acolo şi puse ochii pe moşia lui Deşliu obţinând acordul acestuia de a deveni arendaş.Atunci, în avântul pornirii sale spre agricultură se duse la conac, cu hârtie de la boier şi-l înştiinţă pe administrator să se ducă la casa lui.”Lasă măi Ionică, stai să secer şi eu grâul şi să-mi iau partea”, se rugase acesta. Deoarece Solacolul încheiase vânzarea conacului cu Dogărescu Ion şi acesta trebuia să se mute, Ionică nu a acceptat dorinţa vechiului arendaş . Nu-şi reproşa că nu-i acceptase oferta dar îi părea rău că fostul adminstrator nu a venit să-şi ia dreptul, cică ar fi zis vorbe rele la plecare, avea şi el o casă de fete pe care nu apucase să le măite. În anul următor a venit un potop de ploaie, stârnind o gârlă mare care a golit toate magaziile conacului lăsându-l pe Ionică doar cu ceea ce mai avea prin casă. Câteva animale au scăpat de furia apelor, fiind la odae în acea vară a lui 1926, păsările, porcii de acasă au plecat cu primul val. A mai recuperat doar un butoi cu ţuică împotmolit din întâmplare la cotul gârlii şi –la câteva zile-s-au întors şi gâştele de pe unde rătăciseră. Magazia de zid rezistase, doar în partea de nord unde furia apelor împinsese podul de pe Grabicina, smuls cu piloni cu tot, se duse pe apă un colţ de grajd, lăsând şinele de oţel de la centura superioară să atârne în gol…Atunci s-a gândit pentru prima data cu năduf zicându-şi „m-o fi blestemat hainul!”… S-a scutrat ca de un vis urât !

Gândurile îi alunecară razna spre căsătoria prematură la 18 ani a dragei lui fiice-singura între şase băieţi-Puica cu băiatul „ungurului”, Ştefan, cum erau porecliţi cei din neamul lui Gheorghe Ionescu, în special datorită provenienţei ardeleneşti a coanei Lina. Atât Puica cât şi Fănel au abandonat şcolile pentru a se dărui unul altuia, iar Ionică, pus în faţa faptului împlinit acceptă argumentele împăciutoriste ale coanei Sofiţa, şi organiză repede nunta în 4 decembrie 1932. Acum, în câlţii evenimentelor trecute reflecta dacă nu ar fi fost mai bine să accepte propunerea vărului său George Mişca, care nu avea copii , să o lase să plece cu el în America.Îi încolţise de mai mult timp ideia aceasta gândindu-se la situaţia lor de acum, aveau copii , greutăţi, nesiguranţă, ameninţări. Oftă lăcrimând, simţi urechile parcă înfundate de tensiunea interioară a gândurilor ce îl apropiară de trista înâmplare a morţii lui Jan, aflat în ultimul an al şcolii normale. Era surd la comentaiile celor din jur, îngemănarea gândurilor trecute cu întâmplările şi nesiguranţa prezentului îl copleşise, singurul licăr de speranţă era că dăduse banii pe pământ înaintea stabilizării şi contribuise la refacera bisericii de la Bondrea ca semn de mulţumire că frontul nu-i răpise nici un copil. Avea o uşurare în suflet, se simţea împăcat faţă de sine dar melancolia produsă de imposibila lumină a viitorului îl făcea ursuz şi absent.

Un lătrat prelung şi răguşit al bătrânului câine , Roli, urmat de chirăitul aţâţat şi agresiv-ca de om rău- al căţeluşei Molda, se întrepătrunse dinspre prispa de la capătul sălii. Trecuse puţin de miezul nopţii şi cântările se mai potoliseră, Ionică se smulse din visare, ieşi pe sală şi îl srigă că Gigi aflat mai aproape de uşa de afară, „ia vezi mă, dece latră câinele!”

Bubuitul uşii de la sală, întrerupse petrecerea, „Domnu Ion!” se auziră glasuri pe prispa conacului în timp ce Gigi se întoarse spre taică său întrebător. „Deschide mă, ce te uiţi!”, zise acesta, apoi brusc intră în birou, smulse puşca de vânătoare de pe perete, şi ieşi din nou în prag. Cele două uşi ale sălii se dădură de perete împinse de alde Troacă, Marcu, Dănescu, şi Costică Popa, care pătrunseră înlăuntru înspăimântând fetele ce o sbughiră spre mamele lor. „ Ionică, stai cuminte!” sări Tomiţa trăgându-l de mânecă. „Ce vreţi mă, dece daţi buzna în casa mea, înapoi că vă-mpuşc!” strigă Ionică ridicând puşca. „Lasă puşca domnule”, interveni Marcu, „a picat regele şi e cazul să vorbim, ne gândeam şi noi, poate faceţi şi dumneavoastră ce a făcut domnul Teodorescu!”

Tomiţa se albi la faţă, era vorba de cumnatul său. Vorba se dusese. Dom Gheorghiţă avea soţia pe patul de moarte şi se încurcase cu Rădiţa, o grabiceancă iute, harnică şi cu neamuri multe care munceau pe tarlalele lui. In toamna acelui an trecuse o mare parte din terenurile lui pe numele acestor neamuri şi-şi lua o parte din produse. Rădiţa îi dijmuia pe toţi şi îşi aducea rodul la cel cu care avea să rămână definitiv. Previziune sau nu, întâmplare, milă creştinească-dom Ghiorghiţă având studii seminariale-nu ştim, fapt e că pentru „nea Ghiorghiţă” cum îi spunea lumea cu timpul, hotârârea avea să-i aducă ceva avantaje.Tomiţa avea şi el pământ, cumpărat cu sudoarea frunţii, iar acum când auzi bâiguielile celor din prispa casei, a căror duhoare de băutură şi mahoarcă, pătrunsese în casă se repezi înaintea lui Ionică şi-l luă de piept pe Marcu şi pe Dănescu, apostrofându-i :” ce mă, vi s-a urcat la cap?”Se reţinu un pic apoi izbucni:”aţi trecut la comunişti mă legionarilor?”

Petrecerea se dezlânase. Musafirii nepoftiţi, după izbucnirea lui Tomiţa, se aplecau unii spre alţii ca adierea trestiei de vânt, holbându-se la neprevăzutul situaţiei. Din dormitor se ivi şi dom Filipescu, tuşind către Tocuţa sugerând că e vremea de a merge acasă. Cumnatul Benone interveni împăciuitor:”adă mă Ionică o sticlă de ţuică şi vorbiţi altădată, nu Costică!?”Cel numit era cel mai tânăr, un pic mai treaz, era fost legionar sadea şi ştia că dom Benone e membru de partid şi-l cunoştea. Se îmblânzi pe loc: „da dom Benone!”, apoi totul se linişti când interveni şi Dănescu:, „hai mă, că stricăm balul, să lăsăm pe tineri să se distreze!”

În după amiaza aceea pe firul apei Sărăţelului, se strecura iute vântuleţul de la munte, iar soarele ascuns după un nor alb pe care îl contura auriu trimiţându-şi razele strălucitoare peste pădurea Bocului, se apropia de asfinţit, după o zi de toamnă blândă. Cei doi nedespărţiti, Liviu şi Didu, mai migăleau la tunurile de argilă pe malul gârlei când pe Muchea Boghianului apăru maşina lui Tudorică. Un automobil de călători marca Dodge cu douăzeci de locuri venea agale dinspre Scorţoasa, ridicând colbul dumului uscat si aducând la garduri copiii, bătrânii sau femeile de prin curţi. Trântiră şi ei repede tunurile pe lespedea mare de piatră fără să mai facă pocnitura cu care se lăudau apoi, tulind-o „la cruce”, locul în care de obicei oprea maşina. Era o cruce turnată în ciment colorat albastru, pusă prin 1927 în locul uneia mai vechi din piatră, din care, nu se ştie cum, mai rămăseseră doar braţele şi partea de sus, şi care era păstrată în incinta construcţiei din lemn ce acoperea crucea. Aici în toate primăverle, în post, înainte de măcinici se adunau femeile şi porneau curăţenia satului, văruind întâi scândurile din lemn.

Obiceiurile lui nea Tudorică erau constante ca şi schimbarea vitezei. De câte ori mergeai la oraş cu el puteai să numeri, cel puţin pâmă la Berca, cum shimba în aceleaşi locuri, constant viteza şi de ce. Aşa şi acum, înainte de a frâna şi opri, porni claxonul hârâit al maşinii să se audă în celălalt cap al satului, unde avea casa, ca a sosit „la cruce”. Pasagerii coborâră gălăgioşi ca de obicei, dar acum şi mai şi, cu spuma de curiozităţi şi întrebări pentru militarul spătos şi înalt ce coborî. „La revedere Fănele”, zise Tudorică pe geam apoi adăugă făcând cu ochiul, „să fii cuminte!” şi demară încet…

Cei doi copii urmăreau cu curizitatea ţâncilor de cinci ani toată mişcarea dar, după ce stătu câteva clipe pe gânduri, Didu o rupse la fugă în curte strigând: „mamă, mamă a venit tata!”

Puica venea de la grajd căci luase cenacul cu lapte de la Dorina care tocmai mulsese vaca, îl luă la zor: „ce tot spui acolo, mă?” dar în clipa următoare văzu ostaşul de nerecunoscut care era soţul ei, lăsă cenacul pe o piatră şi alergă în fugă înaintea lui. „Fănele, ce s-a întâmplat”? mai apucă să zică, agăţându-i-se de gât. „Păi, am scăpat”, şopti el înăbuşindu-şi lacrimile, uitându-se şi la copilul care stătea cu părul blond, mângăiat de lumina galbenă a unei ultime raze de soare strecurată printre livezile de pe Poduri şi îi privea cu ochii lui albaştri, pe cei doi. Se desprinse din îmbrăţişare şi porni spre el, „hai la tata, ceilalţi unde sunt?” Adrian era cu calul la apă iar Nelu la Petrică, fratele Puichi… Il mângâie pe părul blond în şuviţe dezordonate adăugând, ”n-ai mai fost pe la tactu’ mare?” căci era o regulă tataia îi tundea pe toţi, il lăsă pe Didu din braţe, îşi luă soţia de mijloc şi amândoi intrară în casă. „Uuu, uuu!” făcu Liviu la poartă, „uuu, uuu” răspunse Didu. Acesta fiind semnalul lor de întâlnire şi de despărţire zilnică.

Soarel scăpătase luminând culmea din faţa casei cu o pată galbenă, alungată tot mai sus de umbra ce cuprinsese valea. Câteva frunze îngălbenite se învârtiră la poartă de o svâcnire răcoroasă dinspre apus…

Fusese o întâmplare ca multe altele ce se produc în viaţă. Fane, când a sosit la regiment, s-a prezentat la comandant – „plutonier în rezervă Ştefan Gh. Ionescu” – iar acesta, după o clipă de gândire l-a întrebat: „unde ai fost pe front”? „Am fost mobilizat pe loc fiind perceptor”. ”Te duci înapoi la muncă, batalionul tău a fost desfiinţat după pierderile grele ce i se pricinuiseră la forţarea Mureşului, n-am ce face cu tine aici, nu ştiu unde să te dau iar la ruşi nu cred vrei mai ales că văd că ai familie şi copii”. Ştefan nu a mai întrebat nimic, şi-a luat formele de drum, şi acum era din nou acasă, după nouă zile de la plecare.

Absenţa aceasta, drumul de la Buzău la Braşov şi de aici pe linia frontului, dincolo de Mureş, cele trei nopţi petrecute în cazarmă, a avut un impact sufletesc asupra sa determinant pentru atitudinile din timpul ce a urmat, la început cu urmări favorabile, mai apoi cu confruntări delicate, situaţii penibile şi întorsături dramatice. Tot odată în trenurile schimbate sau în gări s-a întâlnit cu tot felul de lume, a făcut conversaţii cu persoane necunoscute, i-au trecut tot felul de gânduri sau a fost năpădit de spaime ori primejdii, unele mai neobişnuite decât altele. A ajuns acasă cu hotărâri noi, fundamentate sau nu, s-a decis să privească mai prudent viaţa şi timpul.

Postul de perceptor şi l-a reluat cu uşurinţă, dată fiind lipsa de personal bărbătesc necesar pentru deplasarea de la Pârscov la Berca şi apoi la Policiori şi Căneşti. Avea cal pentru deplasări rapide „la vărsare”, cum obişnuia să spună atunci când se încheia luna şi ducea ultimii bani încasaţi precum şi justificarea sumelor cheltuite. Din punct de vedere al raporturilor cu superiorii era de o corectitudine care îi va face probleme mai târziu, creindu-şi chiar duşmani. Avea credinţa nestrămutată că dacă un ban trebuie dat rest sub nici o formă nu se putea îndatora.

Problemele serviciului deveniseră automatisme de rutină, scrisul impecabil format la şcoala de caligrafie a liceului militar, plasându-l cu lucrările între primii, altele erau gândurile ce nu-l slăbeau: svonurile privitoare la evoluţia politică a ţării, confuziile cu privire la situaţia internă de după ce acest război se va sfârşi, iar întorsătura relaţiilor interumane ca şi poveştile celor întorşi de pe frontul de răsărit, cărora li se inoculaseră „teorii” privitoare la burghezie şi proletariat îi dădeau multe nopţi de nesomn, determinându-l să se intereseze şi să înţeleagă noile doctrine. Aşa se face că la prima ocazie a cumpărat „Capitalul” lui Karl Marx, iar Didu, care descifra bine literele cărţilor îi şi reproduse după câteva zile biografia, „…s-a născut la 5 mai 1819, tatăl său, avocat evreu, din provincia germană…” Copilul nu înţelegea dece tatăl său cumpărase o carte a unui „neamţ” şi războiul se ducea contra lor. Dar rostogolirea timpului îl va limpezi, iar ţinerea de minte îl va ajuta mult mai târziu.

Terminarea războiului, desconcentrarea oştirii şi primii prizonieri eliberaţi, care veniseră cu Divizia Tudor Vladimirescu, aduc neliniştea unei emancipări rurale pline de neprevăzut, lumea se împarte, punţile de respect devin şubrede, svonurile au rezonanţă necreştină, periculoasă şi-colac peste pupăză-seceta aduse vremuri de bejenie. Ajutoarele americane distribuite la ţară, reâncolţesc speranţele „venirii americanilor”, aşteptare care pentru unii a devenit speranţă iar altora, din păcate, le-a luat minţile. Mai trăia, prin anii şaizeci un om în Lopătari, căruia comuniştii îi luaseră tot şi în fiecare dimineţa mergea prin sat spunând celor pe care-i înâlnea în cale: ”vin americanii, sunt aci la Podu Brebului”…

Motocicletele germane capturate şi pilotate de ruşi, a căror armate s-au instalat peste tot, treversau sporadic satele fără noimă, stârnind spaimă, curiozitate, vorbe. Odată unii s-au oprit într-un pâlc de oameni întrebând: „ kuda Braşov?”- (unde-i Braşovul), „nazat, nazat” (înapoi, înapoi), aflară ei în Gura Văii de la nea Benone, care se întorsese de curând în sat din „divizie”, în care intrase după ce căzuse prizonier la Cotul Donului.

Aproape de înâmplările locale ale zonei, Fane observa disperarea din sufletul socrului său, căruia i se rechizioţionaseră două case în Buzău şi avusese proasta inspiraţie de a începe actele pentru cumpărarea a treizecişi patru de hectare teren agricol de la moştenitorii lui Constantin Deşliu, pe care îl slujise ani în şir. In acelaşi timp încerca să aleagă un drum nou în viaţă. Găsi o gazdă în oraş pentru cei doi copii, la sora mamei lui, deoarece în casele socrului, aşezate unde azi e construită Direcţia finanţelor publice, fuseseră încartiruiţi ostaşii sovietici.

După alegerile din ’46 a luat prima decizie economică urmată de una politică: şi-a tăiat pe ras hectarul de pădure pe care il avea, strângând lemne de foc pentru cinci ani şi cu grinzile corespunzătoare, amenajă pivniţa peste care construi o magazie. În aceeaşi iarnă se înscrise la PSDR-ul condus de Titel Petrescu. Un an mai târziu avea să-şi facă duşmani pe toţi proprietarii de păduri: ”uite comunistul ală de Ionescu nouă nu ne-a spus că se iau pădurile…” Nu avusese nici el habar dar nevoia unei stabilităţi în vremurile acelea alunecoase îl determinase să acţioneze astfel. Decizia politică însă, a fost una eşuată: după congresul de unificare a psdr-ului cu pcr din 1948, una din multele înşelătorii şi minciuni comuniste, s-a pus problema preschimbării carnetelor de partid după noua denumire, partidul muncitoresc român. Domnul Fane, că acesta era apelativul cu care era cunoscut, ca slujbaş al statului se purta îmbrăcat decent, la cravată, pălărie şi costum, fiind un tip chipeş, cu ochii verzi şi părul negru, faţa ovală şi frumos conturată, străjuită de un nas perfect, tot timpul ras şi parfumat, stârnind sexul opus, a fost privit ca atare de „clasa muncitoare” care la „verificare” i-a tăiat „ceapa la nas”: „aştia cu cravate şi pălărie fac parte din burghezie aşa că du-te dumneata acasă”. Bietul om, sincer în opţiunea lui a regretat enorm pasul făcut şi drept consecinţă s-a „pedepsit” purtând toată viaţa şapcă! A rămas „fără partid”, în toate biografiile lui, ascunzând faptul că fusese în partidul social democrat, mai ales după ce Titel Petrecu şi mai târziu Pătraşcanu au fost arestaţi. Va încerca fără succes, la venirea lui Ceuşescu să-şi ceară reabilitarea. Era prea târziu: chestia cu „reabilitarea” a fost o manevră de imagine, nimic altceva.

Episodul cu politica i-a schimbat definitiv comportamentul ulterior faţă de semenii săi. Omul nu trebuie să arate niciodată din înfăţişarea sa, cine este. El trebuie să poarte „o mască” cu ajutorul căreia să ofere imaginea potrivită. Împrejurările îi erau potrivince din punct de vedere al educaţiei şi formaţiei de până atunci. In jurul său lumea se răsturna, vin muncitori din fabrici, cu pistoale la brâu, sunt puşi primari la comune. Unii n-au decât patru clase primare. Un căprar din Lopătari, pe care-l cunoscuse cu ani în urmă prin ’38, băiat faidoş care îngrijea gospodăria preotului Stanciu din Plaiul Nucului, cu ajutorul căruia Fane îşi procurase lemnele de construcţie pentru casa ce urma să o construiască până anul următor, ajusese acum şef de cadre la raionul Beceni. Deoarece activitatea de perceptor se schimbase ca arondare, depinzând de noua împărţire administrativă, îl întâlni la Gura Dimienii, la începutul anului 1950, frumos îmbrăcat, tuns franţuzeşte, şi pus pe vorbă. Îşi amintiră de zilele petrecute cu peste zece ani în urmă, nici unul nu se schimbase ca înfăţişare, doar că Radu Coman, despre el e vorba, îl luă mai din scurt: „ce faci Fănele, cu ce te ocupi, ţi-ai făcut casa?”, amintindu-i de săptămâna petrecută la popa Stanciu, şpriţurile şi mâncărurile preparate cu mare pricepere de coana preoteasă şi de cele două servitoare gureşe şi arătoase ale ei, despre care gurile rele vorbeau şi verzi şi uscate, în special din cauza căprarului ală „nalt ca bradu”. Până la urmă una din ele avea să se mărite cu el, chiar la sfârşitul războilui, în plină secetă, naş fiindu-le însuşi părintele şi coana preoteasă, oameni adaptabili la toate vremurile care fără să ştie aveau să ajungă să ducă o viaţă modestă dar onorabilă tocmai datorită acestei cununii, rezistând la presiunile vremurilor prin ospitalitatea şi buna primire pe care o făceau oricărui trecător prin acele locuri siguratice.

Fănel care era cu vreo trei ani mai mare, se gândea în sinea lui că e mare deosebire dintre cel de acum şi flăcăul de la părintele. Ii spuse cu ce treburi şi ce face, iar Radu îl luă de braţ îndreptându-se împreună la „comitetul provizoriu”, exact în biroul şefului de secţie financiară. Aici altă surpriză: şeful era Tătaru Nicolae din Beciu, pe care-l cunoştea, aşa că Radu, fiind mai marele locului, interveni repede să predea tovarăşei Sanda lucrările. Fane se execută dar tovarăşa nu se putu abţine când văzu dosarul şi scrisul,”utaţi-vă tovarăşu’ Coman astea da lucrări!” Examină fiecare aspectul actelor scoase de Fane din servietă, numerotarea şi caligrafia excepţională, priviră unii la alţii şi Radu C. spuse fără să aştepte: „hai la noi Fănică! Nicule, vino încoa!” Şeful se ridică, ieşiră amândoi din birou, apoi Tătaru se întoarse cu doi tipi, fiecare cu câte un vraf de hârtii la subţioară şi spuse lui Fane: „ajută-i pe aştia să-şi pună şi ei hârtiile să le ia în primire tovarăşa Sanda, lucraţi aci până mă întorc eu şi dacă mai vine vreunul sa-l ajuţi şi pe el.” Fane se supuse fără vorbă, era încă în prima parte a zilei, calul il lăsase în prundul Slănicului cu traista în cap, băuse apă la Arbănaşi aşa că se apucă de lucru. Din primul moment înţelese că trebuie să facă el însuşi lucrarea iar ceilalţi îl priveau miraţi, de fapt erau botă, nu se pricepeau deloc. În două ore reuşi să facă treaba de final de lună pentru trei comuni. Tovarăşa Sanda era în culmea fericirii: „hai tovărăşele Fane, vino la noi să lucrăm împreună, iei şi un salariu ceva mai mare!”

Cu răbdarea ce îl caracteriza şi în special cu tenacitatea specifică omului învăţat cu lucru bine făcut, Fane o întrebă privind-o în ochii ei căprui peste care cădeau două şuviţe de păr negru, încerând să descifreze ce se află în spatele privirii ei drăgălaşe, „câţi perceptori avem ca aştia?” Ea înţelese întrebarea şi se ridică de pe scaun arătându-şi trupul zdravăn de muiere învăţată cu greul, trecută prin ciur şi prin dârmon, vorba aceea…”N-am timp de casă, de părinţi de nimic, tovarăşe, mi-au mâncat zilele, trebuie să-i învăţăm că burghezia asta aşteaptă să vadă că nu ne pricepem!”Fănel nu apucă să continuie căci se deschise uşa. „Gata Fănică?, hai să te cinstesc şi să punem treburile la punct,” zise tovatăşul Coman, hotărât şi fără a da spaţiu de eschivă celuilalt. „Hai şi tu colega”, mai adăugă el privindu-l pe Tătaru peste umăr.

Porniră toţi trei prin spatele secţiei financiare, apoi pe o potecuţă se îndreptară spre apa Slânicului unde era o punte dincolode care se găsea casa Domnichii din Plaiul Nucului, măritată aici cu Vasile a lui Ungureanu, care acum era gardian la primărie. „Uite Fănică dacă am avut grijă de ei au şi ei de mine, aici poţi orcând veni dacă vrei să serveşti ceva sau dacă vii cu mâncare de acasă ţi-o încălzeşte Domnica lui Vasile.” Fane se lăsă purtat de gânduri, dădu din cap tăcut, nu spusese încă da, însă imboldul plecării din sat nu îl avea din acele momente ci îi stătea pe suflet încă de când venise de pe front, dar nu se gândise niciodată că ar fi putut pleca din ţară…

Dădură bineţe gazdei care îi aştepta cu masa aşezată, căci cei doi când au lipsit au aranjat „treburile” aici şi spuseră ca să rămână doar să facă mămăliga. O sticluţă bombată de ţuică şi păhărele erau orânduite pe colţul mesei rotunde şi joase cu scăunele mici de jur împrejur. ”las că pui eu” zise Radu, luând sticla, „ei Fănele ce zici facem cărţile?”, mai adăugă el făcându-i cu ochiul ca aluzie la pokerul care se juca seară de seară la părintele
Stanciu cu ani în urmă. Tot spre primăvară era şi atunci îi reaminti turnând cu grijă ţuica aurie şi parfumată. „Mai ere chiaburul ţuică. Domnico? „grăi el terminând de pus în pahare, tocmai când gazda turnă pe fundul din centrul mesei mămăliga aurie vârtoasă. „Are Radule, numai că mai trebuie struniţi tovarăşii că îi apucă ziua acolo pe unii din ei”, răspunse ea permiţându-si i se adreseze pe nume căci se cunoşteu din copilărie. „Unde-i Vasile? Chiamă-l un pic”. Domnica ieşi, coborî treptele de lemn şi o luă repede spre grajd. Se întoarse tot aşa de repede cu barbatul său apoi puse pe masă bucatele. Radu ieşi cu Vasile şi-l trimise la comitet: „te duci şi-i spui tovarăşului preşedinte că am găsit om pentru bugetul secţiei financiare”.

Fane nu se gândea decât că scapă de intrigile locale ale satului, îşi găsea o altă perspectivă în care priceperea şi cunoştinţele sale – era o raritate un funcţionar cu liceul – în acele vremuri iar nevoile existenţei păreau oarecum asigurate, dar nu-şi putea scoate din cap cine sunt cei care îl conduc şi îi decid în acel moment soarta. Abia când urca cu calul năduşit spre Muchia Arbănaşului, către asfinţitul soarelui, în drum spre casă scăpă o înjurătură, vânturându-şi viaţa de la plecarea din liceul militar şi dragostea cu Puica şi până la momentul devenirii funcţionar la secţia financiară a raionului Beceni. Cine ar fi crezut că căprarul cu care glumea înainte de război îi va fi şef. „Bine măcar că atunci nu l-am înjurat „ mai bomăni în sinea lui trecându-şi mâna prin păr, slobozind un oftat. Avea să urce şi să coboare ani în şir aceste dealuri …

Fiică a Maioreştilor, descendeţi direcţi din familia lui Petru Maior, vestitul istoric, filolog, protopop greco catolic de Reghin, Livia era o domnişoară elegantă, educată, de o frumuseţe clasică, trasă ca prin inel, de înălţime apropiată cu viitorul ei soţ, cu o faţă ovală, luminoasă, numai zâmbet peste buzele-i mari ce conturau gura sa peste o dantură şirag de perle albe. Casa Regală a aprobat fără reserve căsătoria lor.

Acesta era regulamentul: ofiţerii superiori îşi prezentau soţiile regelui şi pe baza informaţiile pe care acesta le deţinea îşi dădea sau nu acordul. Stam şi mă gândeam, în colţul meu, cum era postura aceea, să te duci cu logodnica la rege, şi gândurile mi se învălmăşeau de poveştile cu feţi frumoşi şi împăraţi ale lui Petre Ispirescu, ce îmi făceau deliciul copilăriei.

Atât Costel ca şi fratele lui, Fane, erau barbaţi arătoşi crescuţi în familia lui Gheorghe Ionescu, preceptor al Plasei Pârscovului, familie ce se formase la începutul veacului prin căsătoria lui Gheoghe cu Elena (Lina) Gogan, o fată frumoasă fără părinţi crescuta de Lea Ruxandra, mătuşă rămasă văduvă de la războiul cu turcii, din 1877, şi unchiul Gogan Iacob, învăţător în satul Policiori până la răscoala din 1907, când a fost mutat disciplinar la Zilişteaca.

Cei doi băieţi ai lui dom Gheorghe au venit pe lume în 1910, Costel şi 1912, Fane, urmaţi la un interval de caţiva ani de Lizeta, singura fată a familiei lor. Crescuţi la ţară, în de toate, coana Lina era o gospodină ştrajnică, ce muncea de dimineţa până seara în grădină, la grajd, în gospodărie, ţinând de scurt treburile casei şi, cu toate ajutoarele ce le angaja, nu-i cruţa pe copii, astfel că de pe la opt ani aceştia aveu în grija lor caii pe care iarna îi duceau la apă la fântâna lui Dogărescu, iar vara la păşunat pe Magura. De acasă şi până în capul satului, călare pe dişelate, copiii traversau în goană, fapt pentru care, mult mai târziu aveam să aflu, lumea, din admiraţie sau din răutate, spunea: ”dă-te la o parte că trec nebunii lui Gheorghe Ionescu”! Povestea mi-a fost confirmată mult mai târziu de ei şi cu explicaţia cuvenită că de fapt, îi alergau să obosească şi când ajungeau cu caii în vârful Măgurii aceştia erau numai spumă, le frecau spinarea cu smocuri de iarbă apoi, obosiţi fiind, păşunau în linişte până spre seară… lăsându-le copiilor timp de joacă.

La şcoală au fost pe Schit, un sat unde, după 1918, Preotul Jingoiu Nicolae se strădui să înfiinţeze o şcoală, el însuşi fiind şi învăţător. A adus toate materialele necesare construirii şcolii, din bârne de la o magazine construită de nemţi în 1917, cu sprijinul lui Alexandru Marghiloman, ctitorul Bisericii locale, a cărui familie este pictată la intrarea in biserică. Tot preotul a întocmit documentele necesare pentru a aduce pe învăţătorul Purice Ioan, proaspăt absolvent al şcolii normale, trimis pe front şi căzut prizonier la nemţi, un tânăr încercat şi foarte dăruit profesiunii de învăţător, rămas vestit pentru activitatea lui din perioada interbelică.

Cei doi fraţi s-au remarcat repede fapt pentru care, învăţătorul, aflând despre dorinţa tatălui de a-i înscrie la liceul militar, din clasa a doua, în vacanţe, îi chema săptămânal la şcoală să resolve probleme şi să facă tot felul de compuneri şi exerciţii gramaticale. Au reuşit strălucit la Liceul Militar din Târgovişte cunoscut în toată ţara pentru exigenţa selecţiei, vestitul centru militar de la Mânăstirea Dealu.

Au ţinut pasul amândoi până cănd Ştefan (Fane) s-a îndrăgostit de “fata grecului” Ioan Ghiza, Puica, cu care se întâlnea noaptea, în vara anului 1932, iar în 4 decembrie au făcut nuntă. El avea nouăsprezece ani iar viitoarea mea mamă optsprezece.

Costel, urmându-şi cariera militară, s-a căsătorit mai târziu, după ce devenise ofiţer artilerist. Era făcut pentru armată, conştiincios, corect şi supus, excelent executant al ordinelor militare, deosebit de meticulous în activitatea sa, spre deosebire de fratele său, care era o fire mai libertină, ce nu suporta încorsetarea vieţii cazone.

Nunta dintre Livia şi Costel a avut loc în 2 ianuarie 1937, în acelaşi mediu în care se cunoscuseră iar vara, potrivit tradiţiei, au venit la ţară, în Gura Văii, la casa părintească. Normal că tanti Livia a devenit “obiect de studiu” al “protipendadei” rurale a satului, iar Costel cauză a oftatului pentru fetele din zonă ce sperau să rămână în inima lui după vacanţele fermecătoare petrecute aici, înainte de căsătorie…

Au respectat acest obicei, cu toată vitregia timpurilor pe care le-au străbătut. Mai întâi plecarea din Tg. Mureş, după răpirea zonei de către hortişti, apoi războiul cu calvarul lui de care au scăpat, cum spuneau, cu noroc, din întâmplare… Dumnezeu ştie. Costel, pe front în est şi în vest, a trecut pe lângă moarte de multe ori, dar sorţii i-au fost favorabili, iar Fane, când a fost chemat pe frontal de vest, având specializarea de pontonier, a sosit la regiment când acesta fusese desfiinţat fiind trimis acasă unde il aşteptau trei copii şi soţia rămasă acasă cu ochii în lacrimi.

Un timp, după război, se părea că obiceiurile şi obişnuinţele satului vor rămâne constante, întâlnirile anuale între fraţi au continuat, partidele de şah, ţuica cu izmă şi cozonacii erau stimulente periodice, ca şi pokerul, care se încheiau cu vizite în sat la vechii prieteni.

Ţin minte bine anul 1947, vara, sfârşit de august, deoarece atunci mama plânsese cu glas tare la o zi după reforma monetară, când Fane a fost arestat pentru o noapte după ce la sfârşitul zilei anunţase că i s-au furat zece mii lei noi. Dus la centru Berca cu un autoturism de teren american, de culoare galbenă, parcă-l văd, Willis, scria pe capota motorului, a fost întrebat pe cine bănuieşte. “Pe şeful de post!”, a răspuns “inculpatul”. Cu aceeaşi maşină s-au întors cu toţii la casa domnului Şerban, şeful de post de atunci, care era încartiruit la Gura Văii. I-a primit zâmbind, le-a spus, după ce a văzut că şi don Fane e cu ei că, “ştiu de ce aţi venit, am vrut să văd dacă comisia e cinstită şi vigilentă”! Nu ştiu decât că Serban asta avea o fată frumoasă Marieta după care umblau fraţii mei mai mari, şi că după întâmplarea asta a dispărut într-o noapte din peisaj, cu întreaga familie.

După întâmplarea aceasta Fane a decis să facă o masă festivă pentru Costel şi Livia, care tocmai sosieră la casa părintească. Era spre sfârşitul lunii august, vremea când prunele roşii se coc iar gospodarii îşi aduc fânul acasă. Fusesem, împreună cu Radu, fiul celor doi, în Fundul Golului, însoţind o astfel de căruţă şi către seară, ne întorceam prin colbul drumului încercând să ne acordăm glasurile piţigăiiate cu cântecul greierilor, zadarnică lăutărie, tulburătoare rememorare a unor episoade pe cât de nevinovate atunci, pe atât de triste azi…

Frânţi după o zi de alergătură, nu mai ştiu ce activităţi intermediare am mai efectuat, ştiu că nu sosiseră musafirii când am adormit buştean, încolăcit în patul cel mic din camera din faţă, unde aveau loc de obicei reuniunile de familie.

Cu ochii omului de azi, ca pentru fiecare, imaginile din copilărie rămân neşterse doar că în retrospective de atunci se uită cel de acum.

Trecuse de miezul nopţii când, buimac fiind, mă trezesc şi privesc nedumirit prin lumina lămpii de petrol, dau să înţeleg ce se petrece. Tanti Livia, stand picior peste picior pe canapeaua salonului, îşi făcea vânt cu evantaiul şi cânta, ”parcă ieri te-am văzut…”, tremolând cu o claritate în glas, o sonoritate limpede a versurilor, cu o uşurinţă expresivă greu de exprimat, lângă cei doi bărbaţi care stăteau în picioare cu paharele în mână, acompaniind pe viersurile ce şi le aminteau, “parcă ieri a fost clipa aceeaaa”, baritonal, autoritar, prelungind voit finalul, fără a reuşi să susţină tremolul vocal prelugit al Liviei. Am crezut că visez, m-am întins sub cerceaf şi am adomit câteva clipe sau poate mai mult, nu am idee, trezindu-mă de-a binelea când glasul de cristal al naşei mele tocmai prelungea versul, “şi în chioşc fanfara cânta”, bubuit de ceilalţi doi, ”barca pe valuri, pluteşte uşooor”…

Cântecul este interupt doar de apariţia mamei mele care a sosit cu platoul de plăcintă cu cremă, specialitatea casei atunci când veneau cei doi. Un prilej bun pentru ca bărbaţii să-şi umple paharele cu vin alb şi sifon din belşug, fabrica de sifoane a mamei lor, Lina, funcţionând încă. Nici Livia nu refuză o picătură de lichior de caise făcut în casă. Apoi nu răspunse îndemnului fraţilor de a continua. O făcea vizibl cu mare plăcere, trecând de la cântecele vioaie la cele de dor şi inimă albastră, făcându-le pe plac, “i-auzi valea cum mai sună” intră ea şăgalnic făcând semn mamei să ia loc şi privind cu înţeles către Fănel care îşi ia în braţe sotia şi se aşează pe fotoliul, ţinând-o pe genunchi. Costel întreţine versurile cu repetiţie, apoi tanti schimbă direcţia, “de-aş mai duce-o pân-la toamnă, leliţă Ioană”. Ritmul se înteţeşte, cântecul îi solicită pe toţi, fiecare cu “partitura” lui şi cu elementul de noutate, tata cu două furculiţi prinse invers printre care trece un cuţit, iar Costel imitându-l pe vestitul Urahai, contrabasistul orchestrei lui Ştefan de la Odăile care ne delecta în a treia zi de Crăciun în zori, pe la fereastră, ”zuum, zuum, zuum”. S-a râs, au repetat, încă un şpriţ, şi din nou am trecut în lumea viselor.

Se porneau zorile când m-am trezit pe tonalitatea prelungită, cu limpezime în glas tremolată, a solistei de neimitat care era naşa mea… ”de-o sâfântă beţie, de-o sfântăăă beţieee”… Apoi, ca de un gând urât, sau ca o mângăiere a lui Costel, despre ale cărui aventuri de vară, prin preajmă, ştia căte ceva intra în făgaşul melacolic, aveam s-o aud de multe ori după aceea, “îţi mai aduci aminte Doamnă, era târziu…” şi mai încolo, “ţi-aduci aminte iar de seara, şi-amurgu-acela violet…” Era momentul când amândoi fraţii au ieşit pe terasă să fumeze, privind cum, dinspre Muchia Salcâmilor, zorile devin iminente. Liviei îi plăcea să cânte dezinteresat dar spre sufletul celorlalti, nu se potoli parcă provocându-i “of, of, ofooof, piatră, piatră de e piaaatrăă…inimaa meaaa multe rabdăăă,” şi după aceea: ”ridică mândro perdeaua/să intru să iau mantaua/mantaua şi cu tunica/că m-apucă ziulica/las te-apuce şi namezii/ c-aşa pleacă amorezii”…

Soarele sfredelea tufişurile de pe Râpa Mare cu primele raze când, toţi trei plecară înlănţuiţi spre poartă.

Nota de veselie s-a prelungit şi după aceea, dar cu mai mică intensitate, se pare că s-a repetat undeva la Tudorică Dinulescu sau la Ionel Oancea care avea un frate tot ofiţer, coleg cu Costel. Apoi zilele se topeau iute, zvonurile circulau ca o sperietoare continuă, ultima seară fiind terminată curând, într-o notă tristă, părând că bănuiesc sau ştiu ceva, da nu spun…

Enache se învârtea ca un titirez printre căruţe, bine dispus că vânzările erau pe terminate, juncanii daţi la pret bun, iar la căruţele cu ţuică era încă înghesuială. Câteva butoaie se vânduseră pline la nişte negustori cojani de la Pogoanele veniti şi ei, ca mulţi altii, cu o zi înainte. Toată suflarea era un zumzet, oamenii povestind în special cum „au petrecut” ploaia din ajun. Pe sub căruţe, la conac, sau în fânărie. Cei din câmp trăiseră clipe de coşmar, in special când au văzut unda Gârlii Grabicina împreunându-se chiar în faţa conacului cu Slânicelul Fundatei. Cum acesta din urmă era mai mare ca debit, ţinea pe loc Grabicina care se învâltora gata, gata să treacă peste podul de lemn ce o travera aici. Spre seară, când apele au scăzut, iar soarele privea înapoi, semn de ziua bună după noapte, s-au îngrămădit cu totii pe mal uimiţi de schimbările din vad, de volumul pietroaielor cărate de ape şi de lemnele împrăştiate peste maluri, priponite în mâlul şi nisipul depus aici. . Acum uitaaseră de spaimele de ieri şi puţini erau cei care mai făceau cruci aici în irmaroc. Doar sus , al odaie, Marioara ţinea candela aprinsă, se ruga împreună cu copiii, mulţumind Domnului pentru ca îi scăpaseră de urgie. Ii îmbrăcă cu costumele naţionale, cusute de ea la Mânzăleşti, pregăti totul pentru Biserică şi , împreună cu Lenuţa , mama ei şi celelalte femei de la odaie porniră agale pe potecuţa ce fusese bătută încă de aseară printre noroaiele drumului. Căruţa cu cele ale praznicului, venea în urmă. Când au trecut de târg, pe drumul de-a coasta spre Biserică, au fost ajunşi de părintele Nicolae Jingoiu, parohul bisericii, venit de pe valea Slănicului, preot care avea şi diplomă de învăţător cum se obişnuia în acel timp, aflat atunci la doar câţiva ani de parohiat. De înălţime mijlocie, mai mult scund decât înalt, cu o pălărie neagră cu boruri mari, călca sprinten, răspunzând domol, profund, baritonal la plecăciunile celor întâlniţi în cale, ”Domnul. . . Domnul. . . ”, celelalte cuvinte murmurându-le în barba-i neagră, întoarsă un pic spre înainte, . . . ”să vă binecuvinteze. . . ”

Drumul pe care mergeau enoriaşii spre Biserică era desfundat dar scurs, mai greu pentru caruţe. Pe marginea lui, se bătăturise iarba iar pe poteca formată de-a curmezişul moşiei ce urca spre Bondrea, era un şir de bărbaţi şi de femei din marginea târgului, care se rărise, până in pridvorul locaşului sfânt, fapt pentru care Agapie, dascălul, privind mulţimea celor de pe cărare, comentă mulţumit referindu-se la ploaia de ieri:”plouă în mai, e mălai!” . . . Câteva femei din preajmă ridicară ochii stârnite de curiozitate, întrebătoare. ”ce Voico vrei să spun mai departe?”şopti el cu glas mai scăzut profitând de faptul că părintele, ridicând sutana, sărise deja izvorul Bondrei şi se depărtase. ”lasă, mai pe sear㔺opti el stâtrnind murmur şi suchituri la celorlalte muieri care se grăbiră să să-şi facă cruce. ”piei Satano, nici n-a început Sfânta Liturghie, şi tu ce te uitaşi fă în gura lui?”sări Stana lui Bădău. Agapie, dascălul era cunoscut pentru şotiile sale, chiar şi la strană. Lumea il respecta şi-l iubea mai ales pentru laicitatea comportamentului său, cu toate că în multe situaţii trebuiau să ţină capul plecat mai ales că nu se putea abţine de râs din cauza lui. A rămas de pomină întâmplarea cu un copil adus de taicăsău în braţe, în faţa uşilor împărăeşti la momentul de împrtăşanie. Agapie, cu castronul de anafură, mai în spatele preotului , se strâmbă la copil iar acesta refuză linguriţa, întorcând speriat capul, tatăl insista, Agapie iar se schimonosi. Părintele intuieşte că e ceva în neregulă şi întoarce brusc capul spre dascăl, care este surprins cu gura stâmbă. ”Mă Agapie, multă minte îţi mai trebuie”. Copilul s-a liniştit, biserica era într-o rumoare generală, iar preotul si-a continuat liniştit misiunea. Momente ca acestea i-au făcut foarte populari şi plin de har pe amndoi, slujind mai bine de 45 de ani împreună. Doar că uneori dascălul mai scăpa caii deoarece „fierbea sângele în el fă” cum ziceau femeile, flăcău fiind. „Las că-i pune ea Marioara căpăstru într-o zi” şi aşa s-a întâmplat chiar după praznicul din ziua aceea.

Masa de hram era aşezată pe partea din dreapta Bisericii, sub teii bine înverziţi, improvizată din câte două scânduri late, bine sprijinite pe traverse de bulimaci înfipţi în pământ, acoperită cu feţe de masă de in, aduse de la munte. În jurul ei canapele tot improvizate, acoperite cu macaturi. Pe iarba din faţa Bisericii, la umbră, până sub poalele pădurii, erau aşezete macaturi care îşi aşteptau mesenii, în special pe cei tineri, vârsticii şi mai întâi bărbaţii se orânduiau la masa de lângă tei. Multe femei trebăluiau la aranjatul mesii şi aşezarea bucatelor şi în primul rând a ţuicii, vestite în această zonă. După săvârşirea celor sfinte în biserică, părintele apăru în capul mesei, liniştea extaziantă a foşnetului pădurii ocupă tot spaţiul, timpul parcă se oprise in loc, apoi dascălul rosti rugăciunile începătoare şi preotul binecuvântă masa şi pe cei de faţă. ”Poftă bună”, mai adăugă preotul, aşezându-se. ”Să tăiţi prea cucernice”, răspunseră cei de faţă iar un uşor murmur se împrăştie peste masă şi poiană, aşteptând ca preotul să ridice primul păhărelul cu ţuică galbenă adusă de meseni.

Coana Marioara era preocupată de toate acestea şi, ajutată de celelalte femei, golea dăsagii rânduind bucatele cu precădere în capul mesei şi la poiana de la poalele pădurii unde copii ei formau un cerc împreună cu alţi tineri , aşezati pe un mare macat, adus pentru a treia oară la acest hram. Stătea tot încruntată, cum fusese tot timpul slujbei, nu-şi pregetase la matănii şi rugăciuni. Rămăsese cu o frică în suflet de aseară şi se zorea acum şi cu gândul la spaima ce o trăise. Soţul, rămăsese la aldămaş cu târgoveţii, dar trimisese o sumă de bani frumuşică pentru plata rânduielilor la Biserică, ea însă nu se bucură deloc deşi era semn că treburile la târg îî merseseră foarte bine. Îi stă în minte şi dialogul scurt pe care îl avusese cu el după ploaie, înainte de culcare. Fusese vorba de locul în care era conacul şi odaia, ambele bine aşezate mai ales ca siguranţâ în faţa urgiilor naturale. Toată noaptea s-a frământat Marioara gândindu-se la posibila părăsire a locurilor ei natale, iar îngijorarea aceasta nu nu-i dădea pace.

Părintele Jingoiu făcu ruga de încheere, spunându-le mesenilor să mai rămână, să consume cu cumpătare vinul, mai ales cel de la Sărăţeanca care-i „dulce da te duce”, se ridcă, îşi luă geanta şi ieşi încet, dând binecuvântări, răspunzânt cu bună cuviinţă plecăciunilor respectuase ale sătenilor. Dascălul Agapie rămase, prinsese un pic de curaj, trecu prin lume dar ocoli curtea bisericii ducându-se în poiana tinerilor, se opri în faţa Marioarei şi a mamei ei, căreia îi sărută mâna şi, privind-o direct, un pic şăgalnic, îi spuse scurt: ”vă rog să mă primiţi duminică , cătător de casă, să o cer pe Marioara”Îi sărută încăodată mâna, roşu tot, căci mulţi văzură scena şi se uitau după el. Se retrase încet apoi o rupse la fugă să-l prindă pe părintele şi să-i mărturisescă că a făcut întocmai cum îl sfătuise. A lăsat în urmă un murmur general cu nuanţe de veselie şi bună dispozitie reţinută. Trecuse de amiaza mare, iar tinerii trăgeau cu ochii la masa lui alde Cârnu, lăutarii de la Odăile, deoarece era momentul ca în vale, în locul târgului, pe malul dinspre conac, să se înceapă hora. Ionică, mai aproape de ei, înţelese ca se apropie vremea plecării, luă o dăsagă pregătită de coana Marioara, se ridică şi porni agale. Flăcăii pricepură semnalul şi nu peste mult timp poiana era pustie.

Jos la conac era vânzoleală mare, toti alergau care încotro asa că, intrând în curte, coana Marioara rămase un pic descumpănită apoi înţelese că s-a întâmplat ceva. Văzu calul ce rămăsese acasă la Mânzăleşti cu Ioana şi ai ei şi cu ochii în lacrimi intră crezând ca Enache al ei a păţit ceva. ”Cei fă, ce s-a întâmplat?”strigă către Ioana cum dădu cu ochii de ea în tindă ieşind din camera grecului. ”I-am spus conaşului”, mai apucă acesta să spună şi glasul îi pieri într-un plâns povârnit zguduindu-şi umeri şi trupul, cu faţa în căuşul mâinilor. ”Vino încoace Marioară”, strigă Enache din camera cu birou unde îşi făcea el socotelile când stăteau la conac.

Când soarele scăpa peste culmea Ivaneţului, Marioara, Enache şi Costel băteau prundul Slănicului la vale spre Mânzăleşti cu caii asudaţi şi crucindu-se de ceea ce vedeau:de la ieşirea din Săreni la vale nu mai era nici drum, nici podişcă, nici năsade de apărat malurile, iar apa, nepotolită încă, îşi făcuse alt vad. Ploaia ce la Gura Văii îi speriaseră fusese aici mult mai devastatoare. La Lopătari Izvorul Ploştinii, făcuse prăpăd, rupând dezlănţuit malurile până spre Lunci, apoi Slănicul se umflă în apropierea stului de centru împins de izvorul Brebului ce venea turbat dinspre Breazău, preluă unda izvorului Mocearului, hălăduind peste tot prundul până la Grunj. Aici, de la Trestioara şi Plavăţu izvorul atinsese înâlţime şi debit despre care bătrânii satului spuneau că nu mai întâlnseră in viaţa lor. Apele Grunjului, mai vijelioase au dus unda pe prundul de la Chelu, năvălind peste toate acareturile de aici, magazii, coteţele porcilor, grajduri. Nimic nu mai corespundea realităţii lăsate aici cu două zile în urmă. Doar casa şi coteţul păsărilor se aflau, ca prin minune neatinse cu toate că unda rupsese malul până la o prăjină distanţă de prispa cu frunzar. . . ”Doamne, Doamne”, şoptea Marioara închinându-se cu disperare, ”am bănuit eu ceva, nu se putea prea aveam inima neagră”spunea mai mult pentru sine dar şi pentru frate său Costel. ”Ce facem, bre”se hotărî ea într-un târziu, năvălită de gânduri şi căutând în ungherele sufletului să înţeleagă cum de nu-i vine să plângă. Privea din casă la apa ce se scuge prin fosta bătătură, se minuna, se închina dar parcă se simţea descătuşată de o mare povară. Semnele ei din suflet o atenţionaseră, bănuielile că ceva se va întâmpla, îi ispitea somnul în ultima vreme, iar neodihna era împovărată şi de ceasurile lungi de tăcere ale lui Enache. ”Plec la Bucureşti, pregăteşte tot, când vin ne mutăm la conac”!spuse Enache scurt, piţigăiat, în limbajul lui macedoromân dar cu faţa zâmbitoare. ”Şi ce te hlizeşti bre” se înverşună ea. N-a mai scos o vorbă de la el. ”Afurisit bătrân”, scăpă Marioara in tinda lungă a conacului după ce ieşi. Asta era greutatea ei din piept. Bobii nu greşiseră. Se aşeză sfârşită pe laiţa din faţa casei şi oftă prelung. Desigur afurisitul avea dreptate:dacă n-ar fi luat tot „tărhatul” la târg acum acesta ar fi fost „pe apa sâmbetei”. . . Noroc, întâmplare, premoniţie?

Marioara, obişnuită cu tăcera omului ei, se pornea a dondăni singură, murmurând un cânec sau şoptindu-şi o rugăciune, pe la fiecare răspântie marcată de cruce. Ridica ochii spre cer, îşi potolea sufletul sprijinindu-şi ochii în înaltul albastru al cerului, revenind cu privirea în coama calului, tăiată scurt, rămânând cu neliniştea ei. Mergeau tăcuţi privind peste fâneţele mişcătoare ale brizei dimineţii şi ascultau zumzetul din ce în ce mai accetuat al albinelor… ”O să plouă bre”, zise ca pentru sine Marioara şi-şi făcu o cruce murmurând, „dă Doamne să fie curată!” Enache se uită peste umăr la ea, aruncă o privire peste crestele dealurilor dinspre orizont şi şopti şi el tot ca pentru sine, ”o fi”, cufundându-se în gândurile lui, indiferent la ce se petrecea în jur. Umbra Coastei Glodului împrăştiată spre Chilii se ridica franjurată de povârnişurile torenţiale, odată cu Soarele ce se înălţa sprea miazăzi şi suliţile sale luminoase deveneau tot mai ascuţite. Vântuleţul de dimineaţă se potolise, căldura mărind povara carelor de care trăgeau vitele, suflând greu.

La prânzul ăl mare, cum obişnuiau cărăuşii să spună, se orânduiseră toate căruţele la marginea lizierei de pădure, cele cu bagajele de dat jos la odaie, mai în faţă, carele pentru iarmaroc fiind orânduite separat. Costică, fratele mai mic al coanei Marioara, conduse toată desfaşurarea coloanei dirijând căratul bagajelor în odăile răcoroase şi dezlegatul vitelor în oborul larg, plin cu iarbă. Umplu ulucul cu apă, verifică dacă bolovanul cu sare este la locul lui, apoi intră in tindă aşteptând rânduiala conaşului care de fapt era cumatul său. Înspre miază noapte se rostogoleau nori albi, buclaţi, tablouri nefinisate de piptanatul curenţilor de aer, suind în înaltul cerului. Un bubuit surd se auzi în depărtare purtat, înfudat peste creasta Pletarilor ca un huruit indefinit. Mişcarea din ogradă se înteţi, fiecare căutându-şi rostul gândindu-se ca din nou Gâlia s-ar putea să aibă dreptate. Şopronul velniţei nefiind folosit deoarece fabricatul rachiului se gătase la sfârşitul lui martie, flăcăul Costică stabilise cu Lenuţa, fata mai mare a lui Ion Nicolae, pădurarul care se afla cu familia la odaia boierului Solacolu, cum să aşeze masa pentru toţi. Stiut era că praznicul de a doua zi, ce picase într-o joi, trebuia să fie un moment important în viaţa lor, se făceau învolielile pentru coasa fânului, adunatul prunelor, dar şi pentru treierul grâului care se arăta îmbelşugat aşa că femeile o luară mai înainte cu vorba: ”hai, fără băutură, scoateţi murăturile, cartofii şi fasolica şi la masă”. Mămăliga galbenă, se răsturnă din tuciul de fontă, peste fundul mare ros un pic de vreme iar cărăuşii şi femeile lor se rânduiră în jurul mesii urmărind cu câtă dibăcie se felie mămăliga, cu o aţă de cânepă strecurată cu abilitate de Lenuţa pe dedesubt.

Murmuratul greoi al tunetelor îngemănate tot mai des, sporea înfricoşător. Lenuţa nu apucă să împartă feliile de mămăligă când Marioara facându-şi cruci iute şi murmurând „Doamne iartă-ne”, ieşi în uşa odaii să-i cheme pe copii, moment în care Tomiţa, cu faţa albă de spaimă, sări de pe cal strigând: ”mamă, nu se mai vede Breazăul!” După câteva clipe, sosi şi Ionică confirmând domol: ”am fost până în vârful Glod şi am văzut ploaie mare la noi, Meledicul nu se mai vede de apă!” Un trăsnet şi un fulger lung spintecă ţestul gros al norilor vineţi ridicaţi în coasta Păcurilor. Soarele dispăru în câteva clipe acoperit de corăbiile uriaşe ale vălătucilor alb vineţiu, şi între două bubuituri de tunet, vuietul cascadei de apă ce cădea dincolo de muche se insinua înfricoşător. Ploaia era aproape iar cei din velniţă alergau de zor în toate părţile la ordinile lui Costcă. Caii si boii sunt băgaţi sub saiaua lungă acoperită cu stuf, iar el mai trecu pe la fiecare căruţă să controleze cepurile de la butoaiele cu ţuică, completându-şi gesturile cu cruci dese, la fiecare fulger. Găinile si curcile sunt îngrămădite în coteţe, porţile închise peste tot iar cei doi câini sunt dezlegaţi. Coana Marioara aprinse candela, încercând o rugăciune, ce se împienjeni de gânduri razleţe ce nu-i dădeau pace. Peste şindrila uscată se auziră primele pleznituri de ploaie cu pietricele răzleţe albe de ghiaţă. ”Toporul Ioane!”, strigă precipitat Costică, ieşind repede la tăietor, printre picăturile mari şi incă rare, luă toporul şi îl înfipse cu putere în pământ, obicei bătrânesc ce simboliza chemarea apei de ploaie fără piatră. Apoi, ca o invazie de nestăvilit, baierele cerului se deschiseră, norii, de un plumburiu vânăt, se rupseră ca un zăgaz uriaş lovind cu şiroaiele de ploaie acoperişul bine acătuit de pe care apa curgea ca peretele unei cascade. Un trăznet peste Umbrărelu făcu să hue prelung pădurea Dumbravei. ”E potop bre!” strigă impersonal coana Marioara, negăsindu-şi locul în tinda lungă a odăii, pardosită cu cărămidă bine arsă.

În camera sa, Enache îşi vedea de socotelile lui, trecând pe un registru tot ceea ce îşi plănuise să scoată la vânzare a doua zi, mulţumit în sinea lui că ploaia a venit azi ca binefacere pentru fân, grâu şi porumb. Ruperea norilor şi vuetul persistent al apei il determină să arunce ochii în sus spre poiana largă dinspre padurea Păcuri. Rămase împietrit căci printre drugii ferestrelor de stejar vedea doar o pâclă gri fumuriu din care nu se distingea nimic. Câteva clipe privi revărsarea apei, apoi se gândi să calculeze timpul scoţându-şi ceasul din buzunarul vestei maronii de dimie bătută la piua de la Gura Dimienii. Privi îndelung fereastra nedumerit parcă de întunericul ce se lăsase în cameră cu toate că ceasul arăta puţin după amiază, luă o bardacă de pământ şi o umplu cu vin din cofiţa de brad cu ciuciur şi capac. Sorbi pe nerăsuflate dându-şi curaj şi se întinse apoi pe laviţa tare acoperită cu doua rânduri de saltele de lână. Gândurile se prăvăleau peste el, asemeni apei care nu-şi contenea curgerea, vinul începea să-i umble prin corp ademenindu-i sufletul inchis şi morocănos, apoi tresări căci gândul era păcătos, se uită la streaşina din care apa curgea ca o pânză, aţipi câteva clipe şi se trezi la un tunet prelung, hodorogit, spărgându-se parcă de pietrele Pârlitei şi Negoşinii.

Ales cu spirit gospodăresc, locul pe care se construise odaia oferea o privelişte generală asupra Văii Dragomirului şi Coastele Păcurilor. Mai bine de un ceas nu s-a zărit nimic în jur. Când a început a se mai potoli curgerea năvalnică a ploii, cu sacii goi făcuţi glugă, cei din velniţă iesiră afară din curte spre izvorul ce se zbătea cu noroaiele sale între malurile zmulse din fâneaţă, dând pe deasupra şi încâlcind pomii cu viitură de crengi, fân şi noroi, umplând curţile celor din vale cu bolovani si mâl. Prin pâcla ploii ce nu contenise încă, luminată parcă de spargerea norilor spre apus, ei disting cu greu ravagiile pe care le făcea unda pornită pe versanţi, ce acoperea cu vuitul ei borbolosit, căderea ploii. Încet, încet picăturile se răresc, norii se sparg şi în tabloul ce se dezvăluie, şiroirea dezlănţuită, oferă o imagine crudă a unei realităţi înfiorătoare. Simultaneitatea ploii pe ambi versanţi ai văii a dus la o acumulare incredibilă de ape, care se aruncă cu salturi mari peste maluri, tăind drumul, acoperindu-l de noroi, alergând cu unduiri galbene şi dezordonate de pământ, potolindu-se prin grădini mai plate, băltind, culcând porumbul pe coastă, pirzându-se spre fundul văii acoperit încă de o pâclă groasă. Spre munte, norii plumburii erau flăcăraţi de fulgere globulare, urmate de bubuituri surde, semn ca acolo ploaia încă nu se potolise. Enache se hotărî să iasă în curte. Privi fără să i se clintească nici un muşchi al feţei. Spaimele celorlalţi îl lăsau indiferent. Văzu căruţele la locul lor, vitele în obor şi-si controlă ceasul. Mai erau trei ceasuri până la asfinţit. La trei paşi de el stătea Marioara cu faţa congestionată de plâns şi frică, alături de ea Ioan şi Toma. Făcu un semn cu mâna, Costică înţelese şi toţi se puseră în mişcare. Cu lopeţi, sape, cazmale porniră spre vale…

Domnia, adică puterea politică a vremurilor, era cea mai interesată de tradiţia comercială ce se dezvolta prin iarmaroace şi târguri. Acolo se instalau vmeşii şi taxatorii de biruri pe comerţ, mărfuri sau actele ce se finalizau atunci. Aşa aflăm cum, într-un inventar al acestora, făcut în Tara Românească la 1821, se consemnează târgul de Sfântul Constantin, pe moşia Gura Văii. Aici, la confluenţa Pârâului Grabicina cu Slănicelul Fundatei, pe malul stâng al Slânicelului, denumit în zilele noastre, Sărăţelul Bercii, se afla conacul boierului Solacolu. Pe câmpul de atunci, din faţa conacului, înspre Mânăstirea Cioranca, devenită mai târziu Biserica Bondrea, cu hramul Sfântului Constantin si mama sa Elena, se înşirau carele târgoveţilor, ale lopătărenilor veniti, cale de o noapte, dinspre Chilii, sau ale celor din Vintilă Vodă, Mânzăleşti, Bozioru, Odăile, Bălăneşti şi chiar de la Plaiul Pârscovului sub a cărui jurisdicţie administrativă se afla moşia Gura Văii.

În primăvara anului acela, al doilea din noul secol XX, Enache încă nu-şi potolise, la cei peste saizeci de ani trecuţi, dorinţa de agoniseală, simţind în acelaşi timp o nevoie acută de expansiune şi schimbare. Hotărî ca la târgul de la Gura Văii să ducă spre vânzare toată ţuica si animalele de prăsilă. Goli grajdul luând cei 18 juncani îngăşati, puse caii la caruţă, încărcă butoaiele, înjugă cele şase perechi de boi la căruţe legând câte patru vaci la fiecare. Puse in caruţă lada de zestre a Marioarei, cu gătelile pentru sărbătoare precum şi coşul cu pregătirile pentru masa praznicală. Toată familia şi slujitorii de încredere, porniră cu sârguinţă şi bună dispoziţie reţinută, ce fusese precedată de un moment de smerenie când toti, făcându-şi semnul crucii, ascultară rugăciunea coanei Marioara. Plecarea s-a făcut cu o zi înainte de praznic, spre odaia din Valea lui Dragomir. Acolo, la poalele unei paduri foşnitoare, pe un platou de fâneaţă, lângă un izvor bogat cu apă dulce, boierul pusese, cu multi ani în urmă să se construiască o cabană din bârne, cu anexe gospodăreşti ,grjduri, oboare şi saiele de vite mari si mici, ţarcuri pentru oi şi coteţe de păsări, pe care o folosea sezonier şi ca loc de popas în drumul de la Mânzălesti spre conacul Gura Văii.

Marioara Grecului, cum o porecliseră consătenii ei, femeie cu frica lui Dumnezeu, seara dinaintea plecării, se vânzolise cu pregătirile ei de femeie până către miezul nopţii şi – simţind cum omul ei trecuse în lumea viselor – se furişă în polata cu grăunţele păsărilor, scoase o baniţă plină, o aruncă pe umeri, pornind cu felinarul în mână în fundul curţii din spate, spre dealul ce se temina cu o buză înaltă de platou pe care îsi avea coteţele. Urcă cu năduf treptele tăiate în gresie, jumătăţi tainul în ulucul de dedesubt în care se aflau gâştele şi repezi resul pe jghiabul inclinat ce curgea în ciubărul de scândură al găinilor, se întoarse cu pripeală, luă găleata cu apă o deşertă în teica păsărilor, intră din nou în polată şi bagând mâna in sac, luă nişte grăunţe. Era neliniştită, nu putea să pună geană peste geană, se hotărî să numere bobii, apoi împărţi grămăjoare de porumb în trei, făcu semnul crucii deasupra, sperie necuratul stuchind in stânga şi dreapta. Incepu să aleagă din fiecare grămăjoară câte trei bobi, bombănind şoptit, precipitându-se ca atunci când un fior ar fi trecut-o, când a ajuns la bobul din mijloc, prevestitor de rele sau de schimbări, şopti ceva stuchind din nou, făcu iar o cruce şi se eliberă cu un oftat când din ultima aşezare bobii arătară mai optimist… Adormi uşor într-un târziu dar copiii o găsiră tot trebăluind prin cele unghiere, cu gândurile ei, îngijorată de unele „semne”, uitase uşa deschisă la coteţul gâştelor şi aceste plecaseră deja la apa Slănicului, nici o găină nu făcuse ca de obicei, ouă până în ziuă, iar la răsărit soarele a apărut cu „cearcăne”. Cum toate erau hotărâte din ajun, dădu ultimile griji Ioanei, femeia de încredere care, trebuia să rămână acasă, îşi puse un batic mai deschis pentru drum, se privi cu îngrijorare în oglijoara din casa mare. Era încă o femeie frumoasă cu părul negru bogat în care abia se insinuau câteva fire albe, faţa ovală si albă, punctată de ochii albaştrii, puternic semn de familie care se va transmite şi la a treia generaţie… N-avusese gusturi rele grecu! Voinică şi bine clădită, ieşi în curte, roti ochii prin toate ungherele, scoase un oftat când privi uşa deschsă la gâşte: ”Ai grijă Ioană, deseară să nu o mai laşi deschsă, că mâncare le-am pus eu, dar se vede treaba că peştii şi broaştele sunt mai bune decât grăunţele mele!” Se uită pe sub batic să-l vadă pe „dânsul” sau pe „dumnealui” cum în mod curent se adresa lui Enache, dar cum privirile li se încrucişară, ea îi zâmbi curajoasă: ”cred că dumneata vrei să te muţi, bre că ai luat tot tarhatul asta, ori ne oprim la Săreni?” El surâse pe sub mustaţa albită de timp răspunzând scurt, „hai”!Îi intinse frâul calului pe care erau doi dăsagi cu de toate şi bodogăni scurt: „ham căcat!”, expresie pe care o folosea deseori pentru a rupe conversaţia sau pentru a-si urma gândurile. În drumul lor trebuiai să treacă prin satul Săreni, localitate imprăştiată pe coclaurile dintre Lopătari şi Glodurile, cu oameni gospodari, din care ei tocmeau pe majoritatea celor ce lucrau pe fâneţele si terenurile agricole ale moşiei sau cu care asigura exploatarea pădurilor. Ca administrator, Enache, poposea deseori aici, uneori rămânând şi peste noapte. Ştiau amândoi că muierile mai guralive scorniseră că pe conu Enache il cam trăgea aţa la Florica al lui Vasile Albu morarul din sat. Nu vorbeau niciodata despre asemenea „scorneli” cum le numea Marioara iar ca femeie de casă ce se afla, potolea pe toată lumea: „şi ce cumătră, păi când o rămâne într-o muiere e de rău, ca aşa e barbatu, spârc colo, spârc dincolo, vine acasă, ăla om!”. Multi dintre cei care trăgeau de timp în prăvălie şi „greşeau” drumul spre casă, se învrăjbeau cu nevestele agesive şi certăreţe deşerându-şi oful: „ca n-am avut şi eu noroc de o nevastă cum e coana Marioara!”

Cei doi băieţi se aruncară pe caii lor „pe dişelate” şi porniră în faţă, împreună cu tatăl, urmat îndeaproape de cocoana Marioara care nu-şi dezminţea originea, stând mândră in şa, ca orice munteancă adevărată. Întreaga coloană se angajă în susul apei Slanicului pe drumul din vadul râului, cotiră spre Săreni şi începură urcuşul pe uiţa principală, spre Glod. Cerul era senin, soarele strălucea sclipind peste iarba umedă, anunţând o zi fierbinte, doar o adiere firavă le răcorea feţele, din când, in cand.