În după amiaza aceea pe firul apei Sărăţelului, se strecura iute vântuleţul de la munte, iar soarele ascuns după un nor alb pe care îl contura auriu trimiţându-şi razele strălucitoare peste pădurea Bocului, se apropia de asfinţit, după o zi de toamnă blândă. Cei doi nedespărţiti, Liviu şi Didu, mai migăleau la tunurile de argilă pe malul gârlei când pe Muchea Boghianului apăru maşina lui Tudorică. Un automobil de călători marca Dodge cu douăzeci de locuri venea agale dinspre Scorţoasa, ridicând colbul dumului uscat si aducând la garduri copiii, bătrânii sau femeile de prin curţi. Trântiră şi ei repede tunurile pe lespedea mare de piatră fără să mai facă pocnitura cu care se lăudau apoi, tulind-o „la cruce”, locul în care de obicei oprea maşina. Era o cruce turnată în ciment colorat albastru, pusă prin 1927 în locul uneia mai vechi din piatră, din care, nu se ştie cum, mai rămăseseră doar braţele şi partea de sus, şi care era păstrată în incinta construcţiei din lemn ce acoperea crucea. Aici în toate primăverle, în post, înainte de măcinici se adunau femeile şi porneau curăţenia satului, văruind întâi scândurile din lemn.

Obiceiurile lui nea Tudorică erau constante ca şi schimbarea vitezei. De câte ori mergeai la oraş cu el puteai să numeri, cel puţin pâmă la Berca, cum shimba în aceleaşi locuri, constant viteza şi de ce. Aşa şi acum, înainte de a frâna şi opri, porni claxonul hârâit al maşinii să se audă în celălalt cap al satului, unde avea casa, ca a sosit „la cruce”. Pasagerii coborâră gălăgioşi ca de obicei, dar acum şi mai şi, cu spuma de curiozităţi şi întrebări pentru militarul spătos şi înalt ce coborî. „La revedere Fănele”, zise Tudorică pe geam apoi adăugă făcând cu ochiul, „să fii cuminte!” şi demară încet…

Cei doi copii urmăreau cu curizitatea ţâncilor de cinci ani toată mişcarea dar, după ce stătu câteva clipe pe gânduri, Didu o rupse la fugă în curte strigând: „mamă, mamă a venit tata!”

Puica venea de la grajd căci luase cenacul cu lapte de la Dorina care tocmai mulsese vaca, îl luă la zor: „ce tot spui acolo, mă?” dar în clipa următoare văzu ostaşul de nerecunoscut care era soţul ei, lăsă cenacul pe o piatră şi alergă în fugă înaintea lui. „Fănele, ce s-a întâmplat”? mai apucă să zică, agăţându-i-se de gât. „Păi, am scăpat”, şopti el înăbuşindu-şi lacrimile, uitându-se şi la copilul care stătea cu părul blond, mângăiat de lumina galbenă a unei ultime raze de soare strecurată printre livezile de pe Poduri şi îi privea cu ochii lui albaştri, pe cei doi. Se desprinse din îmbrăţişare şi porni spre el, „hai la tata, ceilalţi unde sunt?” Adrian era cu calul la apă iar Nelu la Petrică, fratele Puichi… Il mângâie pe părul blond în şuviţe dezordonate adăugând, ”n-ai mai fost pe la tactu’ mare?” căci era o regulă tataia îi tundea pe toţi, il lăsă pe Didu din braţe, îşi luă soţia de mijloc şi amândoi intrară în casă. „Uuu, uuu!” făcu Liviu la poartă, „uuu, uuu” răspunse Didu. Acesta fiind semnalul lor de întâlnire şi de despărţire zilnică.

Soarel scăpătase luminând culmea din faţa casei cu o pată galbenă, alungată tot mai sus de umbra ce cuprinsese valea. Câteva frunze îngălbenite se învârtiră la poartă de o svâcnire răcoroasă dinspre apus…

Fusese o întâmplare ca multe altele ce se produc în viaţă. Fane, când a sosit la regiment, s-a prezentat la comandant – „plutonier în rezervă Ştefan Gh. Ionescu” – iar acesta, după o clipă de gândire l-a întrebat: „unde ai fost pe front”? „Am fost mobilizat pe loc fiind perceptor”. ”Te duci înapoi la muncă, batalionul tău a fost desfiinţat după pierderile grele ce i se pricinuiseră la forţarea Mureşului, n-am ce face cu tine aici, nu ştiu unde să te dau iar la ruşi nu cred vrei mai ales că văd că ai familie şi copii”. Ştefan nu a mai întrebat nimic, şi-a luat formele de drum, şi acum era din nou acasă, după nouă zile de la plecare.

Absenţa aceasta, drumul de la Buzău la Braşov şi de aici pe linia frontului, dincolo de Mureş, cele trei nopţi petrecute în cazarmă, a avut un impact sufletesc asupra sa determinant pentru atitudinile din timpul ce a urmat, la început cu urmări favorabile, mai apoi cu confruntări delicate, situaţii penibile şi întorsături dramatice. Tot odată în trenurile schimbate sau în gări s-a întâlnit cu tot felul de lume, a făcut conversaţii cu persoane necunoscute, i-au trecut tot felul de gânduri sau a fost năpădit de spaime ori primejdii, unele mai neobişnuite decât altele. A ajuns acasă cu hotărâri noi, fundamentate sau nu, s-a decis să privească mai prudent viaţa şi timpul.

Postul de perceptor şi l-a reluat cu uşurinţă, dată fiind lipsa de personal bărbătesc necesar pentru deplasarea de la Pârscov la Berca şi apoi la Policiori şi Căneşti. Avea cal pentru deplasări rapide „la vărsare”, cum obişnuia să spună atunci când se încheia luna şi ducea ultimii bani încasaţi precum şi justificarea sumelor cheltuite. Din punct de vedere al raporturilor cu superiorii era de o corectitudine care îi va face probleme mai târziu, creindu-şi chiar duşmani. Avea credinţa nestrămutată că dacă un ban trebuie dat rest sub nici o formă nu se putea îndatora.

Problemele serviciului deveniseră automatisme de rutină, scrisul impecabil format la şcoala de caligrafie a liceului militar, plasându-l cu lucrările între primii, altele erau gândurile ce nu-l slăbeau: svonurile privitoare la evoluţia politică a ţării, confuziile cu privire la situaţia internă de după ce acest război se va sfârşi, iar întorsătura relaţiilor interumane ca şi poveştile celor întorşi de pe frontul de răsărit, cărora li se inoculaseră „teorii” privitoare la burghezie şi proletariat îi dădeau multe nopţi de nesomn, determinându-l să se intereseze şi să înţeleagă noile doctrine. Aşa se face că la prima ocazie a cumpărat „Capitalul” lui Karl Marx, iar Didu, care descifra bine literele cărţilor îi şi reproduse după câteva zile biografia, „…s-a născut la 5 mai 1819, tatăl său, avocat evreu, din provincia germană…” Copilul nu înţelegea dece tatăl său cumpărase o carte a unui „neamţ” şi războiul se ducea contra lor. Dar rostogolirea timpului îl va limpezi, iar ţinerea de minte îl va ajuta mult mai târziu.

Terminarea războiului, desconcentrarea oştirii şi primii prizonieri eliberaţi, care veniseră cu Divizia Tudor Vladimirescu, aduc neliniştea unei emancipări rurale pline de neprevăzut, lumea se împarte, punţile de respect devin şubrede, svonurile au rezonanţă necreştină, periculoasă şi-colac peste pupăză-seceta aduse vremuri de bejenie. Ajutoarele americane distribuite la ţară, reâncolţesc speranţele „venirii americanilor”, aşteptare care pentru unii a devenit speranţă iar altora, din păcate, le-a luat minţile. Mai trăia, prin anii şaizeci un om în Lopătari, căruia comuniştii îi luaseră tot şi în fiecare dimineţa mergea prin sat spunând celor pe care-i înâlnea în cale: ”vin americanii, sunt aci la Podu Brebului”…

Motocicletele germane capturate şi pilotate de ruşi, a căror armate s-au instalat peste tot, treversau sporadic satele fără noimă, stârnind spaimă, curiozitate, vorbe. Odată unii s-au oprit într-un pâlc de oameni întrebând: „ kuda Braşov?”- (unde-i Braşovul), „nazat, nazat” (înapoi, înapoi), aflară ei în Gura Văii de la nea Benone, care se întorsese de curând în sat din „divizie”, în care intrase după ce căzuse prizonier la Cotul Donului.

Aproape de înâmplările locale ale zonei, Fane observa disperarea din sufletul socrului său, căruia i se rechizioţionaseră două case în Buzău şi avusese proasta inspiraţie de a începe actele pentru cumpărarea a treizecişi patru de hectare teren agricol de la moştenitorii lui Constantin Deşliu, pe care îl slujise ani în şir. In acelaşi timp încerca să aleagă un drum nou în viaţă. Găsi o gazdă în oraş pentru cei doi copii, la sora mamei lui, deoarece în casele socrului, aşezate unde azi e construită Direcţia finanţelor publice, fuseseră încartiruiţi ostaşii sovietici.

După alegerile din ’46 a luat prima decizie economică urmată de una politică: şi-a tăiat pe ras hectarul de pădure pe care il avea, strângând lemne de foc pentru cinci ani şi cu grinzile corespunzătoare, amenajă pivniţa peste care construi o magazie. În aceeaşi iarnă se înscrise la PSDR-ul condus de Titel Petrescu. Un an mai târziu avea să-şi facă duşmani pe toţi proprietarii de păduri: ”uite comunistul ală de Ionescu nouă nu ne-a spus că se iau pădurile…” Nu avusese nici el habar dar nevoia unei stabilităţi în vremurile acelea alunecoase îl determinase să acţioneze astfel. Decizia politică însă, a fost una eşuată: după congresul de unificare a psdr-ului cu pcr din 1948, una din multele înşelătorii şi minciuni comuniste, s-a pus problema preschimbării carnetelor de partid după noua denumire, partidul muncitoresc român. Domnul Fane, că acesta era apelativul cu care era cunoscut, ca slujbaş al statului se purta îmbrăcat decent, la cravată, pălărie şi costum, fiind un tip chipeş, cu ochii verzi şi părul negru, faţa ovală şi frumos conturată, străjuită de un nas perfect, tot timpul ras şi parfumat, stârnind sexul opus, a fost privit ca atare de „clasa muncitoare” care la „verificare” i-a tăiat „ceapa la nas”: „aştia cu cravate şi pălărie fac parte din burghezie aşa că du-te dumneata acasă”. Bietul om, sincer în opţiunea lui a regretat enorm pasul făcut şi drept consecinţă s-a „pedepsit” purtând toată viaţa şapcă! A rămas „fără partid”, în toate biografiile lui, ascunzând faptul că fusese în partidul social democrat, mai ales după ce Titel Petrecu şi mai târziu Pătraşcanu au fost arestaţi. Va încerca fără succes, la venirea lui Ceuşescu să-şi ceară reabilitarea. Era prea târziu: chestia cu „reabilitarea” a fost o manevră de imagine, nimic altceva.

Episodul cu politica i-a schimbat definitiv comportamentul ulterior faţă de semenii săi. Omul nu trebuie să arate niciodată din înfăţişarea sa, cine este. El trebuie să poarte „o mască” cu ajutorul căreia să ofere imaginea potrivită. Împrejurările îi erau potrivince din punct de vedere al educaţiei şi formaţiei de până atunci. In jurul său lumea se răsturna, vin muncitori din fabrici, cu pistoale la brâu, sunt puşi primari la comune. Unii n-au decât patru clase primare. Un căprar din Lopătari, pe care-l cunoscuse cu ani în urmă prin ’38, băiat faidoş care îngrijea gospodăria preotului Stanciu din Plaiul Nucului, cu ajutorul căruia Fane îşi procurase lemnele de construcţie pentru casa ce urma să o construiască până anul următor, ajusese acum şef de cadre la raionul Beceni. Deoarece activitatea de perceptor se schimbase ca arondare, depinzând de noua împărţire administrativă, îl întâlni la Gura Dimienii, la începutul anului 1950, frumos îmbrăcat, tuns franţuzeşte, şi pus pe vorbă. Îşi amintiră de zilele petrecute cu peste zece ani în urmă, nici unul nu se schimbase ca înfăţişare, doar că Radu Coman, despre el e vorba, îl luă mai din scurt: „ce faci Fănele, cu ce te ocupi, ţi-ai făcut casa?”, amintindu-i de săptămâna petrecută la popa Stanciu, şpriţurile şi mâncărurile preparate cu mare pricepere de coana preoteasă şi de cele două servitoare gureşe şi arătoase ale ei, despre care gurile rele vorbeau şi verzi şi uscate, în special din cauza căprarului ală „nalt ca bradu”. Până la urmă una din ele avea să se mărite cu el, chiar la sfârşitul războilui, în plină secetă, naş fiindu-le însuşi părintele şi coana preoteasă, oameni adaptabili la toate vremurile care fără să ştie aveau să ajungă să ducă o viaţă modestă dar onorabilă tocmai datorită acestei cununii, rezistând la presiunile vremurilor prin ospitalitatea şi buna primire pe care o făceau oricărui trecător prin acele locuri siguratice.

Fănel care era cu vreo trei ani mai mare, se gândea în sinea lui că e mare deosebire dintre cel de acum şi flăcăul de la părintele. Ii spuse cu ce treburi şi ce face, iar Radu îl luă de braţ îndreptându-se împreună la „comitetul provizoriu”, exact în biroul şefului de secţie financiară. Aici altă surpriză: şeful era Tătaru Nicolae din Beciu, pe care-l cunoştea, aşa că Radu, fiind mai marele locului, interveni repede să predea tovarăşei Sanda lucrările. Fane se execută dar tovarăşa nu se putu abţine când văzu dosarul şi scrisul,”utaţi-vă tovarăşu’ Coman astea da lucrări!” Examină fiecare aspectul actelor scoase de Fane din servietă, numerotarea şi caligrafia excepţională, priviră unii la alţii şi Radu C. spuse fără să aştepte: „hai la noi Fănică! Nicule, vino încoa!” Şeful se ridică, ieşiră amândoi din birou, apoi Tătaru se întoarse cu doi tipi, fiecare cu câte un vraf de hârtii la subţioară şi spuse lui Fane: „ajută-i pe aştia să-şi pună şi ei hârtiile să le ia în primire tovarăşa Sanda, lucraţi aci până mă întorc eu şi dacă mai vine vreunul sa-l ajuţi şi pe el.” Fane se supuse fără vorbă, era încă în prima parte a zilei, calul il lăsase în prundul Slănicului cu traista în cap, băuse apă la Arbănaşi aşa că se apucă de lucru. Din primul moment înţelese că trebuie să facă el însuşi lucrarea iar ceilalţi îl priveau miraţi, de fapt erau botă, nu se pricepeau deloc. În două ore reuşi să facă treaba de final de lună pentru trei comuni. Tovarăşa Sanda era în culmea fericirii: „hai tovărăşele Fane, vino la noi să lucrăm împreună, iei şi un salariu ceva mai mare!”

Cu răbdarea ce îl caracteriza şi în special cu tenacitatea specifică omului învăţat cu lucru bine făcut, Fane o întrebă privind-o în ochii ei căprui peste care cădeau două şuviţe de păr negru, încerând să descifreze ce se află în spatele privirii ei drăgălaşe, „câţi perceptori avem ca aştia?” Ea înţelese întrebarea şi se ridică de pe scaun arătându-şi trupul zdravăn de muiere învăţată cu greul, trecută prin ciur şi prin dârmon, vorba aceea…”N-am timp de casă, de părinţi de nimic, tovarăşe, mi-au mâncat zilele, trebuie să-i învăţăm că burghezia asta aşteaptă să vadă că nu ne pricepem!”Fănel nu apucă să continuie căci se deschise uşa. „Gata Fănică?, hai să te cinstesc şi să punem treburile la punct,” zise tovatăşul Coman, hotărât şi fără a da spaţiu de eschivă celuilalt. „Hai şi tu colega”, mai adăugă el privindu-l pe Tătaru peste umăr.

Porniră toţi trei prin spatele secţiei financiare, apoi pe o potecuţă se îndreptară spre apa Slânicului unde era o punte dincolode care se găsea casa Domnichii din Plaiul Nucului, măritată aici cu Vasile a lui Ungureanu, care acum era gardian la primărie. „Uite Fănică dacă am avut grijă de ei au şi ei de mine, aici poţi orcând veni dacă vrei să serveşti ceva sau dacă vii cu mâncare de acasă ţi-o încălzeşte Domnica lui Vasile.” Fane se lăsă purtat de gânduri, dădu din cap tăcut, nu spusese încă da, însă imboldul plecării din sat nu îl avea din acele momente ci îi stătea pe suflet încă de când venise de pe front, dar nu se gândise niciodată că ar fi putut pleca din ţară…

Dădură bineţe gazdei care îi aştepta cu masa aşezată, căci cei doi când au lipsit au aranjat „treburile” aici şi spuseră ca să rămână doar să facă mămăliga. O sticluţă bombată de ţuică şi păhărele erau orânduite pe colţul mesei rotunde şi joase cu scăunele mici de jur împrejur. ”las că pui eu” zise Radu, luând sticla, „ei Fănele ce zici facem cărţile?”, mai adăugă el făcându-i cu ochiul ca aluzie la pokerul care se juca seară de seară la părintele
Stanciu cu ani în urmă. Tot spre primăvară era şi atunci îi reaminti turnând cu grijă ţuica aurie şi parfumată. „Mai ere chiaburul ţuică. Domnico? „grăi el terminând de pus în pahare, tocmai când gazda turnă pe fundul din centrul mesei mămăliga aurie vârtoasă. „Are Radule, numai că mai trebuie struniţi tovarăşii că îi apucă ziua acolo pe unii din ei”, răspunse ea permiţându-si i se adreseze pe nume căci se cunoşteu din copilărie. „Unde-i Vasile? Chiamă-l un pic”. Domnica ieşi, coborî treptele de lemn şi o luă repede spre grajd. Se întoarse tot aşa de repede cu barbatul său apoi puse pe masă bucatele. Radu ieşi cu Vasile şi-l trimise la comitet: „te duci şi-i spui tovarăşului preşedinte că am găsit om pentru bugetul secţiei financiare”.

Fane nu se gândea decât că scapă de intrigile locale ale satului, îşi găsea o altă perspectivă în care priceperea şi cunoştinţele sale – era o raritate un funcţionar cu liceul – în acele vremuri iar nevoile existenţei păreau oarecum asigurate, dar nu-şi putea scoate din cap cine sunt cei care îl conduc şi îi decid în acel moment soarta. Abia când urca cu calul năduşit spre Muchia Arbănaşului, către asfinţitul soarelui, în drum spre casă scăpă o înjurătură, vânturându-şi viaţa de la plecarea din liceul militar şi dragostea cu Puica şi până la momentul devenirii funcţionar la secţia financiară a raionului Beceni. Cine ar fi crezut că căprarul cu care glumea înainte de război îi va fi şef. „Bine măcar că atunci nu l-am înjurat „ mai bomăni în sinea lui trecându-şi mâna prin păr, slobozind un oftat. Avea să urce şi să coboare ani în şir aceste dealuri …

Fiică a Maioreştilor, descendeţi direcţi din familia lui Petru Maior, vestitul istoric, filolog, protopop greco catolic de Reghin, Livia era o domnişoară elegantă, educată, de o frumuseţe clasică, trasă ca prin inel, de înălţime apropiată cu viitorul ei soţ, cu o faţă ovală, luminoasă, numai zâmbet peste buzele-i mari ce conturau gura sa peste o dantură şirag de perle albe. Casa Regală a aprobat fără reserve căsătoria lor.

Acesta era regulamentul: ofiţerii superiori îşi prezentau soţiile regelui şi pe baza informaţiile pe care acesta le deţinea îşi dădea sau nu acordul. Stam şi mă gândeam, în colţul meu, cum era postura aceea, să te duci cu logodnica la rege, şi gândurile mi se învălmăşeau de poveştile cu feţi frumoşi şi împăraţi ale lui Petre Ispirescu, ce îmi făceau deliciul copilăriei.

Atât Costel ca şi fratele lui, Fane, erau barbaţi arătoşi crescuţi în familia lui Gheorghe Ionescu, preceptor al Plasei Pârscovului, familie ce se formase la începutul veacului prin căsătoria lui Gheoghe cu Elena (Lina) Gogan, o fată frumoasă fără părinţi crescuta de Lea Ruxandra, mătuşă rămasă văduvă de la războiul cu turcii, din 1877, şi unchiul Gogan Iacob, învăţător în satul Policiori până la răscoala din 1907, când a fost mutat disciplinar la Zilişteaca.

Cei doi băieţi ai lui dom Gheorghe au venit pe lume în 1910, Costel şi 1912, Fane, urmaţi la un interval de caţiva ani de Lizeta, singura fată a familiei lor. Crescuţi la ţară, în de toate, coana Lina era o gospodină ştrajnică, ce muncea de dimineţa până seara în grădină, la grajd, în gospodărie, ţinând de scurt treburile casei şi, cu toate ajutoarele ce le angaja, nu-i cruţa pe copii, astfel că de pe la opt ani aceştia aveu în grija lor caii pe care iarna îi duceau la apă la fântâna lui Dogărescu, iar vara la păşunat pe Magura. De acasă şi până în capul satului, călare pe dişelate, copiii traversau în goană, fapt pentru care, mult mai târziu aveam să aflu, lumea, din admiraţie sau din răutate, spunea: ”dă-te la o parte că trec nebunii lui Gheorghe Ionescu”! Povestea mi-a fost confirmată mult mai târziu de ei şi cu explicaţia cuvenită că de fapt, îi alergau să obosească şi când ajungeau cu caii în vârful Măgurii aceştia erau numai spumă, le frecau spinarea cu smocuri de iarbă apoi, obosiţi fiind, păşunau în linişte până spre seară… lăsându-le copiilor timp de joacă.

La şcoală au fost pe Schit, un sat unde, după 1918, Preotul Jingoiu Nicolae se strădui să înfiinţeze o şcoală, el însuşi fiind şi învăţător. A adus toate materialele necesare construirii şcolii, din bârne de la o magazine construită de nemţi în 1917, cu sprijinul lui Alexandru Marghiloman, ctitorul Bisericii locale, a cărui familie este pictată la intrarea in biserică. Tot preotul a întocmit documentele necesare pentru a aduce pe învăţătorul Purice Ioan, proaspăt absolvent al şcolii normale, trimis pe front şi căzut prizonier la nemţi, un tânăr încercat şi foarte dăruit profesiunii de învăţător, rămas vestit pentru activitatea lui din perioada interbelică.

Cei doi fraţi s-au remarcat repede fapt pentru care, învăţătorul, aflând despre dorinţa tatălui de a-i înscrie la liceul militar, din clasa a doua, în vacanţe, îi chema săptămânal la şcoală să resolve probleme şi să facă tot felul de compuneri şi exerciţii gramaticale. Au reuşit strălucit la Liceul Militar din Târgovişte cunoscut în toată ţara pentru exigenţa selecţiei, vestitul centru militar de la Mânăstirea Dealu.

Au ţinut pasul amândoi până cănd Ştefan (Fane) s-a îndrăgostit de “fata grecului” Ioan Ghiza, Puica, cu care se întâlnea noaptea, în vara anului 1932, iar în 4 decembrie au făcut nuntă. El avea nouăsprezece ani iar viitoarea mea mamă optsprezece.

Costel, urmându-şi cariera militară, s-a căsătorit mai târziu, după ce devenise ofiţer artilerist. Era făcut pentru armată, conştiincios, corect şi supus, excelent executant al ordinelor militare, deosebit de meticulous în activitatea sa, spre deosebire de fratele său, care era o fire mai libertină, ce nu suporta încorsetarea vieţii cazone.

Nunta dintre Livia şi Costel a avut loc în 2 ianuarie 1937, în acelaşi mediu în care se cunoscuseră iar vara, potrivit tradiţiei, au venit la ţară, în Gura Văii, la casa părintească. Normal că tanti Livia a devenit “obiect de studiu” al “protipendadei” rurale a satului, iar Costel cauză a oftatului pentru fetele din zonă ce sperau să rămână în inima lui după vacanţele fermecătoare petrecute aici, înainte de căsătorie…

Au respectat acest obicei, cu toată vitregia timpurilor pe care le-au străbătut. Mai întâi plecarea din Tg. Mureş, după răpirea zonei de către hortişti, apoi războiul cu calvarul lui de care au scăpat, cum spuneau, cu noroc, din întâmplare… Dumnezeu ştie. Costel, pe front în est şi în vest, a trecut pe lângă moarte de multe ori, dar sorţii i-au fost favorabili, iar Fane, când a fost chemat pe frontal de vest, având specializarea de pontonier, a sosit la regiment când acesta fusese desfiinţat fiind trimis acasă unde il aşteptau trei copii şi soţia rămasă acasă cu ochii în lacrimi.

Un timp, după război, se părea că obiceiurile şi obişnuinţele satului vor rămâne constante, întâlnirile anuale între fraţi au continuat, partidele de şah, ţuica cu izmă şi cozonacii erau stimulente periodice, ca şi pokerul, care se încheiau cu vizite în sat la vechii prieteni.

Ţin minte bine anul 1947, vara, sfârşit de august, deoarece atunci mama plânsese cu glas tare la o zi după reforma monetară, când Fane a fost arestat pentru o noapte după ce la sfârşitul zilei anunţase că i s-au furat zece mii lei noi. Dus la centru Berca cu un autoturism de teren american, de culoare galbenă, parcă-l văd, Willis, scria pe capota motorului, a fost întrebat pe cine bănuieşte. “Pe şeful de post!”, a răspuns “inculpatul”. Cu aceeaşi maşină s-au întors cu toţii la casa domnului Şerban, şeful de post de atunci, care era încartiruit la Gura Văii. I-a primit zâmbind, le-a spus, după ce a văzut că şi don Fane e cu ei că, “ştiu de ce aţi venit, am vrut să văd dacă comisia e cinstită şi vigilentă”! Nu ştiu decât că Serban asta avea o fată frumoasă Marieta după care umblau fraţii mei mai mari, şi că după întâmplarea asta a dispărut într-o noapte din peisaj, cu întreaga familie.

După întâmplarea aceasta Fane a decis să facă o masă festivă pentru Costel şi Livia, care tocmai sosieră la casa părintească. Era spre sfârşitul lunii august, vremea când prunele roşii se coc iar gospodarii îşi aduc fânul acasă. Fusesem, împreună cu Radu, fiul celor doi, în Fundul Golului, însoţind o astfel de căruţă şi către seară, ne întorceam prin colbul drumului încercând să ne acordăm glasurile piţigăiiate cu cântecul greierilor, zadarnică lăutărie, tulburătoare rememorare a unor episoade pe cât de nevinovate atunci, pe atât de triste azi…

Frânţi după o zi de alergătură, nu mai ştiu ce activităţi intermediare am mai efectuat, ştiu că nu sosiseră musafirii când am adormit buştean, încolăcit în patul cel mic din camera din faţă, unde aveau loc de obicei reuniunile de familie.

Cu ochii omului de azi, ca pentru fiecare, imaginile din copilărie rămân neşterse doar că în retrospective de atunci se uită cel de acum.

Trecuse de miezul nopţii când, buimac fiind, mă trezesc şi privesc nedumirit prin lumina lămpii de petrol, dau să înţeleg ce se petrece. Tanti Livia, stand picior peste picior pe canapeaua salonului, îşi făcea vânt cu evantaiul şi cânta, ”parcă ieri te-am văzut…”, tremolând cu o claritate în glas, o sonoritate limpede a versurilor, cu o uşurinţă expresivă greu de exprimat, lângă cei doi bărbaţi care stăteau în picioare cu paharele în mână, acompaniind pe viersurile ce şi le aminteau, “parcă ieri a fost clipa aceeaaa”, baritonal, autoritar, prelungind voit finalul, fără a reuşi să susţină tremolul vocal prelugit al Liviei. Am crezut că visez, m-am întins sub cerceaf şi am adomit câteva clipe sau poate mai mult, nu am idee, trezindu-mă de-a binelea când glasul de cristal al naşei mele tocmai prelungea versul, “şi în chioşc fanfara cânta”, bubuit de ceilalţi doi, ”barca pe valuri, pluteşte uşooor”…

Cântecul este interupt doar de apariţia mamei mele care a sosit cu platoul de plăcintă cu cremă, specialitatea casei atunci când veneau cei doi. Un prilej bun pentru ca bărbaţii să-şi umple paharele cu vin alb şi sifon din belşug, fabrica de sifoane a mamei lor, Lina, funcţionând încă. Nici Livia nu refuză o picătură de lichior de caise făcut în casă. Apoi nu răspunse îndemnului fraţilor de a continua. O făcea vizibl cu mare plăcere, trecând de la cântecele vioaie la cele de dor şi inimă albastră, făcându-le pe plac, “i-auzi valea cum mai sună” intră ea şăgalnic făcând semn mamei să ia loc şi privind cu înţeles către Fănel care îşi ia în braţe sotia şi se aşează pe fotoliul, ţinând-o pe genunchi. Costel întreţine versurile cu repetiţie, apoi tanti schimbă direcţia, “de-aş mai duce-o pân-la toamnă, leliţă Ioană”. Ritmul se înteţeşte, cântecul îi solicită pe toţi, fiecare cu “partitura” lui şi cu elementul de noutate, tata cu două furculiţi prinse invers printre care trece un cuţit, iar Costel imitându-l pe vestitul Urahai, contrabasistul orchestrei lui Ştefan de la Odăile care ne delecta în a treia zi de Crăciun în zori, pe la fereastră, ”zuum, zuum, zuum”. S-a râs, au repetat, încă un şpriţ, şi din nou am trecut în lumea viselor.

Se porneau zorile când m-am trezit pe tonalitatea prelungită, cu limpezime în glas tremolată, a solistei de neimitat care era naşa mea… ”de-o sâfântă beţie, de-o sfântăăă beţieee”… Apoi, ca de un gând urât, sau ca o mângăiere a lui Costel, despre ale cărui aventuri de vară, prin preajmă, ştia căte ceva intra în făgaşul melacolic, aveam s-o aud de multe ori după aceea, “îţi mai aduci aminte Doamnă, era târziu…” şi mai încolo, “ţi-aduci aminte iar de seara, şi-amurgu-acela violet…” Era momentul când amândoi fraţii au ieşit pe terasă să fumeze, privind cum, dinspre Muchia Salcâmilor, zorile devin iminente. Liviei îi plăcea să cânte dezinteresat dar spre sufletul celorlalti, nu se potoli parcă provocându-i “of, of, ofooof, piatră, piatră de e piaaatrăă…inimaa meaaa multe rabdăăă,” şi după aceea: ”ridică mândro perdeaua/să intru să iau mantaua/mantaua şi cu tunica/că m-apucă ziulica/las te-apuce şi namezii/ c-aşa pleacă amorezii”…

Soarele sfredelea tufişurile de pe Râpa Mare cu primele raze când, toţi trei plecară înlănţuiţi spre poartă.

Nota de veselie s-a prelungit şi după aceea, dar cu mai mică intensitate, se pare că s-a repetat undeva la Tudorică Dinulescu sau la Ionel Oancea care avea un frate tot ofiţer, coleg cu Costel. Apoi zilele se topeau iute, zvonurile circulau ca o sperietoare continuă, ultima seară fiind terminată curând, într-o notă tristă, părând că bănuiesc sau ştiu ceva, da nu spun…

Enache se învârtea ca un titirez printre căruţe, bine dispus că vânzările erau pe terminate, juncanii daţi la pret bun, iar la căruţele cu ţuică era încă înghesuială. Câteva butoaie se vânduseră pline la nişte negustori cojani de la Pogoanele veniti şi ei, ca mulţi altii, cu o zi înainte. Toată suflarea era un zumzet, oamenii povestind în special cum „au petrecut” ploaia din ajun. Pe sub căruţe, la conac, sau în fânărie. Cei din câmp trăiseră clipe de coşmar, in special când au văzut unda Gârlii Grabicina împreunându-se chiar în faţa conacului cu Slânicelul Fundatei. Cum acesta din urmă era mai mare ca debit, ţinea pe loc Grabicina care se învâltora gata, gata să treacă peste podul de lemn ce o travera aici. Spre seară, când apele au scăzut, iar soarele privea înapoi, semn de ziua bună după noapte, s-au îngrămădit cu totii pe mal uimiţi de schimbările din vad, de volumul pietroaielor cărate de ape şi de lemnele împrăştiate peste maluri, priponite în mâlul şi nisipul depus aici. . Acum uitaaseră de spaimele de ieri şi puţini erau cei care mai făceau cruci aici în irmaroc. Doar sus , al odaie, Marioara ţinea candela aprinsă, se ruga împreună cu copiii, mulţumind Domnului pentru ca îi scăpaseră de urgie. Ii îmbrăcă cu costumele naţionale, cusute de ea la Mânzăleşti, pregăti totul pentru Biserică şi , împreună cu Lenuţa , mama ei şi celelalte femei de la odaie porniră agale pe potecuţa ce fusese bătută încă de aseară printre noroaiele drumului. Căruţa cu cele ale praznicului, venea în urmă. Când au trecut de târg, pe drumul de-a coasta spre Biserică, au fost ajunşi de părintele Nicolae Jingoiu, parohul bisericii, venit de pe valea Slănicului, preot care avea şi diplomă de învăţător cum se obişnuia în acel timp, aflat atunci la doar câţiva ani de parohiat. De înălţime mijlocie, mai mult scund decât înalt, cu o pălărie neagră cu boruri mari, călca sprinten, răspunzând domol, profund, baritonal la plecăciunile celor întâlniţi în cale, ”Domnul. . . Domnul. . . ”, celelalte cuvinte murmurându-le în barba-i neagră, întoarsă un pic spre înainte, . . . ”să vă binecuvinteze. . . ”

Drumul pe care mergeau enoriaşii spre Biserică era desfundat dar scurs, mai greu pentru caruţe. Pe marginea lui, se bătăturise iarba iar pe poteca formată de-a curmezişul moşiei ce urca spre Bondrea, era un şir de bărbaţi şi de femei din marginea târgului, care se rărise, până in pridvorul locaşului sfânt, fapt pentru care Agapie, dascălul, privind mulţimea celor de pe cărare, comentă mulţumit referindu-se la ploaia de ieri:”plouă în mai, e mălai!” . . . Câteva femei din preajmă ridicară ochii stârnite de curiozitate, întrebătoare. ”ce Voico vrei să spun mai departe?”şopti el cu glas mai scăzut profitând de faptul că părintele, ridicând sutana, sărise deja izvorul Bondrei şi se depărtase. ”lasă, mai pe sear㔺opti el stâtrnind murmur şi suchituri la celorlalte muieri care se grăbiră să să-şi facă cruce. ”piei Satano, nici n-a început Sfânta Liturghie, şi tu ce te uitaşi fă în gura lui?”sări Stana lui Bădău. Agapie, dascălul era cunoscut pentru şotiile sale, chiar şi la strană. Lumea il respecta şi-l iubea mai ales pentru laicitatea comportamentului său, cu toate că în multe situaţii trebuiau să ţină capul plecat mai ales că nu se putea abţine de râs din cauza lui. A rămas de pomină întâmplarea cu un copil adus de taicăsău în braţe, în faţa uşilor împărăeşti la momentul de împrtăşanie. Agapie, cu castronul de anafură, mai în spatele preotului , se strâmbă la copil iar acesta refuză linguriţa, întorcând speriat capul, tatăl insista, Agapie iar se schimonosi. Părintele intuieşte că e ceva în neregulă şi întoarce brusc capul spre dascăl, care este surprins cu gura stâmbă. ”Mă Agapie, multă minte îţi mai trebuie”. Copilul s-a liniştit, biserica era într-o rumoare generală, iar preotul si-a continuat liniştit misiunea. Momente ca acestea i-au făcut foarte populari şi plin de har pe amndoi, slujind mai bine de 45 de ani împreună. Doar că uneori dascălul mai scăpa caii deoarece „fierbea sângele în el fă” cum ziceau femeile, flăcău fiind. „Las că-i pune ea Marioara căpăstru într-o zi” şi aşa s-a întâmplat chiar după praznicul din ziua aceea.

Masa de hram era aşezată pe partea din dreapta Bisericii, sub teii bine înverziţi, improvizată din câte două scânduri late, bine sprijinite pe traverse de bulimaci înfipţi în pământ, acoperită cu feţe de masă de in, aduse de la munte. În jurul ei canapele tot improvizate, acoperite cu macaturi. Pe iarba din faţa Bisericii, la umbră, până sub poalele pădurii, erau aşezete macaturi care îşi aşteptau mesenii, în special pe cei tineri, vârsticii şi mai întâi bărbaţii se orânduiau la masa de lângă tei. Multe femei trebăluiau la aranjatul mesii şi aşezarea bucatelor şi în primul rând a ţuicii, vestite în această zonă. După săvârşirea celor sfinte în biserică, părintele apăru în capul mesei, liniştea extaziantă a foşnetului pădurii ocupă tot spaţiul, timpul parcă se oprise in loc, apoi dascălul rosti rugăciunile începătoare şi preotul binecuvântă masa şi pe cei de faţă. ”Poftă bună”, mai adăugă preotul, aşezându-se. ”Să tăiţi prea cucernice”, răspunseră cei de faţă iar un uşor murmur se împrăştie peste masă şi poiană, aşteptând ca preotul să ridice primul păhărelul cu ţuică galbenă adusă de meseni.

Coana Marioara era preocupată de toate acestea şi, ajutată de celelalte femei, golea dăsagii rânduind bucatele cu precădere în capul mesei şi la poiana de la poalele pădurii unde copii ei formau un cerc împreună cu alţi tineri , aşezati pe un mare macat, adus pentru a treia oară la acest hram. Stătea tot încruntată, cum fusese tot timpul slujbei, nu-şi pregetase la matănii şi rugăciuni. Rămăsese cu o frică în suflet de aseară şi se zorea acum şi cu gândul la spaima ce o trăise. Soţul, rămăsese la aldămaş cu târgoveţii, dar trimisese o sumă de bani frumuşică pentru plata rânduielilor la Biserică, ea însă nu se bucură deloc deşi era semn că treburile la târg îî merseseră foarte bine. Îi stă în minte şi dialogul scurt pe care îl avusese cu el după ploaie, înainte de culcare. Fusese vorba de locul în care era conacul şi odaia, ambele bine aşezate mai ales ca siguranţâ în faţa urgiilor naturale. Toată noaptea s-a frământat Marioara gândindu-se la posibila părăsire a locurilor ei natale, iar îngijorarea aceasta nu nu-i dădea pace.

Părintele Jingoiu făcu ruga de încheere, spunându-le mesenilor să mai rămână, să consume cu cumpătare vinul, mai ales cel de la Sărăţeanca care-i „dulce da te duce”, se ridcă, îşi luă geanta şi ieşi încet, dând binecuvântări, răspunzânt cu bună cuviinţă plecăciunilor respectuase ale sătenilor. Dascălul Agapie rămase, prinsese un pic de curaj, trecu prin lume dar ocoli curtea bisericii ducându-se în poiana tinerilor, se opri în faţa Marioarei şi a mamei ei, căreia îi sărută mâna şi, privind-o direct, un pic şăgalnic, îi spuse scurt: ”vă rog să mă primiţi duminică , cătător de casă, să o cer pe Marioara”Îi sărută încăodată mâna, roşu tot, căci mulţi văzură scena şi se uitau după el. Se retrase încet apoi o rupse la fugă să-l prindă pe părintele şi să-i mărturisescă că a făcut întocmai cum îl sfătuise. A lăsat în urmă un murmur general cu nuanţe de veselie şi bună dispozitie reţinută. Trecuse de amiaza mare, iar tinerii trăgeau cu ochii la masa lui alde Cârnu, lăutarii de la Odăile, deoarece era momentul ca în vale, în locul târgului, pe malul dinspre conac, să se înceapă hora. Ionică, mai aproape de ei, înţelese ca se apropie vremea plecării, luă o dăsagă pregătită de coana Marioara, se ridică şi porni agale. Flăcăii pricepură semnalul şi nu peste mult timp poiana era pustie.

Jos la conac era vânzoleală mare, toti alergau care încotro asa că, intrând în curte, coana Marioara rămase un pic descumpănită apoi înţelese că s-a întâmplat ceva. Văzu calul ce rămăsese acasă la Mânzăleşti cu Ioana şi ai ei şi cu ochii în lacrimi intră crezând ca Enache al ei a păţit ceva. ”Cei fă, ce s-a întâmplat?”strigă către Ioana cum dădu cu ochii de ea în tindă ieşind din camera grecului. ”I-am spus conaşului”, mai apucă acesta să spună şi glasul îi pieri într-un plâns povârnit zguduindu-şi umeri şi trupul, cu faţa în căuşul mâinilor. ”Vino încoace Marioară”, strigă Enache din camera cu birou unde îşi făcea el socotelile când stăteau la conac.

Când soarele scăpa peste culmea Ivaneţului, Marioara, Enache şi Costel băteau prundul Slănicului la vale spre Mânzăleşti cu caii asudaţi şi crucindu-se de ceea ce vedeau:de la ieşirea din Săreni la vale nu mai era nici drum, nici podişcă, nici năsade de apărat malurile, iar apa, nepotolită încă, îşi făcuse alt vad. Ploaia ce la Gura Văii îi speriaseră fusese aici mult mai devastatoare. La Lopătari Izvorul Ploştinii, făcuse prăpăd, rupând dezlănţuit malurile până spre Lunci, apoi Slănicul se umflă în apropierea stului de centru împins de izvorul Brebului ce venea turbat dinspre Breazău, preluă unda izvorului Mocearului, hălăduind peste tot prundul până la Grunj. Aici, de la Trestioara şi Plavăţu izvorul atinsese înâlţime şi debit despre care bătrânii satului spuneau că nu mai întâlnseră in viaţa lor. Apele Grunjului, mai vijelioase au dus unda pe prundul de la Chelu, năvălind peste toate acareturile de aici, magazii, coteţele porcilor, grajduri. Nimic nu mai corespundea realităţii lăsate aici cu două zile în urmă. Doar casa şi coteţul păsărilor se aflau, ca prin minune neatinse cu toate că unda rupsese malul până la o prăjină distanţă de prispa cu frunzar. . . ”Doamne, Doamne”, şoptea Marioara închinându-se cu disperare, ”am bănuit eu ceva, nu se putea prea aveam inima neagră”spunea mai mult pentru sine dar şi pentru frate său Costel. ”Ce facem, bre”se hotărî ea într-un târziu, năvălită de gânduri şi căutând în ungherele sufletului să înţeleagă cum de nu-i vine să plângă. Privea din casă la apa ce se scuge prin fosta bătătură, se minuna, se închina dar parcă se simţea descătuşată de o mare povară. Semnele ei din suflet o atenţionaseră, bănuielile că ceva se va întâmpla, îi ispitea somnul în ultima vreme, iar neodihna era împovărată şi de ceasurile lungi de tăcere ale lui Enache. ”Plec la Bucureşti, pregăteşte tot, când vin ne mutăm la conac”!spuse Enache scurt, piţigăiat, în limbajul lui macedoromân dar cu faţa zâmbitoare. ”Şi ce te hlizeşti bre” se înverşună ea. N-a mai scos o vorbă de la el. ”Afurisit bătrân”, scăpă Marioara in tinda lungă a conacului după ce ieşi. Asta era greutatea ei din piept. Bobii nu greşiseră. Se aşeză sfârşită pe laiţa din faţa casei şi oftă prelung. Desigur afurisitul avea dreptate:dacă n-ar fi luat tot „tărhatul” la târg acum acesta ar fi fost „pe apa sâmbetei”. . . Noroc, întâmplare, premoniţie?

Marioara, obişnuită cu tăcera omului ei, se pornea a dondăni singură, murmurând un cânec sau şoptindu-şi o rugăciune, pe la fiecare răspântie marcată de cruce. Ridica ochii spre cer, îşi potolea sufletul sprijinindu-şi ochii în înaltul albastru al cerului, revenind cu privirea în coama calului, tăiată scurt, rămânând cu neliniştea ei. Mergeau tăcuţi privind peste fâneţele mişcătoare ale brizei dimineţii şi ascultau zumzetul din ce în ce mai accetuat al albinelor… ”O să plouă bre”, zise ca pentru sine Marioara şi-şi făcu o cruce murmurând, „dă Doamne să fie curată!” Enache se uită peste umăr la ea, aruncă o privire peste crestele dealurilor dinspre orizont şi şopti şi el tot ca pentru sine, ”o fi”, cufundându-se în gândurile lui, indiferent la ce se petrecea în jur. Umbra Coastei Glodului împrăştiată spre Chilii se ridica franjurată de povârnişurile torenţiale, odată cu Soarele ce se înălţa sprea miazăzi şi suliţile sale luminoase deveneau tot mai ascuţite. Vântuleţul de dimineaţă se potolise, căldura mărind povara carelor de care trăgeau vitele, suflând greu.

La prânzul ăl mare, cum obişnuiau cărăuşii să spună, se orânduiseră toate căruţele la marginea lizierei de pădure, cele cu bagajele de dat jos la odaie, mai în faţă, carele pentru iarmaroc fiind orânduite separat. Costică, fratele mai mic al coanei Marioara, conduse toată desfaşurarea coloanei dirijând căratul bagajelor în odăile răcoroase şi dezlegatul vitelor în oborul larg, plin cu iarbă. Umplu ulucul cu apă, verifică dacă bolovanul cu sare este la locul lui, apoi intră in tindă aşteptând rânduiala conaşului care de fapt era cumatul său. Înspre miază noapte se rostogoleau nori albi, buclaţi, tablouri nefinisate de piptanatul curenţilor de aer, suind în înaltul cerului. Un bubuit surd se auzi în depărtare purtat, înfudat peste creasta Pletarilor ca un huruit indefinit. Mişcarea din ogradă se înteţi, fiecare căutându-şi rostul gândindu-se ca din nou Gâlia s-ar putea să aibă dreptate. Şopronul velniţei nefiind folosit deoarece fabricatul rachiului se gătase la sfârşitul lui martie, flăcăul Costică stabilise cu Lenuţa, fata mai mare a lui Ion Nicolae, pădurarul care se afla cu familia la odaia boierului Solacolu, cum să aşeze masa pentru toţi. Stiut era că praznicul de a doua zi, ce picase într-o joi, trebuia să fie un moment important în viaţa lor, se făceau învolielile pentru coasa fânului, adunatul prunelor, dar şi pentru treierul grâului care se arăta îmbelşugat aşa că femeile o luară mai înainte cu vorba: ”hai, fără băutură, scoateţi murăturile, cartofii şi fasolica şi la masă”. Mămăliga galbenă, se răsturnă din tuciul de fontă, peste fundul mare ros un pic de vreme iar cărăuşii şi femeile lor se rânduiră în jurul mesii urmărind cu câtă dibăcie se felie mămăliga, cu o aţă de cânepă strecurată cu abilitate de Lenuţa pe dedesubt.

Murmuratul greoi al tunetelor îngemănate tot mai des, sporea înfricoşător. Lenuţa nu apucă să împartă feliile de mămăligă când Marioara facându-şi cruci iute şi murmurând „Doamne iartă-ne”, ieşi în uşa odaii să-i cheme pe copii, moment în care Tomiţa, cu faţa albă de spaimă, sări de pe cal strigând: ”mamă, nu se mai vede Breazăul!” După câteva clipe, sosi şi Ionică confirmând domol: ”am fost până în vârful Glod şi am văzut ploaie mare la noi, Meledicul nu se mai vede de apă!” Un trăsnet şi un fulger lung spintecă ţestul gros al norilor vineţi ridicaţi în coasta Păcurilor. Soarele dispăru în câteva clipe acoperit de corăbiile uriaşe ale vălătucilor alb vineţiu, şi între două bubuituri de tunet, vuietul cascadei de apă ce cădea dincolo de muche se insinua înfricoşător. Ploaia era aproape iar cei din velniţă alergau de zor în toate părţile la ordinile lui Costcă. Caii si boii sunt băgaţi sub saiaua lungă acoperită cu stuf, iar el mai trecu pe la fiecare căruţă să controleze cepurile de la butoaiele cu ţuică, completându-şi gesturile cu cruci dese, la fiecare fulger. Găinile si curcile sunt îngrămădite în coteţe, porţile închise peste tot iar cei doi câini sunt dezlegaţi. Coana Marioara aprinse candela, încercând o rugăciune, ce se împienjeni de gânduri razleţe ce nu-i dădeau pace. Peste şindrila uscată se auziră primele pleznituri de ploaie cu pietricele răzleţe albe de ghiaţă. ”Toporul Ioane!”, strigă precipitat Costică, ieşind repede la tăietor, printre picăturile mari şi incă rare, luă toporul şi îl înfipse cu putere în pământ, obicei bătrânesc ce simboliza chemarea apei de ploaie fără piatră. Apoi, ca o invazie de nestăvilit, baierele cerului se deschiseră, norii, de un plumburiu vânăt, se rupseră ca un zăgaz uriaş lovind cu şiroaiele de ploaie acoperişul bine acătuit de pe care apa curgea ca peretele unei cascade. Un trăznet peste Umbrărelu făcu să hue prelung pădurea Dumbravei. ”E potop bre!” strigă impersonal coana Marioara, negăsindu-şi locul în tinda lungă a odăii, pardosită cu cărămidă bine arsă.

În camera sa, Enache îşi vedea de socotelile lui, trecând pe un registru tot ceea ce îşi plănuise să scoată la vânzare a doua zi, mulţumit în sinea lui că ploaia a venit azi ca binefacere pentru fân, grâu şi porumb. Ruperea norilor şi vuetul persistent al apei il determină să arunce ochii în sus spre poiana largă dinspre padurea Păcuri. Rămase împietrit căci printre drugii ferestrelor de stejar vedea doar o pâclă gri fumuriu din care nu se distingea nimic. Câteva clipe privi revărsarea apei, apoi se gândi să calculeze timpul scoţându-şi ceasul din buzunarul vestei maronii de dimie bătută la piua de la Gura Dimienii. Privi îndelung fereastra nedumerit parcă de întunericul ce se lăsase în cameră cu toate că ceasul arăta puţin după amiază, luă o bardacă de pământ şi o umplu cu vin din cofiţa de brad cu ciuciur şi capac. Sorbi pe nerăsuflate dându-şi curaj şi se întinse apoi pe laviţa tare acoperită cu doua rânduri de saltele de lână. Gândurile se prăvăleau peste el, asemeni apei care nu-şi contenea curgerea, vinul începea să-i umble prin corp ademenindu-i sufletul inchis şi morocănos, apoi tresări căci gândul era păcătos, se uită la streaşina din care apa curgea ca o pânză, aţipi câteva clipe şi se trezi la un tunet prelung, hodorogit, spărgându-se parcă de pietrele Pârlitei şi Negoşinii.

Ales cu spirit gospodăresc, locul pe care se construise odaia oferea o privelişte generală asupra Văii Dragomirului şi Coastele Păcurilor. Mai bine de un ceas nu s-a zărit nimic în jur. Când a început a se mai potoli curgerea năvalnică a ploii, cu sacii goi făcuţi glugă, cei din velniţă iesiră afară din curte spre izvorul ce se zbătea cu noroaiele sale între malurile zmulse din fâneaţă, dând pe deasupra şi încâlcind pomii cu viitură de crengi, fân şi noroi, umplând curţile celor din vale cu bolovani si mâl. Prin pâcla ploii ce nu contenise încă, luminată parcă de spargerea norilor spre apus, ei disting cu greu ravagiile pe care le făcea unda pornită pe versanţi, ce acoperea cu vuitul ei borbolosit, căderea ploii. Încet, încet picăturile se răresc, norii se sparg şi în tabloul ce se dezvăluie, şiroirea dezlănţuită, oferă o imagine crudă a unei realităţi înfiorătoare. Simultaneitatea ploii pe ambi versanţi ai văii a dus la o acumulare incredibilă de ape, care se aruncă cu salturi mari peste maluri, tăind drumul, acoperindu-l de noroi, alergând cu unduiri galbene şi dezordonate de pământ, potolindu-se prin grădini mai plate, băltind, culcând porumbul pe coastă, pirzându-se spre fundul văii acoperit încă de o pâclă groasă. Spre munte, norii plumburii erau flăcăraţi de fulgere globulare, urmate de bubuituri surde, semn ca acolo ploaia încă nu se potolise. Enache se hotărî să iasă în curte. Privi fără să i se clintească nici un muşchi al feţei. Spaimele celorlalţi îl lăsau indiferent. Văzu căruţele la locul lor, vitele în obor şi-si controlă ceasul. Mai erau trei ceasuri până la asfinţit. La trei paşi de el stătea Marioara cu faţa congestionată de plâns şi frică, alături de ea Ioan şi Toma. Făcu un semn cu mâna, Costică înţelese şi toţi se puseră în mişcare. Cu lopeţi, sape, cazmale porniră spre vale…

Domnia, adică puterea politică a vremurilor, era cea mai interesată de tradiţia comercială ce se dezvolta prin iarmaroace şi târguri. Acolo se instalau vmeşii şi taxatorii de biruri pe comerţ, mărfuri sau actele ce se finalizau atunci. Aşa aflăm cum, într-un inventar al acestora, făcut în Tara Românească la 1821, se consemnează târgul de Sfântul Constantin, pe moşia Gura Văii. Aici, la confluenţa Pârâului Grabicina cu Slănicelul Fundatei, pe malul stâng al Slânicelului, denumit în zilele noastre, Sărăţelul Bercii, se afla conacul boierului Solacolu. Pe câmpul de atunci, din faţa conacului, înspre Mânăstirea Cioranca, devenită mai târziu Biserica Bondrea, cu hramul Sfântului Constantin si mama sa Elena, se înşirau carele târgoveţilor, ale lopătărenilor veniti, cale de o noapte, dinspre Chilii, sau ale celor din Vintilă Vodă, Mânzăleşti, Bozioru, Odăile, Bălăneşti şi chiar de la Plaiul Pârscovului sub a cărui jurisdicţie administrativă se afla moşia Gura Văii.

În primăvara anului acela, al doilea din noul secol XX, Enache încă nu-şi potolise, la cei peste saizeci de ani trecuţi, dorinţa de agoniseală, simţind în acelaşi timp o nevoie acută de expansiune şi schimbare. Hotărî ca la târgul de la Gura Văii să ducă spre vânzare toată ţuica si animalele de prăsilă. Goli grajdul luând cei 18 juncani îngăşati, puse caii la caruţă, încărcă butoaiele, înjugă cele şase perechi de boi la căruţe legând câte patru vaci la fiecare. Puse in caruţă lada de zestre a Marioarei, cu gătelile pentru sărbătoare precum şi coşul cu pregătirile pentru masa praznicală. Toată familia şi slujitorii de încredere, porniră cu sârguinţă şi bună dispoziţie reţinută, ce fusese precedată de un moment de smerenie când toti, făcându-şi semnul crucii, ascultară rugăciunea coanei Marioara. Plecarea s-a făcut cu o zi înainte de praznic, spre odaia din Valea lui Dragomir. Acolo, la poalele unei paduri foşnitoare, pe un platou de fâneaţă, lângă un izvor bogat cu apă dulce, boierul pusese, cu multi ani în urmă să se construiască o cabană din bârne, cu anexe gospodăreşti ,grjduri, oboare şi saiele de vite mari si mici, ţarcuri pentru oi şi coteţe de păsări, pe care o folosea sezonier şi ca loc de popas în drumul de la Mânzălesti spre conacul Gura Văii.

Marioara Grecului, cum o porecliseră consătenii ei, femeie cu frica lui Dumnezeu, seara dinaintea plecării, se vânzolise cu pregătirile ei de femeie până către miezul nopţii şi – simţind cum omul ei trecuse în lumea viselor – se furişă în polata cu grăunţele păsărilor, scoase o baniţă plină, o aruncă pe umeri, pornind cu felinarul în mână în fundul curţii din spate, spre dealul ce se temina cu o buză înaltă de platou pe care îsi avea coteţele. Urcă cu năduf treptele tăiate în gresie, jumătăţi tainul în ulucul de dedesubt în care se aflau gâştele şi repezi resul pe jghiabul inclinat ce curgea în ciubărul de scândură al găinilor, se întoarse cu pripeală, luă găleata cu apă o deşertă în teica păsărilor, intră din nou în polată şi bagând mâna in sac, luă nişte grăunţe. Era neliniştită, nu putea să pună geană peste geană, se hotărî să numere bobii, apoi împărţi grămăjoare de porumb în trei, făcu semnul crucii deasupra, sperie necuratul stuchind in stânga şi dreapta. Incepu să aleagă din fiecare grămăjoară câte trei bobi, bombănind şoptit, precipitându-se ca atunci când un fior ar fi trecut-o, când a ajuns la bobul din mijloc, prevestitor de rele sau de schimbări, şopti ceva stuchind din nou, făcu iar o cruce şi se eliberă cu un oftat când din ultima aşezare bobii arătară mai optimist… Adormi uşor într-un târziu dar copiii o găsiră tot trebăluind prin cele unghiere, cu gândurile ei, îngijorată de unele „semne”, uitase uşa deschisă la coteţul gâştelor şi aceste plecaseră deja la apa Slănicului, nici o găină nu făcuse ca de obicei, ouă până în ziuă, iar la răsărit soarele a apărut cu „cearcăne”. Cum toate erau hotărâte din ajun, dădu ultimile griji Ioanei, femeia de încredere care, trebuia să rămână acasă, îşi puse un batic mai deschis pentru drum, se privi cu îngrijorare în oglijoara din casa mare. Era încă o femeie frumoasă cu părul negru bogat în care abia se insinuau câteva fire albe, faţa ovală si albă, punctată de ochii albaştrii, puternic semn de familie care se va transmite şi la a treia generaţie… N-avusese gusturi rele grecu! Voinică şi bine clădită, ieşi în curte, roti ochii prin toate ungherele, scoase un oftat când privi uşa deschsă la gâşte: ”Ai grijă Ioană, deseară să nu o mai laşi deschsă, că mâncare le-am pus eu, dar se vede treaba că peştii şi broaştele sunt mai bune decât grăunţele mele!” Se uită pe sub batic să-l vadă pe „dânsul” sau pe „dumnealui” cum în mod curent se adresa lui Enache, dar cum privirile li se încrucişară, ea îi zâmbi curajoasă: ”cred că dumneata vrei să te muţi, bre că ai luat tot tarhatul asta, ori ne oprim la Săreni?” El surâse pe sub mustaţa albită de timp răspunzând scurt, „hai”!Îi intinse frâul calului pe care erau doi dăsagi cu de toate şi bodogăni scurt: „ham căcat!”, expresie pe care o folosea deseori pentru a rupe conversaţia sau pentru a-si urma gândurile. În drumul lor trebuiai să treacă prin satul Săreni, localitate imprăştiată pe coclaurile dintre Lopătari şi Glodurile, cu oameni gospodari, din care ei tocmeau pe majoritatea celor ce lucrau pe fâneţele si terenurile agricole ale moşiei sau cu care asigura exploatarea pădurilor. Ca administrator, Enache, poposea deseori aici, uneori rămânând şi peste noapte. Ştiau amândoi că muierile mai guralive scorniseră că pe conu Enache il cam trăgea aţa la Florica al lui Vasile Albu morarul din sat. Nu vorbeau niciodata despre asemenea „scorneli” cum le numea Marioara iar ca femeie de casă ce se afla, potolea pe toată lumea: „şi ce cumătră, păi când o rămâne într-o muiere e de rău, ca aşa e barbatu, spârc colo, spârc dincolo, vine acasă, ăla om!”. Multi dintre cei care trăgeau de timp în prăvălie şi „greşeau” drumul spre casă, se învrăjbeau cu nevestele agesive şi certăreţe deşerându-şi oful: „ca n-am avut şi eu noroc de o nevastă cum e coana Marioara!”

Cei doi băieţi se aruncară pe caii lor „pe dişelate” şi porniră în faţă, împreună cu tatăl, urmat îndeaproape de cocoana Marioara care nu-şi dezminţea originea, stând mândră in şa, ca orice munteancă adevărată. Întreaga coloană se angajă în susul apei Slanicului pe drumul din vadul râului, cotiră spre Săreni şi începură urcuşul pe uiţa principală, spre Glod. Cerul era senin, soarele strălucea sclipind peste iarba umedă, anunţând o zi fierbinte, doar o adiere firavă le răcorea feţele, din când, in cand.