Blogul lui Didu

Petrecerea de noul an 1948, a fost deslănţuită de bucuria tinereţii copiilor adunaţi „în păr” la casa părntească. Au venit care pe unde se afla cu treburi. Singurii de la conac, în afara părinţilor erau Dorel şi Petrică. Lui Dorel coana Sofiţa îi „arvunise” în Drăgaica din anul scurs, o fată frumuşică, minionă, bruneţică cu faţa rotundă şi ochi pătrunzători, jucăuşă şi harnică dar cu gura cam „afurisită”,foarte prietenoasă , comunicativă . Anişoara, aşa se numea fata, era fica unui jandarm din Măgura, crescută în vitregia sorţii, împreună cu celelalte două surori, rămase de mici fără mamă, învăţate cu greutăţile, trăind în acele vremi din pensia tatălui. Firesc să-şi caute un rost în viaţă ca fete mari ce se aflau îngrijindu-se reciproc. Bun gospodar, tatăl lor le trimitea cu fructe la oraş „pe trenul de Nehoiaş”, zis şi „Ţuicarul”, după ţuica transportată de multe ori clandestin al cărei miros pătrunsese în toate compartimentele. Viitoarea soacră a găsit-o pe Anişoara la o tarabă.Vindea pere văratice şi mere dulci. Lui Dorel i-a plăcut fata şi a acceptat oferta mamei sale fără prea multă discuţie aşa că la trei săptămâni „mireasa” era instalată la conac, cu visele şi speranţele fireşti. Fără ceremunii deosebite, ca simplu eveniment: s-a însurat Dorel. Aşa se puse capăt şi idilei pe care o avea el cu fata lui Anton Răican, familie cu care tătăl său nu era de acord să se încuscrească.

Dorel era un flăcău cam ciudat în comportament. Povestea cu mare pasiune despre ruperea fontului la Podul Iloaiei, după ce ruşii au făcut o pregătire de artilerie îngrozitoare. Acolo a primit „botezul focului” stând pe lângă comandant, ca transmisionist, dar tânăr recrut trimis pe front după o scurtă perioadă de instrucţie. Când au început primele lovituri de tun comandantul l-a trimis la obsrvatorul regimentului să ia actele şi telefonul de campanie de care răspundea. Se închina şi mergea printre explozii. La întoarcere s-a aruncat în tranşee, alături de ceilalţi , fiind acoperiţi de pulberea de pământ a unei bombe explodate exact pe buza tranşeului. „Am văzut moartea cu ochii!”povestea el mai târziu.

După încetarea canonadei şi-au luat tarhatul şi au rupt-o la fugă prin sate, peste dealuri şi văi fără să se mai uite înapoi. In două zile şi două nopţi au ajuns la Podul Buzăului, de la Mărăcineni. Plini de praf, rupţi de oboseală s-au împrăştiat fiecare pe la casele lor. I-au trebuit câteva zile să se refacă şi să-i facă pe ai lui să înţeleagă că „ruşii au rupt frontul şi că nu e dezertor”…N-a trecut mult şi coloana ruşilor care mergea „la Berlin” a mărşăluit o jumătate de zi scurgându-se dinspre Fundeni spre Părscov, peste dealurile dintre Muchia Crucioiului şi Ţevia. La o săptămână după trecerea ruşilor a plecat în regimentul fratelui său Mircea, care l-a îmbrăcat în uniformă de TR, adică termen redus, ce se acorda celor cu studii, doar avea şapte clase! Fratele său îl ţinea pe lângă el. A făcut destule pozne şi aici, dovedind un curaj şi o nepăsare aproape de nebunie. „nu vă speriaţi mă, mie mi-a murit moartea la Podul Iloaiei!”. A rămas de pomină o întâmplare din Cehoslovacia! La un contraatac al nemţlor Mircea şi cu cei din jurul lui s-au adăpăstit în pivniţa unei case.Dorel, în loc să intre cu ei la adăpost a început să inspecteze casa. S-a oprit într-un dormitor, în faţa unui şifonier cu pălării începând să le probeze. Gloanţele mitralierelor ciuruiau casele şi spărgeau gemurile iar el îşi vedea liniştit de treabă până când un glonţ i-a trecut pe la ureche şi a făcut ţăndări oglinda şifonierului. S-a trântit pe duşumea. Când ţăcănitul mitralierelor a încetat fratele său il căuta disperat. L-a găsit stând în cur pe duşumea, oglindindu-se într-un ciob…E adevărat că toţi au venit cu pălării de pe front, „captură de război”, pe care le-au păstrat mult timp după aceea, dar întâmplările ulterioare aveau să pună pe seama războiului ieşirile lui .Unii spuneau că „ a rămas într-o ureche” dar cel mai bine i se potrivea porecla „n-are mă, n-are” atribuită de ciobanul satului, un mut semisilabic dar de o inteligenţă rară, care îl nominaliza astfel, arătând cu degetul la cap.

Acum, la întâlnirea cu toţi ceilalţi era cel mai „năzdrăvan”deoarece, cu excepţia surorii lui, Puica, toţi erau neînsuraţi, flăcăi tomnateci. Nu-i vorbă că fiecare ofta după câte o fată dar respectul faţă de părinţi, tradiţiile şi obiceiurile timpului nu îngăduiau fetelor să vină noaptea la petrecieri cu băieţii, neînsoţite de unul din părinţi sau de amândoi. Doar familia domnului Mitică Filipescu se bucura de onoarea invitaţiei cu fetele şi era prezentă la bucuria îndoielnică de la conac. Indoielnică pentru vârstnici, doar.

Incertitudinile viitoare erau aşa de apăsătoare încât după gustări, aceştia se retrăseseră în salon împătăşindu-şi gândurile, nădejdile şi grijile viitoare. Tomiţa era cel mai marcat de sloganul timpului, care cirula prin sat: „jos exploatatorii, să izgonim stâlpul exploatatării omului de către om-regele”! Cumnatul său Gheorghiţă Teodorescu, mare şef la ţărănişti, fusese cercetat după alegerile din 46 la parchet, reţinut aproape şase luni şi-i povestise de o posibilă plecare a regelui, pe care o auzise „la beci”, iar de curând îi spusese să se poarte frumos cu servitorii. Ionică mai mult ofta şi stătea îngândurat ştergându-şi din timp în timp, ochelarii groşi care la ochiul drept aveau o lupă de vedere, căci avusese operţie de cataractă. Se uita în gol cu privirea dusă, neluând în seamă gălăgia din hol şi râsetele celor tineri. Ei găsiseră cu cale să joace aţică pe sărutate, băgându-l şi pe Dorel cu nevastă-sa, „crudăciunea”, cum îi ziceau tomnaticii ei cumnaţi, dedulciţi în război cu pornirile păcătoase, deprinse pe la odae, baluri şi hore, de la care erau nelipsiţi.

Mircea, cel mai talentat dintre ei la vioară renunţă la joaca copilărească şi îşi luă inima-n dinţi se duse în fosta camera a fratelui său Oprişan,– mort în august 1942, un talent de excepţie, coleg cu vestitul violonist Ion Voicu la Şcoala normală din Buzău şi despre care acesta avea să spună peste ani că, atunci, era mai bun ca el, regretându-i plecarea din această lume–apoi reveni cu vioara, pe care o acordase deja, şi începu o horă naţională. Dorel scoase şi el acodeonul acompanidu-l. Tinerii începură cheful! Dansau hora cu pereche la mijloc, pe schimbate, hăuleau şi chiuiau stârnind râsete în fundul salonului unde, pe o canapea stăteau coana Sofiţa, coana Florica a lui Tomiţă ţaţa Păuna şi coana Tocuţa, glumind pe seama copiilor şi tachinându-se reciproc fiecare cu odrasla ei.Florica nu se abţinu, „Ia-uite Tocuţo, gata cuscria cu Sofiţa, vezi ce se învârte Aurora ta?”, zise ea arătându-l pe Tică cum dansa cu fiica sa.Mai apropiată de rural, prin copilăria ei de grabiceancă, Florica nu se putu abţine şi-i trase şi o chiuitură urmată de strigătura cuvenită:”Iuuu, şi iuuu nu-nvârti fata prea iute, că se fâsâie şi pute!”Flăcăii nu se mai potoleau din râs, iar la lumina slabă a lămpii mâinile se mai mişcau, odată cu returnela muzicii şi prin locuri mai puţin accesibile la vedere mai ales dinspre coana Tocuţa. Anişoara dansa cu Nicu, băiatul cel mare al coanei Florica, care îi şopti tot veselă, Sofiţii, „fă, asta-i cam frumoasă, eu zic că nu mi-o strica băiatul !”

Între adulţi se încinse o discuţie contradictorie la care Ionică asista fără să intervină, urmărind părerile celorlalţi, suspinând din când în când, cu trecerea de la un gând la altul. Politica zilelor era subiectul. Nici unul nu oferea vreo soluţie. Ocupaţia rusească, Conferinţa de Pace de la Paris şi posibila izgonire a regelui le dădeau mare bătaie de cap. Domnul Filipescu vânduse maşinile, închisese prăvălia şi se dedica mai mult agriculturii. Ghiţă Dinulescu şi fratele său Tudorică mai ţineau încă prăvălie şi hotărâseră să ia ei licenţa pentru linia de autobuz, ceea ce şi obţinuseră.Veniturile, la început modeste, cu toată stabilizarea monetară din august, erau frumuşele şi se hotărâseră să se menţină. Ionică tăcea.

Fratele Sofiţii, Benone se ţinea mai deoparte şi nu spunea nimic.Ceilalţi îl ştiau pe Ionică tăcut dar cu Benone situaţia era cam confuză ţinând cont de pofta lui prea cunoscută pentru petreceri. Avusese o viaţă asigurată ca funcţionar al Schelei petroliere Arbănaşi şi- neavând copii- îi ocrotiră creşterea şi educarea nepotului lor, Mircea susţinându-l în eforturile şcolare la liceul Hasdeu din Buzău, apoi la şcoala militară, bucurându-se împreună cu părinţii lui de succesul pe care îl avea în cariera militară. Benone se lăsa mai degrabă încântat de ceea ce auzea de pe sală decât de părerile politice ale celor prezenţi. El luase deja o hotărâre pe care nu o comunica celolalţi: fiind în contact cu muncitorii din schelă, simpatizat de aceştia deoarece era considerat, atât el cât şi ţaţa Păuna „oameni populari”, urmând să iasă la pensie, se lăsase în voia sorţii şi ,la insistenţele unui subinginer mai tânăr, se înscrise in vara anului 1947 în partidul comuniştilor. Ţaţa Păuna fată dintr-o familie modestă de ţărani, iar el Benone, simplu funcţionar fără avere, primise la reforma agrară un hectar de teren agricol, ceea ce coresundea „exigenţelor” comuniste. Ştia bine însă că fiind un „comicar” pe la petrecerile din scheă era simpatizat de toată lumea. Nu a stat pe gânduri şi a devenit „membru”.

Aflându-se la cumnatul lui, care doar cu un an în urmă îşi cumpărase treizeci şi patru de hectare de pământ din moşia lui Deşliu, nu-i prea erau la îndemână discuţiile celorlalţi, mai ales că ştia câte ceva din pornirile locale împotriva „celor avuţi”. Luă câteva ţuici rumenindu-se bine în obraz şi ieşi în sala în care tinerii săltau sârba cu sârguinţă.”mă, da-i cam întuneric aici”, zise el mai mult pentru sine că nu-l auzise nimeni, cu toate că la deschiderea uşii toţi îşi întoarseră capul spre el iar fetele se depărtară de pieptul băieţilor…Se întoarse spre fundul sălii unde stăteau mamele pe canapea. Doar coana Florica era în picioare, cu spatele spre copii acoperind cu statura ei masivă vizibilitatea coanei Tocuţa, ocazie pe care Tică şi Gigi o foloseau din plin dansând unul cu Nuşa iar celălalt cu Aurora. Benone ajunse în apropierea Florarei îi băgă un deget în cur, moment în care ea scăpă un ţipăt zbârnâit din gât, cât pentru o vale întreagă „îîuu, maică!”, muzica se opri şi în liniştea ce se crăpă pentru câteva secunde Benone o întrebă: „ai cocoş?” Râsete, chiuituri, replici cu acelaşi gest la flăcăi şi veselia era de leşin aşa că nimeni nu mai auzi răspunsul femeii. Se văzu doar apriga femee cărându-i câţiva pumni pe spate. Întinzând bine acordeonul Dorel atacă un tangou şi–acompaniindu-l cu bâzul la vioară– Mircea dădu drumul la voce, privind cu coada ochiului la Nuşa…”vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza”..Ceilalţi se iţeau să ţină aproape cu vocile lor. Sofiţa, uită de îngijorările casei şi era numai zâmbet, încercând să se alăture mândră de copiii ei.Bău un pahar de vin roşu îndoit cu apă, tuşind hăhăit. Coana Tocuţa şi ţaţa Păuna nu mai pridideau vorbind de una de alta, fără să se asculte, de dragul vorbei, căci în hărmălaia de pe sală nu se distingeau cuvintele ci gesturile…

Bărbaţii continuau conversaţia din „casa mare” cum se spunea de fapt, dormitorului şi biroului lui Ionică, un salon mărişor, cu o uşă spre sufragerie, alta spre sala tinerilor. Pe duşumea erau preşurile dungate de lână frumos colorată care împuneau o eleganţă specific rurală pe care se străduiau toţi cei de la ţară să o menţină. Aici se afla şi biroul lui Ionică, lucrat în lemn masiv, acoperit cu piele neagră, având câte două sertare în părţile laterale şi unul mare în mijloc, tot timpul încuiate, în care se aflau socotelile familiei, dar se păstrau şi cutii cu bomboane, biscuiţi ori cu halva cu care Ionică încă îşi cinstea nepoţii, favoritul fiind Didu, băiatul cel mic al Puichii.

Discuţia trecuse, mai ales după ieşirea lui Benone, la chestiuni practice:”O să-mi îgrijesc pogonul de vie şi hectarul de livede cu prun, mai fac un vin, o ţuică şi sper să mă descurc”, începu dl Filipescu să-şi dea curaj. „ Păi pruni avem toţi,” sări Tomiţa „astă toamnă a mers ţiverul două luni numai cu roşii, da ce te faci dacă ruşii confiscă tot”, continuă el tăios. Vecin cu Dl.Filipescu, Tomiţa se cam uita în curtea lui de gospodar, cu mai mulţi copii şi nevoi dar descurcăreţ, avea moară de foc, un pic de negoţ şi vânduse de curând micile autobuze cu care făcea curse pe vale.Mai apropiat de ţărani şi , cu deosebire spre femeile acestora Tomiţa avea un soi de pornire faţă de cei cu averi mai mai mari ca el.Chiar şi cu fratele Ionică avusese nişte conflicte, despre care lumea, cu gura ei spunea că cearta ar fi pornit de la nişte femei. Tomiţa ar fi dat unui oarecare din Beciu nişte teren pe care-l dorea fracsu .Care au fost amănuntele nu s-a păstrat în memoria publică dar copiii becenarului „semănau ca două picături de apă cu ai lui dom Toma”după cum comenta ţaţa Păuna cu fereală de Florica, pe la ocazii.

Ionică nu participa la discuţie.Gândurile lui erau departe, rememorându-şi viaţa.Trecu în câteva clipe, privind senin în oglinda timpului, de la imaginile copilăriei, la cele ale războiului şi se opri la venirea ca administrator de moşie la Deşliu. Se frământa în legătură cu intrarea în conac, puţin după ce reforma agrară a lui Averescu îi adusese trei hectare de pământ, ca tuturor celor ce fuseseră pe front în 916 .După război, părinţii, Enache şi cu Marioara s-au mutat la fata lor căsătorită cu Nicolae Păvăloiu. Ştia atunici că boierul Solacolu intenţiona să-şi vândă conacul- ceea ce însemna plecarea lui de acolo şi puse ochii pe moşia lui Deşliu obţinând acordul acestuia de a deveni arendaş.Atunci, în avântul pornirii sale spre agricultură se duse la conac, cu hârtie de la boier şi-l înştiinţă pe administrator să se ducă la casa lui.”Lasă măi Ionică, stai să secer şi eu grâul şi să-mi iau partea”, se rugase acesta. Deoarece Solacolul încheiase vânzarea conacului cu Dogărescu Ion şi acesta trebuia să se mute, Ionică nu a acceptat dorinţa vechiului arendaş . Nu-şi reproşa că nu-i acceptase oferta dar îi părea rău că fostul adminstrator nu a venit să-şi ia dreptul, cică ar fi zis vorbe rele la plecare, avea şi el o casă de fete pe care nu apucase să le măite. În anul următor a venit un potop de ploaie, stârnind o gârlă mare care a golit toate magaziile conacului lăsându-l pe Ionică doar cu ceea ce mai avea prin casă. Câteva animale au scăpat de furia apelor, fiind la odae în acea vară a lui 1926, păsările, porcii de acasă au plecat cu primul val. A mai recuperat doar un butoi cu ţuică împotmolit din întâmplare la cotul gârlii şi –la câteva zile-s-au întors şi gâştele de pe unde rătăciseră. Magazia de zid rezistase, doar în partea de nord unde furia apelor împinsese podul de pe Grabicina, smuls cu piloni cu tot, se duse pe apă un colţ de grajd, lăsând şinele de oţel de la centura superioară să atârne în gol…Atunci s-a gândit pentru prima data cu năduf zicându-şi „m-o fi blestemat hainul!”… S-a scutrat ca de un vis urât !

Gândurile îi alunecară razna spre căsătoria prematură la 18 ani a dragei lui fiice-singura între şase băieţi-Puica cu băiatul „ungurului”, Ştefan, cum erau porecliţi cei din neamul lui Gheorghe Ionescu, în special datorită provenienţei ardeleneşti a coanei Lina. Atât Puica cât şi Fănel au abandonat şcolile pentru a se dărui unul altuia, iar Ionică, pus în faţa faptului împlinit acceptă argumentele împăciutoriste ale coanei Sofiţa, şi organiză repede nunta în 4 decembrie 1932. Acum, în câlţii evenimentelor trecute reflecta dacă nu ar fi fost mai bine să accepte propunerea vărului său George Mişca, care nu avea copii , să o lase să plece cu el în America.Îi încolţise de mai mult timp ideia aceasta gândindu-se la situaţia lor de acum, aveau copii , greutăţi, nesiguranţă, ameninţări. Oftă lăcrimând, simţi urechile parcă înfundate de tensiunea interioară a gândurilor ce îl apropiară de trista înâmplare a morţii lui Jan, aflat în ultimul an al şcolii normale. Era surd la comentaiile celor din jur, îngemănarea gândurilor trecute cu întâmplările şi nesiguranţa prezentului îl copleşise, singurul licăr de speranţă era că dăduse banii pe pământ înaintea stabilizării şi contribuise la refacera bisericii de la Bondrea ca semn de mulţumire că frontul nu-i răpise nici un copil. Avea o uşurare în suflet, se simţea împăcat faţă de sine dar melancolia produsă de imposibila lumină a viitorului îl făcea ursuz şi absent.

Un lătrat prelung şi răguşit al bătrânului câine , Roli, urmat de chirăitul aţâţat şi agresiv-ca de om rău- al căţeluşei Molda, se întrepătrunse dinspre prispa de la capătul sălii. Trecuse puţin de miezul nopţii şi cântările se mai potoliseră, Ionică se smulse din visare, ieşi pe sală şi îl srigă că Gigi aflat mai aproape de uşa de afară, „ia vezi mă, dece latră câinele!”

Bubuitul uşii de la sală, întrerupse petrecerea, „Domnu Ion!” se auziră glasuri pe prispa conacului în timp ce Gigi se întoarse spre taică său întrebător. „Deschide mă, ce te uiţi!”, zise acesta, apoi brusc intră în birou, smulse puşca de vânătoare de pe perete, şi ieşi din nou în prag. Cele două uşi ale sălii se dădură de perete împinse de alde Troacă, Marcu, Dănescu, şi Costică Popa, care pătrunseră înlăuntru înspăimântând fetele ce o sbughiră spre mamele lor. „ Ionică, stai cuminte!” sări Tomiţa trăgându-l de mânecă. „Ce vreţi mă, dece daţi buzna în casa mea, înapoi că vă-mpuşc!” strigă Ionică ridicând puşca. „Lasă puşca domnule”, interveni Marcu, „a picat regele şi e cazul să vorbim, ne gândeam şi noi, poate faceţi şi dumneavoastră ce a făcut domnul Teodorescu!”

Tomiţa se albi la faţă, era vorba de cumnatul său. Vorba se dusese. Dom Gheorghiţă avea soţia pe patul de moarte şi se încurcase cu Rădiţa, o grabiceancă iute, harnică şi cu neamuri multe care munceau pe tarlalele lui. In toamna acelui an trecuse o mare parte din terenurile lui pe numele acestor neamuri şi-şi lua o parte din produse. Rădiţa îi dijmuia pe toţi şi îşi aducea rodul la cel cu care avea să rămână definitiv. Previziune sau nu, întâmplare, milă creştinească-dom Ghiorghiţă având studii seminariale-nu ştim, fapt e că pentru „nea Ghiorghiţă” cum îi spunea lumea cu timpul, hotârârea avea să-i aducă ceva avantaje.Tomiţa avea şi el pământ, cumpărat cu sudoarea frunţii, iar acum când auzi bâiguielile celor din prispa casei, a căror duhoare de băutură şi mahoarcă, pătrunsese în casă se repezi înaintea lui Ionică şi-l luă de piept pe Marcu şi pe Dănescu, apostrofându-i :” ce mă, vi s-a urcat la cap?”Se reţinu un pic apoi izbucni:”aţi trecut la comunişti mă legionarilor?”

Petrecerea se dezlânase. Musafirii nepoftiţi, după izbucnirea lui Tomiţa, se aplecau unii spre alţii ca adierea trestiei de vânt, holbându-se la neprevăzutul situaţiei. Din dormitor se ivi şi dom Filipescu, tuşind către Tocuţa sugerând că e vremea de a merge acasă. Cumnatul Benone interveni împăciuitor:”adă mă Ionică o sticlă de ţuică şi vorbiţi altădată, nu Costică!?”Cel numit era cel mai tânăr, un pic mai treaz, era fost legionar sadea şi ştia că dom Benone e membru de partid şi-l cunoştea. Se îmblânzi pe loc: „da dom Benone!”, apoi totul se linişti când interveni şi Dănescu:, „hai mă, că stricăm balul, să lăsăm pe tineri să se distreze!”

Era septembrie 1944, nu începuseră şcolile, iar de la plecarea lui Fane pe front se scursese cam o săptămână. Atmosfera în casă era tensionată în special în ceea ce o privea pe Puica, rămasă acasă cu trei copii şi toate grijile casei după ce în aproape patru ani de război tristeţea colindase dintr- un cap în altul al satului. Acum ea îşi pusese mari nădejdi în rugăciunile tăcute ale fiecărei zile… nu se putea gândi la nimic, trăia cu imaginea întregii vieţi în secvenţe rapide, nedesluşite, îşi privea în fugă copii, alerga la treburile casei, „Doamne, ce mă fac?”, repeta în sine mereu. La cei 31 de ani ai săi, era plină de energie, trecea de al adunatul fasolei de pe porumb, la pregătitul hranei zilnice, strunind-o în acelaşi timp pe Dorina care se ocupa de curte, „ai să dai la păsări, vezi închide bine coteţul, du porumbul ăsta la porci”. Totul i se tulbura dinaintea ochilor când se apropia seara şi soţul nu apărea. În primele două zile ţaţa Păuna venea şi-i dădea în bobi, încurjator. A treia seară a venit mama ei, coana Sofiţa, care nu-şi prea iubea ginerele… Văzând-o cât e de răvăşită s-au pus amândouă pe plâns… Coana Sofiţa după copiii ei plecaţi iar toţi partu pe frontul de vest, şi Puica cu deznădejdea ei singulară, căci soacra, coana Lina, deşi la fel de îngrijorată era „mai tare”, se stăpânea…

În după amiaza aceea pe firul apei Sărăţelului, se strecura iute vântuleţul de la munte, iar soarele ascuns după un nor alb pe care îl contura auriu trimiţându-şi razele strălucitoare peste pădurea Bocului, se apropia de asfinţit, după o zi de toamnă blândă. Cei doi nedespărţiti, Liviu şi Didu, mai migăleau la tunurile de argilă pe malul gârlei când pe Muchea Boghianului apăru maşina lui Tudorică. Un automobil de călători marca Dodge cu douăzeci de locuri venea agale dinspre Scorţoasa, ridicând colbul dumului uscat si aducând la garduri copiii, bătrânii sau femeile de prin curţi. Trântiră şi ei repede tunurile pe lespedea mare de piatră fără să mai facă pocnitura cu care se lăudau apoi, tulind-o „la cruce”, locul în care de obicei oprea maşina. Era o cruce turnată în ciment colorat albastru, pusă prin 1927 în locul uneia mai vechi din piatră, din care, nu se ştie cum, mai rămăseseră doar braţele şi partea de sus, şi care era păstrată în incinta construcţiei din lemn ce acoperea crucea. Aici în toate primăverle, în post, înainte de măcinici se adunau femeile şi porneau curăţenia satului, văruind întâi scândurile din lemn.

Obiceiurile lui nea Tudorică erau constante ca şi schimbarea vitezei. De câte ori mergeai la oraş cu el puteai să numeri, cel puţin pâmă la Berca, cum shimba în aceleaşi locuri, constant viteza şi de ce. Aşa şi acum, înainte de a frâna şi opri, porni claxonul hârâit al maşinii să se audă în celălalt cap al satului, unde avea casa, ca a sosit „la cruce”. Pasagerii coborâră gălăgioşi ca de obicei, dar acum şi mai şi, cu spuma de curiozităţi şi întrebări pentru militarul spătos şi înalt ce coborî. „La revedere Fănele”, zise Tudorică pe geam apoi adăugă făcând cu ochiul, „să fii cuminte!” şi demară încet…

Cei doi copii urmăreau cu curizitatea ţâncilor de cinci ani toată mişcarea dar, după ce stătu câteva clipe pe gânduri, Didu o rupse la fugă în curte strigând: „mamă, mamă a venit tata!”

Puica venea de la grajd căci luase cenacul cu lapte de la Dorina care tocmai mulsese vaca, îl luă la zor: „ce tot spui acolo, mă?” dar în clipa următoare văzu ostaşul de nerecunoscut care era soţul ei, lăsă cenacul pe o piatră şi alergă în fugă înaintea lui. „Fănele, ce s-a întâmplat”? mai apucă să zică, agăţându-i-se de gât. „Păi, am scăpat”, şopti el înăbuşindu-şi lacrimile, uitându-se şi la copilul care stătea cu părul blond, mângăiat de lumina galbenă a unei ultime raze de soare strecurată printre livezile de pe Poduri şi îi privea cu ochii lui albaştri, pe cei doi. Se desprinse din îmbrăţişare şi porni spre el, „hai la tata, ceilalţi unde sunt?” Adrian era cu calul la apă iar Nelu la Petrică, fratele Puichi… Il mângâie pe părul blond în şuviţe dezordonate adăugând, ”n-ai mai fost pe la tactu’ mare?” căci era o regulă tataia îi tundea pe toţi, il lăsă pe Didu din braţe, îşi luă soţia de mijloc şi amândoi intrară în casă. „Uuu, uuu!” făcu Liviu la poartă, „uuu, uuu” răspunse Didu. Acesta fiind semnalul lor de întâlnire şi de despărţire zilnică.

Soarel scăpătase luminând culmea din faţa casei cu o pată galbenă, alungată tot mai sus de umbra ce cuprinsese valea. Câteva frunze îngălbenite se învârtiră la poartă de o svâcnire răcoroasă dinspre apus…

Fusese o întâmplare ca multe altele ce se produc în viaţă. Fane, când a sosit la regiment, s-a prezentat la comandant – „plutonier în rezervă Ştefan Gh. Ionescu” – iar acesta, după o clipă de gândire l-a întrebat: „unde ai fost pe front”? „Am fost mobilizat pe loc fiind perceptor”. ”Te duci înapoi la muncă, batalionul tău a fost desfiinţat după pierderile grele ce i se pricinuiseră la forţarea Mureşului, n-am ce face cu tine aici, nu ştiu unde să te dau iar la ruşi nu cred vrei mai ales că văd că ai familie şi copii”. Ştefan nu a mai întrebat nimic, şi-a luat formele de drum, şi acum era din nou acasă, după nouă zile de la plecare.

Absenţa aceasta, drumul de la Buzău la Braşov şi de aici pe linia frontului, dincolo de Mureş, cele trei nopţi petrecute în cazarmă, a avut un impact sufletesc asupra sa determinant pentru atitudinile din timpul ce a urmat, la început cu urmări favorabile, mai apoi cu confruntări delicate, situaţii penibile şi întorsături dramatice. Tot odată în trenurile schimbate sau în gări s-a întâlnit cu tot felul de lume, a făcut conversaţii cu persoane necunoscute, i-au trecut tot felul de gânduri sau a fost năpădit de spaime ori primejdii, unele mai neobişnuite decât altele. A ajuns acasă cu hotărâri noi, fundamentate sau nu, s-a decis să privească mai prudent viaţa şi timpul.

Postul de perceptor şi l-a reluat cu uşurinţă, dată fiind lipsa de personal bărbătesc necesar pentru deplasarea de la Pârscov la Berca şi apoi la Policiori şi Căneşti. Avea cal pentru deplasări rapide „la vărsare”, cum obişnuia să spună atunci când se încheia luna şi ducea ultimii bani încasaţi precum şi justificarea sumelor cheltuite. Din punct de vedere al raporturilor cu superiorii era de o corectitudine care îi va face probleme mai târziu, creindu-şi chiar duşmani. Avea credinţa nestrămutată că dacă un ban trebuie dat rest sub nici o formă nu se putea îndatora.

Problemele serviciului deveniseră automatisme de rutină, scrisul impecabil format la şcoala de caligrafie a liceului militar, plasându-l cu lucrările între primii, altele erau gândurile ce nu-l slăbeau: svonurile privitoare la evoluţia politică a ţării, confuziile cu privire la situaţia internă de după ce acest război se va sfârşi, iar întorsătura relaţiilor interumane ca şi poveştile celor întorşi de pe frontul de răsărit, cărora li se inoculaseră „teorii” privitoare la burghezie şi proletariat îi dădeau multe nopţi de nesomn, determinându-l să se intereseze şi să înţeleagă noile doctrine. Aşa se face că la prima ocazie a cumpărat „Capitalul” lui Karl Marx, iar Didu, care descifra bine literele cărţilor îi şi reproduse după câteva zile biografia, „…s-a născut la 5 mai 1819, tatăl său, avocat evreu, din provincia germană…” Copilul nu înţelegea dece tatăl său cumpărase o carte a unui „neamţ” şi războiul se ducea contra lor. Dar rostogolirea timpului îl va limpezi, iar ţinerea de minte îl va ajuta mult mai târziu.

Terminarea războiului, desconcentrarea oştirii şi primii prizonieri eliberaţi, care veniseră cu Divizia Tudor Vladimirescu, aduc neliniştea unei emancipări rurale pline de neprevăzut, lumea se împarte, punţile de respect devin şubrede, svonurile au rezonanţă necreştină, periculoasă şi-colac peste pupăză-seceta aduse vremuri de bejenie. Ajutoarele americane distribuite la ţară, reâncolţesc speranţele „venirii americanilor”, aşteptare care pentru unii a devenit speranţă iar altora, din păcate, le-a luat minţile. Mai trăia, prin anii şaizeci un om în Lopătari, căruia comuniştii îi luaseră tot şi în fiecare dimineţa mergea prin sat spunând celor pe care-i înâlnea în cale: ”vin americanii, sunt aci la Podu Brebului”…

Motocicletele germane capturate şi pilotate de ruşi, a căror armate s-au instalat peste tot, treversau sporadic satele fără noimă, stârnind spaimă, curiozitate, vorbe. Odată unii s-au oprit într-un pâlc de oameni întrebând: „ kuda Braşov?”- (unde-i Braşovul), „nazat, nazat” (înapoi, înapoi), aflară ei în Gura Văii de la nea Benone, care se întorsese de curând în sat din „divizie”, în care intrase după ce căzuse prizonier la Cotul Donului.

Aproape de înâmplările locale ale zonei, Fane observa disperarea din sufletul socrului său, căruia i se rechizioţionaseră două case în Buzău şi avusese proasta inspiraţie de a începe actele pentru cumpărarea a treizecişi patru de hectare teren agricol de la moştenitorii lui Constantin Deşliu, pe care îl slujise ani în şir. In acelaşi timp încerca să aleagă un drum nou în viaţă. Găsi o gazdă în oraş pentru cei doi copii, la sora mamei lui, deoarece în casele socrului, aşezate unde azi e construită Direcţia finanţelor publice, fuseseră încartiruiţi ostaşii sovietici.

După alegerile din ’46 a luat prima decizie economică urmată de una politică: şi-a tăiat pe ras hectarul de pădure pe care il avea, strângând lemne de foc pentru cinci ani şi cu grinzile corespunzătoare, amenajă pivniţa peste care construi o magazie. În aceeaşi iarnă se înscrise la PSDR-ul condus de Titel Petrescu. Un an mai târziu avea să-şi facă duşmani pe toţi proprietarii de păduri: ”uite comunistul ală de Ionescu nouă nu ne-a spus că se iau pădurile…” Nu avusese nici el habar dar nevoia unei stabilităţi în vremurile acelea alunecoase îl determinase să acţioneze astfel. Decizia politică însă, a fost una eşuată: după congresul de unificare a psdr-ului cu pcr din 1948, una din multele înşelătorii şi minciuni comuniste, s-a pus problema preschimbării carnetelor de partid după noua denumire, partidul muncitoresc român. Domnul Fane, că acesta era apelativul cu care era cunoscut, ca slujbaş al statului se purta îmbrăcat decent, la cravată, pălărie şi costum, fiind un tip chipeş, cu ochii verzi şi părul negru, faţa ovală şi frumos conturată, străjuită de un nas perfect, tot timpul ras şi parfumat, stârnind sexul opus, a fost privit ca atare de „clasa muncitoare” care la „verificare” i-a tăiat „ceapa la nas”: „aştia cu cravate şi pălărie fac parte din burghezie aşa că du-te dumneata acasă”. Bietul om, sincer în opţiunea lui a regretat enorm pasul făcut şi drept consecinţă s-a „pedepsit” purtând toată viaţa şapcă! A rămas „fără partid”, în toate biografiile lui, ascunzând faptul că fusese în partidul social democrat, mai ales după ce Titel Petrecu şi mai târziu Pătraşcanu au fost arestaţi. Va încerca fără succes, la venirea lui Ceuşescu să-şi ceară reabilitarea. Era prea târziu: chestia cu „reabilitarea” a fost o manevră de imagine, nimic altceva.

Episodul cu politica i-a schimbat definitiv comportamentul ulterior faţă de semenii săi. Omul nu trebuie să arate niciodată din înfăţişarea sa, cine este. El trebuie să poarte „o mască” cu ajutorul căreia să ofere imaginea potrivită. Împrejurările îi erau potrivince din punct de vedere al educaţiei şi formaţiei de până atunci. In jurul său lumea se răsturna, vin muncitori din fabrici, cu pistoale la brâu, sunt puşi primari la comune. Unii n-au decât patru clase primare. Un căprar din Lopătari, pe care-l cunoscuse cu ani în urmă prin ’38, băiat faidoş care îngrijea gospodăria preotului Stanciu din Plaiul Nucului, cu ajutorul căruia Fane îşi procurase lemnele de construcţie pentru casa ce urma să o construiască până anul următor, ajusese acum şef de cadre la raionul Beceni. Deoarece activitatea de perceptor se schimbase ca arondare, depinzând de noua împărţire administrativă, îl întâlni la Gura Dimienii, la începutul anului 1950, frumos îmbrăcat, tuns franţuzeşte, şi pus pe vorbă. Îşi amintiră de zilele petrecute cu peste zece ani în urmă, nici unul nu se schimbase ca înfăţişare, doar că Radu Coman, despre el e vorba, îl luă mai din scurt: „ce faci Fănele, cu ce te ocupi, ţi-ai făcut casa?”, amintindu-i de săptămâna petrecută la popa Stanciu, şpriţurile şi mâncărurile preparate cu mare pricepere de coana preoteasă şi de cele două servitoare gureşe şi arătoase ale ei, despre care gurile rele vorbeau şi verzi şi uscate, în special din cauza căprarului ală „nalt ca bradu”. Până la urmă una din ele avea să se mărite cu el, chiar la sfârşitul războilui, în plină secetă, naş fiindu-le însuşi părintele şi coana preoteasă, oameni adaptabili la toate vremurile care fără să ştie aveau să ajungă să ducă o viaţă modestă dar onorabilă tocmai datorită acestei cununii, rezistând la presiunile vremurilor prin ospitalitatea şi buna primire pe care o făceau oricărui trecător prin acele locuri siguratice.

Fănel care era cu vreo trei ani mai mare, se gândea în sinea lui că e mare deosebire dintre cel de acum şi flăcăul de la părintele. Ii spuse cu ce treburi şi ce face, iar Radu îl luă de braţ îndreptându-se împreună la „comitetul provizoriu”, exact în biroul şefului de secţie financiară. Aici altă surpriză: şeful era Tătaru Nicolae din Beciu, pe care-l cunoştea, aşa că Radu, fiind mai marele locului, interveni repede să predea tovarăşei Sanda lucrările. Fane se execută dar tovarăşa nu se putu abţine când văzu dosarul şi scrisul,”utaţi-vă tovarăşu’ Coman astea da lucrări!” Examină fiecare aspectul actelor scoase de Fane din servietă, numerotarea şi caligrafia excepţională, priviră unii la alţii şi Radu C. spuse fără să aştepte: „hai la noi Fănică! Nicule, vino încoa!” Şeful se ridică, ieşiră amândoi din birou, apoi Tătaru se întoarse cu doi tipi, fiecare cu câte un vraf de hârtii la subţioară şi spuse lui Fane: „ajută-i pe aştia să-şi pună şi ei hârtiile să le ia în primire tovarăşa Sanda, lucraţi aci până mă întorc eu şi dacă mai vine vreunul sa-l ajuţi şi pe el.” Fane se supuse fără vorbă, era încă în prima parte a zilei, calul il lăsase în prundul Slănicului cu traista în cap, băuse apă la Arbănaşi aşa că se apucă de lucru. Din primul moment înţelese că trebuie să facă el însuşi lucrarea iar ceilalţi îl priveau miraţi, de fapt erau botă, nu se pricepeau deloc. În două ore reuşi să facă treaba de final de lună pentru trei comuni. Tovarăşa Sanda era în culmea fericirii: „hai tovărăşele Fane, vino la noi să lucrăm împreună, iei şi un salariu ceva mai mare!”

Cu răbdarea ce îl caracteriza şi în special cu tenacitatea specifică omului învăţat cu lucru bine făcut, Fane o întrebă privind-o în ochii ei căprui peste care cădeau două şuviţe de păr negru, încerând să descifreze ce se află în spatele privirii ei drăgălaşe, „câţi perceptori avem ca aştia?” Ea înţelese întrebarea şi se ridică de pe scaun arătându-şi trupul zdravăn de muiere învăţată cu greul, trecută prin ciur şi prin dârmon, vorba aceea…”N-am timp de casă, de părinţi de nimic, tovarăşe, mi-au mâncat zilele, trebuie să-i învăţăm că burghezia asta aşteaptă să vadă că nu ne pricepem!”Fănel nu apucă să continuie căci se deschise uşa. „Gata Fănică?, hai să te cinstesc şi să punem treburile la punct,” zise tovatăşul Coman, hotărât şi fără a da spaţiu de eschivă celuilalt. „Hai şi tu colega”, mai adăugă el privindu-l pe Tătaru peste umăr.

Porniră toţi trei prin spatele secţiei financiare, apoi pe o potecuţă se îndreptară spre apa Slânicului unde era o punte dincolode care se găsea casa Domnichii din Plaiul Nucului, măritată aici cu Vasile a lui Ungureanu, care acum era gardian la primărie. „Uite Fănică dacă am avut grijă de ei au şi ei de mine, aici poţi orcând veni dacă vrei să serveşti ceva sau dacă vii cu mâncare de acasă ţi-o încălzeşte Domnica lui Vasile.” Fane se lăsă purtat de gânduri, dădu din cap tăcut, nu spusese încă da, însă imboldul plecării din sat nu îl avea din acele momente ci îi stătea pe suflet încă de când venise de pe front, dar nu se gândise niciodată că ar fi putut pleca din ţară…

Dădură bineţe gazdei care îi aştepta cu masa aşezată, căci cei doi când au lipsit au aranjat „treburile” aici şi spuseră ca să rămână doar să facă mămăliga. O sticluţă bombată de ţuică şi păhărele erau orânduite pe colţul mesei rotunde şi joase cu scăunele mici de jur împrejur. ”las că pui eu” zise Radu, luând sticla, „ei Fănele ce zici facem cărţile?”, mai adăugă el făcându-i cu ochiul ca aluzie la pokerul care se juca seară de seară la părintele
Stanciu cu ani în urmă. Tot spre primăvară era şi atunci îi reaminti turnând cu grijă ţuica aurie şi parfumată. „Mai ere chiaburul ţuică. Domnico? „grăi el terminând de pus în pahare, tocmai când gazda turnă pe fundul din centrul mesei mămăliga aurie vârtoasă. „Are Radule, numai că mai trebuie struniţi tovarăşii că îi apucă ziua acolo pe unii din ei”, răspunse ea permiţându-si i se adreseze pe nume căci se cunoşteu din copilărie. „Unde-i Vasile? Chiamă-l un pic”. Domnica ieşi, coborî treptele de lemn şi o luă repede spre grajd. Se întoarse tot aşa de repede cu barbatul său apoi puse pe masă bucatele. Radu ieşi cu Vasile şi-l trimise la comitet: „te duci şi-i spui tovarăşului preşedinte că am găsit om pentru bugetul secţiei financiare”.

Fane nu se gândea decât că scapă de intrigile locale ale satului, îşi găsea o altă perspectivă în care priceperea şi cunoştinţele sale – era o raritate un funcţionar cu liceul – în acele vremuri iar nevoile existenţei păreau oarecum asigurate, dar nu-şi putea scoate din cap cine sunt cei care îl conduc şi îi decid în acel moment soarta. Abia când urca cu calul năduşit spre Muchia Arbănaşului, către asfinţitul soarelui, în drum spre casă scăpă o înjurătură, vânturându-şi viaţa de la plecarea din liceul militar şi dragostea cu Puica şi până la momentul devenirii funcţionar la secţia financiară a raionului Beceni. Cine ar fi crezut că căprarul cu care glumea înainte de război îi va fi şef. „Bine măcar că atunci nu l-am înjurat „ mai bomăni în sinea lui trecându-şi mâna prin păr, slobozind un oftat. Avea să urce şi să coboare ani în şir aceste dealuri …

Ca în fiecare vară, Costel si Livia veneau la Gura Văii în concediu. El ca ofiţer al armatei regale române, ea învţătoare. Povestea lor de dragoste o ştiu de la tanti Livia, de fapt naşa mea de botez. S-au cunoscut la vestitele baluri din sala oglinzilor ale actualului Palat al culturii din Tg. Mureş, oraş în care regimental unchiului Costel era încartiruit înainte de al doilea mare război.

Fiică a Maioreştilor, descendeţi direcţi din familia lui Petru Maior, vestitul istoric, filolog, protopop greco catolic de Reghin, Livia era o domnişoară elegantă, educată, de o frumuseţe clasică, trasă ca prin inel, de înălţime apropiată cu viitorul ei soţ, cu o faţă ovală, luminoasă, numai zâmbet peste buzele-i mari ce conturau gura sa peste o dantură şirag de perle albe. Casa Regală a aprobat fără reserve căsătoria lor.

Acesta era regulamentul: ofiţerii superiori îşi prezentau soţiile regelui şi pe baza informaţiile pe care acesta le deţinea îşi dădea sau nu acordul. Stam şi mă gândeam, în colţul meu, cum era postura aceea, să te duci cu logodnica la rege, şi gândurile mi se învălmăşeau de poveştile cu feţi frumoşi şi împăraţi ale lui Petre Ispirescu, ce îmi făceau deliciul copilăriei.

Atât Costel ca şi fratele lui, Fane, erau barbaţi arătoşi crescuţi în familia lui Gheorghe Ionescu, preceptor al Plasei Pârscovului, familie ce se formase la începutul veacului prin căsătoria lui Gheoghe cu Elena (Lina) Gogan, o fată frumoasă fără părinţi crescuta de Lea Ruxandra, mătuşă rămasă văduvă de la războiul cu turcii, din 1877, şi unchiul Gogan Iacob, învăţător în satul Policiori până la răscoala din 1907, când a fost mutat disciplinar la Zilişteaca.

Cei doi băieţi ai lui dom Gheorghe au venit pe lume în 1910, Costel şi 1912, Fane, urmaţi la un interval de caţiva ani de Lizeta, singura fată a familiei lor. Crescuţi la ţară, în de toate, coana Lina era o gospodină ştrajnică, ce muncea de dimineţa până seara în grădină, la grajd, în gospodărie, ţinând de scurt treburile casei şi, cu toate ajutoarele ce le angaja, nu-i cruţa pe copii, astfel că de pe la opt ani aceştia aveu în grija lor caii pe care iarna îi duceau la apă la fântâna lui Dogărescu, iar vara la păşunat pe Magura. De acasă şi până în capul satului, călare pe dişelate, copiii traversau în goană, fapt pentru care, mult mai târziu aveam să aflu, lumea, din admiraţie sau din răutate, spunea: ”dă-te la o parte că trec nebunii lui Gheorghe Ionescu”! Povestea mi-a fost confirmată mult mai târziu de ei şi cu explicaţia cuvenită că de fapt, îi alergau să obosească şi când ajungeau cu caii în vârful Măgurii aceştia erau numai spumă, le frecau spinarea cu smocuri de iarbă apoi, obosiţi fiind, păşunau în linişte până spre seară… lăsându-le copiilor timp de joacă.

La şcoală au fost pe Schit, un sat unde, după 1918, Preotul Jingoiu Nicolae se strădui să înfiinţeze o şcoală, el însuşi fiind şi învăţător. A adus toate materialele necesare construirii şcolii, din bârne de la o magazine construită de nemţi în 1917, cu sprijinul lui Alexandru Marghiloman, ctitorul Bisericii locale, a cărui familie este pictată la intrarea in biserică. Tot preotul a întocmit documentele necesare pentru a aduce pe învăţătorul Purice Ioan, proaspăt absolvent al şcolii normale, trimis pe front şi căzut prizonier la nemţi, un tânăr încercat şi foarte dăruit profesiunii de învăţător, rămas vestit pentru activitatea lui din perioada interbelică.

Cei doi fraţi s-au remarcat repede fapt pentru care, învăţătorul, aflând despre dorinţa tatălui de a-i înscrie la liceul militar, din clasa a doua, în vacanţe, îi chema săptămânal la şcoală să resolve probleme şi să facă tot felul de compuneri şi exerciţii gramaticale. Au reuşit strălucit la Liceul Militar din Târgovişte cunoscut în toată ţara pentru exigenţa selecţiei, vestitul centru militar de la Mânăstirea Dealu.

Au ţinut pasul amândoi până cănd Ştefan (Fane) s-a îndrăgostit de “fata grecului” Ioan Ghiza, Puica, cu care se întâlnea noaptea, în vara anului 1932, iar în 4 decembrie au făcut nuntă. El avea nouăsprezece ani iar viitoarea mea mamă optsprezece.

Costel, urmându-şi cariera militară, s-a căsătorit mai târziu, după ce devenise ofiţer artilerist. Era făcut pentru armată, conştiincios, corect şi supus, excelent executant al ordinelor militare, deosebit de meticulous în activitatea sa, spre deosebire de fratele său, care era o fire mai libertină, ce nu suporta încorsetarea vieţii cazone.

Nunta dintre Livia şi Costel a avut loc în 2 ianuarie 1937, în acelaşi mediu în care se cunoscuseră iar vara, potrivit tradiţiei, au venit la ţară, în Gura Văii, la casa părintească. Normal că tanti Livia a devenit “obiect de studiu” al “protipendadei” rurale a satului, iar Costel cauză a oftatului pentru fetele din zonă ce sperau să rămână în inima lui după vacanţele fermecătoare petrecute aici, înainte de căsătorie…

Au respectat acest obicei, cu toată vitregia timpurilor pe care le-au străbătut. Mai întâi plecarea din Tg. Mureş, după răpirea zonei de către hortişti, apoi războiul cu calvarul lui de care au scăpat, cum spuneau, cu noroc, din întâmplare… Dumnezeu ştie. Costel, pe front în est şi în vest, a trecut pe lângă moarte de multe ori, dar sorţii i-au fost favorabili, iar Fane, când a fost chemat pe frontal de vest, având specializarea de pontonier, a sosit la regiment când acesta fusese desfiinţat fiind trimis acasă unde il aşteptau trei copii şi soţia rămasă acasă cu ochii în lacrimi.

Un timp, după război, se părea că obiceiurile şi obişnuinţele satului vor rămâne constante, întâlnirile anuale între fraţi au continuat, partidele de şah, ţuica cu izmă şi cozonacii erau stimulente periodice, ca şi pokerul, care se încheiau cu vizite în sat la vechii prieteni.

Ţin minte bine anul 1947, vara, sfârşit de august, deoarece atunci mama plânsese cu glas tare la o zi după reforma monetară, când Fane a fost arestat pentru o noapte după ce la sfârşitul zilei anunţase că i s-au furat zece mii lei noi. Dus la centru Berca cu un autoturism de teren american, de culoare galbenă, parcă-l văd, Willis, scria pe capota motorului, a fost întrebat pe cine bănuieşte. “Pe şeful de post!”, a răspuns “inculpatul”. Cu aceeaşi maşină s-au întors cu toţii la casa domnului Şerban, şeful de post de atunci, care era încartiruit la Gura Văii. I-a primit zâmbind, le-a spus, după ce a văzut că şi don Fane e cu ei că, “ştiu de ce aţi venit, am vrut să văd dacă comisia e cinstită şi vigilentă”! Nu ştiu decât că Serban asta avea o fată frumoasă Marieta după care umblau fraţii mei mai mari, şi că după întâmplarea asta a dispărut într-o noapte din peisaj, cu întreaga familie.

După întâmplarea aceasta Fane a decis să facă o masă festivă pentru Costel şi Livia, care tocmai sosieră la casa părintească. Era spre sfârşitul lunii august, vremea când prunele roşii se coc iar gospodarii îşi aduc fânul acasă. Fusesem, împreună cu Radu, fiul celor doi, în Fundul Golului, însoţind o astfel de căruţă şi către seară, ne întorceam prin colbul drumului încercând să ne acordăm glasurile piţigăiiate cu cântecul greierilor, zadarnică lăutărie, tulburătoare rememorare a unor episoade pe cât de nevinovate atunci, pe atât de triste azi…

Frânţi după o zi de alergătură, nu mai ştiu ce activităţi intermediare am mai efectuat, ştiu că nu sosiseră musafirii când am adormit buştean, încolăcit în patul cel mic din camera din faţă, unde aveau loc de obicei reuniunile de familie.

Cu ochii omului de azi, ca pentru fiecare, imaginile din copilărie rămân neşterse doar că în retrospective de atunci se uită cel de acum.

Trecuse de miezul nopţii când, buimac fiind, mă trezesc şi privesc nedumirit prin lumina lămpii de petrol, dau să înţeleg ce se petrece. Tanti Livia, stand picior peste picior pe canapeaua salonului, îşi făcea vânt cu evantaiul şi cânta, ”parcă ieri te-am văzut…”, tremolând cu o claritate în glas, o sonoritate limpede a versurilor, cu o uşurinţă expresivă greu de exprimat, lângă cei doi bărbaţi care stăteau în picioare cu paharele în mână, acompaniind pe viersurile ce şi le aminteau, “parcă ieri a fost clipa aceeaaa”, baritonal, autoritar, prelungind voit finalul, fără a reuşi să susţină tremolul vocal prelugit al Liviei. Am crezut că visez, m-am întins sub cerceaf şi am adomit câteva clipe sau poate mai mult, nu am idee, trezindu-mă de-a binelea când glasul de cristal al naşei mele tocmai prelungea versul, “şi în chioşc fanfara cânta”, bubuit de ceilalţi doi, ”barca pe valuri, pluteşte uşooor”…

Cântecul este interupt doar de apariţia mamei mele care a sosit cu platoul de plăcintă cu cremă, specialitatea casei atunci când veneau cei doi. Un prilej bun pentru ca bărbaţii să-şi umple paharele cu vin alb şi sifon din belşug, fabrica de sifoane a mamei lor, Lina, funcţionând încă. Nici Livia nu refuză o picătură de lichior de caise făcut în casă. Apoi nu răspunse îndemnului fraţilor de a continua. O făcea vizibl cu mare plăcere, trecând de la cântecele vioaie la cele de dor şi inimă albastră, făcându-le pe plac, “i-auzi valea cum mai sună” intră ea şăgalnic făcând semn mamei să ia loc şi privind cu înţeles către Fănel care îşi ia în braţe sotia şi se aşează pe fotoliul, ţinând-o pe genunchi. Costel întreţine versurile cu repetiţie, apoi tanti schimbă direcţia, “de-aş mai duce-o pân-la toamnă, leliţă Ioană”. Ritmul se înteţeşte, cântecul îi solicită pe toţi, fiecare cu “partitura” lui şi cu elementul de noutate, tata cu două furculiţi prinse invers printre care trece un cuţit, iar Costel imitându-l pe vestitul Urahai, contrabasistul orchestrei lui Ştefan de la Odăile care ne delecta în a treia zi de Crăciun în zori, pe la fereastră, ”zuum, zuum, zuum”. S-a râs, au repetat, încă un şpriţ, şi din nou am trecut în lumea viselor.

Se porneau zorile când m-am trezit pe tonalitatea prelungită, cu limpezime în glas tremolată, a solistei de neimitat care era naşa mea… ”de-o sâfântă beţie, de-o sfântăăă beţieee”… Apoi, ca de un gând urât, sau ca o mângăiere a lui Costel, despre ale cărui aventuri de vară, prin preajmă, ştia căte ceva intra în făgaşul melacolic, aveam s-o aud de multe ori după aceea, “îţi mai aduci aminte Doamnă, era târziu…” şi mai încolo, “ţi-aduci aminte iar de seara, şi-amurgu-acela violet…” Era momentul când amândoi fraţii au ieşit pe terasă să fumeze, privind cum, dinspre Muchia Salcâmilor, zorile devin iminente. Liviei îi plăcea să cânte dezinteresat dar spre sufletul celorlalti, nu se potoli parcă provocându-i “of, of, ofooof, piatră, piatră de e piaaatrăă…inimaa meaaa multe rabdăăă,” şi după aceea: ”ridică mândro perdeaua/să intru să iau mantaua/mantaua şi cu tunica/că m-apucă ziulica/las te-apuce şi namezii/ c-aşa pleacă amorezii”…

Soarele sfredelea tufişurile de pe Râpa Mare cu primele raze când, toţi trei plecară înlănţuiţi spre poartă.

Nota de veselie s-a prelungit şi după aceea, dar cu mai mică intensitate, se pare că s-a repetat undeva la Tudorică Dinulescu sau la Ionel Oancea care avea un frate tot ofiţer, coleg cu Costel. Apoi zilele se topeau iute, zvonurile circulau ca o sperietoare continuă, ultima seară fiind terminată curând, într-o notă tristă, părând că bănuiesc sau ştiu ceva, da nu spun…

Soarele îşi sprijinea câteva raze pe frontonul de piatră calcaroasă al Dealului Negoşinii, când clopotelede la Bondrea anunţau cu intensitate crescândă sărbătoarea praznicală a Sfântului Consantin. Forfota din vatra satului, peste drum de conacul boierului, începuse a se potoli, majoritatea tranzacţiilor erau încheiate până în ziuă.

Read more »

Enache urca tăcut, socotindu-şi grijile din acel an, rotindu-şi privirea peste fâneţe si livezi, liniştindu-se singur că va vinde toată ţuica sperând că o va reînoi la toamnă, dacă Dumnezeu va ţine prunele ce înverzeau pomii. Se oprea la câte o cotitură de drum, odihnind calul, cercetând locurile, răscolindu-şi gândurile plecate cu privirea spre cele culmi ale Breazăului şi Smolenului ce se conturau tot mai semeţe, cu urcatul drumului, spre miază noapte, cu povârnişurile lor umbroase, de un verde negru odihnitor dar şi misterios. Avea sufletul inchis parcă de o umbră ca cea de la poalele pădurii, îl chinuiau multe impulsuri interioare neînţelese, fără contur, dar prevestitoare de intâmplări. Dădu din mână într-un fel numai de el ştiut, scăpă un oftat scurt, dădu pinteni cailor şi porni. Copiii trecuseră de culme si se opriră pe drumul dintre Pletari şi Glod, odihnind caii în fânul verde proaspăt de pe cărarea ce mergea direct tăind şerpuirile drumului.

Read more »

Ionică privea printre frunzele umbrarului, din prispa lăutarilor, la cele ce se petreceau, trăgea vârtos din arcuş încordu-şi auzul la versurile strigăturilor ritmate ale celor prinşi in joc. Deşi mai mic cu doi ani, Tomiţa stătea pitit sub câte o masă, ori canapea, scotea mâna ciupind femeile de glezne, incitând si mai mult hazul general. Sigur că mai văzuse pe alţii mai mari cu asemenea gesturi aşa că îndrazneala lui era gustată de toţi şi pentru că era fiul grecului care, nici vorbă, să se prindă vreodată la joc. Barbaţii mai ales, se prăpădeau de râs iar chicotele femeilor acopereau muzica. Cea care era mai strşnică dintre toate se încolăcea meticulos de mijlocul soţului şi făcea „ruptoarea”, adică îl convigea să plece. După ce ieşea prima pereche, lăutarii la un semn începeau marşul şi ograda se golea, grupurile mişcătoare se îndepărtau, care încotro, la lumina felinarelor sau prin bezna nopţii, într-o revărsare erotică fără seamăn, cu sărutări năvalnice şi îmbrăţişari voiniceşti clipe adevărate ale unor trăiri fericite, pe care, în simplitatea lor, femeile nu se sfiau să le dezvăluie în alte împrejurari, la clacă, în drum spre biserică dar indeosebi, la marile praznice şi târguri când, deseori petrecerile se repetau. Căci acestea au fost unele din marile ocazii care decopertau istoria, evenimentele economice, bogăţia, sărăcia, moravurile dar şi – deseori – hoţia. Fără târguri şi iarmaroace nu am fi avut nici bruma de documente care ne atestă din negura timpului.

Read more »