Blogul lui Didu

Am renuntat la comentariile privitoare la campania electorala a turului II! Am făcut insă greşala, azi de Sfântul Andrei, să-i ascult la Radio România Actualităţi pe cei doi! Incredibil, Băsescu vorbea cu mine! Clar omul ăsta n-are nici ce mai mică doză de respect!Pur şi simplu ne crede nişte proşti înfofoliţi în propaganda sa băloasă. Ce mă interesează pe mine felul cum şi-a făcut Dinu Patriciu averea? Har Domnului, l-a ţinut la puşcărie când a vrut timp de 72 de ore, prin abuz de tip securisto-comunist. Băse, aşa cum îi place să-şi spună, a avut cinci ani la dispozitie să demonstreze că e om. Nimic nu demonstrează că a avut o viziune clară asupra a ceea ce trebuie să facă ca preşedinte! Imi ajunge! Prefer să schimb subiectul, chiar daca am emoţii pentru poporul român! Voi vota triumviratul: adevărata echipă pe care o dorim de mult. Geoană, Johannis, Antonescu!

[De ziua nationala a Romaniei]

Se întâmpla deseori ca weekendul – prieteni, ştiţi cât batjocorim cuvântul asta de import de pe vremea când, vinerea, femeia de servici nu uita să ne adreseze urarea invariabilă, “uichind plăcut, şefu!” – să aducâ la mine acasă surprize plăcute. Copiii, nepoţii, prietenii, aleg Gura Văii atât pentru căldura primitoare a gazdei – hai să ne lăudăm – cât şi pentru energizantele locale, între care ţuica de prună, e de top! Foarte rar, şi îmi pare rău pentru asta, vine şi Costi singur sau cu ai lui! Dece spun ca imi pare rău? Ei bine, tipul e un personaj, personaj, nu o glumă de om! Plin de vervă, cu replica de cele mai multe ori comică, libertin, nu rămâne dator niciodată cu ironiile sau autoironiile, talentat în special în comedie, l-aş dori un obişnuit al casei. Ieri a observat că “avem de toate în familie şi de trei, de triezecişi trei, de patruzeci şi trei, etc. ani, nu ne lipseşte nimic!” Iată o observaţie pe care, în monotonia altor zile, nu o observam, La fel cum nu observam ca “ce naiba, ai capre şi nu ai un căţel să vadă de ele?” Costi, pune probleme. Nu spun ca nu le rezolvă tot el pe multe, dar când le pune rămâi perplex, apoi te prăpădeşti de râs… Ce mă tem la el, am impresia, că e un pic timid! Oare cum să-l fac să devină ceva mai îndrăzneţ?

Cauza principală e POLITICA. De douăzeci de ani toţi „am ştiut” ce înseamnă da puţini sunt cei care au învăţat „drumul de la necesar la posibil, ”cea mai largă accepţiunii a politicii. Chiar şi machiavelicul „scopul scuză mijloacele”, devenit mai degrabă, „mijloacele scuză scopul”, colportat de personaje de mâna a doua, s-a transformat într-o actorie cu starlete, preocupate mai mult „să dea bine la popor” decât să transmită soluţii, idei, rezolvări de probleme. In ultimii ani, slobozirea patimilor şi coborârea standardelor comunicaţionale la un nivel submediocru ori suburban, a adus în „scenă” oameni lipsiţi de anvergură, fără caracter, şmecheri, acoperiţi ocazional de „glorie” falsă. Piesa a devenit atât de banală, aiuritoare şi fără substanţă încât publicul e sactisit. „Negoţul” poziţiilor publice, ca acţiune politică prost regizată, a umplut paharul mâniei generale generând calpe prietenii, impardonabile alianţe ori înţelegeri, pentru „promovarea imposturii”, lipsei de profesionalism şi gregarului convenţional ori complice. Nu a contat competenţa ci apartenenţa, figuraţia. Nu ne mai cunoaştem bine nici între noi, optăm pătimaş, interesaţi, fără dicernământ chiar dacă condiţia noastră socioprofesională nu are nimic de a face cu ideologia aplecării noastre! Confruntarea de idei în sfera politică s-a transformat într-o ţăţăreală de mahala. Alaiurile staffurilor de campane, nişte strigături de nuntă sau de bâlci, care aduc babele din sate pe la porţi, au coborât sub limita demnităţii relaţiile interumane.

Aici intră în scenă, „câinele de pază,” „a patra putere în stat”, benficiara şi – în mare parte – producătoarea sau regizoarea spectacolului, unde sosesc informaţiile „pe surse”, se dau verdicte, se fac clasamente, se scurg cuvinte care ajungând în „canalizarea” socială, dau pestilenţă tot mai sufocantă zilelor noastre amare. Aşa, jegul devine sclipici auriu, morfăiala cuvintelor sordide, se transformă în verdicte iar minciuna se cuibăreşte tandru. Da domnule, presa e liberă, mai liberă nici că se poate, dar libertatea presei se opreşte acolo unde începe libertatea mea! Eu, cetăţean al României, azi la douăzeci de ani de speranţe, nu mă simt liber dacă ridic ochii! Punct!

„Să nu vorbim despre morală, domnule!” Iată un slogan la modă atunci când vine vorba de politică, politicieni, şi componenta cea mai harnică a puterilor „democraţiei” statului român, presa. Nota bene, pentru mine presă inseamnă televiziuni, radiouri, ziare, tabloide, reviste..

Până la urmă nici nu ai cu cine vorbi despre morală, nu ai unde. Cum nu? Da şcoala ce face? Care şcoală, aia unde directoarea primeste o sponsorizare de două sute de milioane lei vechi pe care le facturează la prietena ei şi-şi ia comisionul cuvenit? Sau cea unde învăţătoarea strânge la fondul clasei pe parcursul a patru ani şcolari bani – cota aparte de la fiecare părinte – pe care îi justifică puieril cu bonuri de casă dar pe care, în realitate, i-a cheltuit pentru propriul buzunar? Ori unde? Odată, liderul unui sindicat delapidând cotizaţiile, este scos „basma curată” pentru fapta sa penală de către directoare şi drept recunoştinţă, azi, nu-i mai dă nici bunăziua acesteia??

„Merele putrede strică şi pe cele bune”! Ei bine, putregaiul acest era mic în anii cincizeci cănd a început a fi răspândit ca o molimă. Religia s-a scos din şcoală la 1 ianuarie 1948, valorile morale de până atunci au fost rase, apoi au fost introduse noţiuni morale noi, cu alt conţinut şi altă rezonanţă. Lupta de clasă a proclamat destrămarea relaţiilor umane bazate pe corectitudine, respect, demnitate, a adus duplicitatea ca regulă generală pentru „păzitul propriei pieli”, iar încercarea de a impune o nouă morală a eşuat lamentabil în 1989! Şi ce am făcut noi după aceea? In afara întroducerii religiei în şcoală?

Educaţa morală presupune un grad de responsabilitate extraordinar care inseamnă, în primul rând, ritmicitate, continuitate, perseverenţă şi nu în ultimul rând, o evaluare profesionistă. Noi ce am intreprins? Am „înşfăcat” libertatea, ca valoroasă noţiune a moralităţii comportamentale, dar nu am înţeles-o ci am transformat-o până azi în „domnia bunului plac!” Produsele morale ale familiei, şcolii şi societăţii noastre de azi s-au decantat cu dificultate în valori unanim recunoscute. Naţiunea română este divizată patologic, aproape nimic din ceea ce înseamnă tradiţional nu ni se mai mulează pe spiritul românesc, reproşurile ierarhiei administrative sunt firave, fără substanţă, uneori complet ratate din pricina unei realităţi subterane puternic erozive. Va urma…

Preocupat mai de grabă de liniştea şi tabieturile sale, Mitu nu se gândea că odată cu pasiunile politice stârnite de campania electorală a prezidenţialelor, se vor învolbura şi apele umorilor sale instinctuale în special cele stârnite de viaţa de amorez. A rămas trăznit când Ionel, paznicul de la primărie, văzându-l furişându-se pe sub gărdelniţile uliţii ce da in şoseaua asfaltată îi spuse mai în glumă, mai în serios: ”nu vă grăbiţi domnu, că e ocupat!” Un pic şocat , căutând să-şi ascundă intenţiile, el răspunse în doi peri: ”ce mă Ionică păzeşti şoseaua să n-o fure careva?” apoi adăugă ca pentru sine, ”ce nu poate omul să tragă o băşină că voi gata, s-a căcat pe el!” şi îşi continuă drumul încercând să distingă prin pâcla nopţii, marcată rar de câte o scânteie luminoasă, cam ce mişcări mai sunt pe şosea. Un pic neliniştit de spusele baiatului scăzu ritmul pasului, cu ochii atintiţi spre casa Corinei cufundată în întuneric, exact cum făcuse vorbele de dimineţă. Numai că în dreptul casei, dosită bine pe uliţă la nea Ştefan, observă o maşină, pe care, lumina palidă a unei lămpi de noapte se odihnea conturându-o. Atunci începu să-l frământe spusele lui Ionică. Trecu în sus pe lângă casă, apoi se razgândi, se întoarse vrând a coborî pe uliţă pentru a se convinge despre ce “ocupat” e vorba. Dar tocmai în acel moment se auzi portiera maşinii şi în lumina interioară a ei distinse, parcă, pe domnul consilier comunal Georgică Tudor, pensioner şi el dar fost “cadru” militar, mult mai tânăr. Scăpă o înjurătură, şi se trase pe cealaltă uliţă dinspre Schit. Când maşina ieşi în asfalt şi se îndreptă la deal, nu mai avu nici o îndoială, el era!

Pe şosea se auziră glasuri. Doi oameni cu ţigările licărind, veneau agale de la un şpriţ. Domnu Mitu se trase la întuneric ascultând convorbirea celor doi: “l-ai văzut mă, nu mă credeai, ţi-am spus eu că trăeşte cu Corina?” “şi care-i problema ta, nevastă-sa e plecată la muncă, trebuie să se descarce şi omul undeva, nu?”Celălalt trase un fum şi-şi continuă gândurile: ”auzi mă, da ăsta trăieşte şi cu Vergina lui Marian, cică sunt neamuri de el i-o trage că Marian s-a cam invechit”. Apoi glasurile celor doi se amestecară în noapte şi domnu Mitu nu mai distinse continuarea. Ieşi şi păşi uşor pe iarba din marginea drumului, la vale. Nu se abţinu şi intră în bufetul incă deschis şi plin de gălăgie. “Să trăiţi, domnule Mitu, să trăiţi!” Se bucura de oarece respect şi răspunzând saluturilor ceru şi el o bere, dădu noroc cu toţi, cu gâtul sticlei şi rezemându-şi cotul de marginea barului, îi întrebă pe toţi, scărpinându-şi ceafa: ”cum mai staţi cu politica, care-i mai mare?” Nea Dragomir, un înrăit client al bufetului, deşi nu bea mult îi placea să-şi petreacă serile alături de cei mai tineri, răspunse prompt: ”ai bani şi zdrânga tare, ai politica mai mare!” Râsetele acoperiră alte replici, glumele curg, aluziile se îmulţesc, sticlele se golesc iar, într-un târziu, pleacă unul câte unul şi peste toate se aşterne liniştea nopţii…

Dimineaţa pe la nouă ceasuri, in drum spre magazin, domnu Mitu se întâlneşte cu Corina care, surprinzându-l, vine direct spre el şi puţin bosumflată îi zice: ”n-aţi venit aseară domnu Mitu!” Acesta priveşte în lungul drumului la ce lume se mişcă şi îi răspunde şoptit: ”ce să facem fată, sex sau politică?” Corina chicoti fără ruşine:”şi una şi alta domnu Mitu, şi una şi alta! Că aşa-i acu!”

Domnul Mitu, fost ceva pe la şcoală, acu’  pensionar, îşi face plimbarea de dimineaţă la prăvălia din Scorţoasa, unde pâinea e mai ieftină, vine şi  lume mai multă, are cu cine schimba câte o vorbuliţă. Cum năravul din fire n-are lecuire, semănând în neamul lui Pandele, din care se trage, oameni de chef, veselie şi cu apelcare către femei, omul e personaj de bârfe, face de fiecare dată câte o poroboaţă, mai întârzie la câte o beseadă şi profită de orice ocazie, în aglomeraţia din "minimarketul" scorţoşan, pentru a căpăta discret acces la mâna vreunei femei strângând-o cu subânţeles, iar,  uneori, când imprejurările ingăduie, nu ezită să le mângâie pe cur sau prin faţă, slobozind câte un suspin imperceptibil, "ce bine te menţii fată!"

Cum în zonă "fetele" singure sunt din belşug, mai cu osteneală, mai cu câte un rest strecurat subtil, domnu Mitu reuşeşte să întârzie uneori seara la câte o "mândră", aducătoare de vigoare.

Satul nu e străin de evenimente aşa că "se scapă" lesne câte o ironie ca între femei: "ia uite ce ţanţoş e domnu!"sau "eşti cam adusă din praşilă fetică, ce-ai păţit?","ete na, parcă n-am dreptul să mă răcoresc şi eu,  ce te interesează?" Aşa că viaţa îşi urmează cursul chiar dacă ţaţa Aneta, din plusul de hormoni, mai scapă printre dinţi: "să fiu eu în locul coanei Lenuţa, ce flocăială ţi-aşi treage Stanco!"

Coana Lenuţa, pensionară şi ea, n-are trebă cu ce zice satul. Ea ştie una şi bună:"domnu are de la bietul doctor Stavrache o formulă chimică, PSÂP se numeşte, aşa că e mereu prezent la datorie!"

Toate bune şi la locul lor pentru domnu Mitu, numai că de la un timp au apărut unele probleme şi necazuri, odată cu "bâzâiala" asta din politică. Mândrele au început, după cum se îngrijora el zilele trecute, "să cam dea din craci, futu-le muma-n cur!" Va urma…

In lungul timpului, în legăturile interpersonale şi contactele umane de tot felul, de la piaţă la primărie, şcoală, traversare, etc., etc., ai o sumă de trăiri spirituale care, adăugate la toate câte ni se întâmplă, alcătuiesc ceea ce presupune a fi bine sau nasol (ca să nu zic rău). Dintre acestea RECUNOŞTINŢA reprezintă, după umila mea părere, parte a unui bine spiritual care, de la pilda biblică a celor zece leproşi, şi până în ziua de azi, nu are grad de comparaţie. Trecem deseori prin viaţă fără să observăm că de fapt multe din reuşitele noastre  meritate le datorăm altora. Pentru că au fost corecţi cu ei înşişi sau cu noi, pentru că au gândit pozitiv în ceea ce ne priveşte, că au ales calea construirii binelui ca existenţă şi din multe alte motive mai mult sau mai puţin subiective.

Un îndemn, o apreciere laudativă, o observaţie pertinentă, etc. stau de multe ori la baza alegerii celor mai potrivite cărări pe intortochiatul drum al urcuşului si coborârii vieţii.

A fost ieri lansarea cărţii mele "şcoala unu", un fel de monografie în stilul libertăţii de opinie care mă caracterizează. In introducerea mea din carte mi-am exprimat recunoştinţa pentru cei care au fost alături de mine în realizarea ei. VREAU SA SUBLINIEZ că sper să apuc ediţia a III a a cărţii (acum a fost a II a) şi atunci veţi citi către cine se îndreaptă INTREAGA MEA RECUNOŞTINŢĂ. Cum vibraţiile sufleteşti ale momentului îmi secătuiesc vorbele nu fac decât să vă trimit o poză, încercând să ies din această situaţie adăugând doar că fără EA, – rămâne să ghiciti care din ele – demersul meu actual, realizat  atât de sensibil din punct de vedere sufletesc, nu ar  fi reuşit. Şi pentru a ieşi din melancolie ataşez şi un banc dedicându-l unei alte doamne care ieri a vorbit cu mine cu ochii în lacrimi!

Doi tipi alergau înebuniţi într-un supermarket şi se ciocnesc lângă un raft. Unul din ei îl întreabă pe celălalt:
    − Ce faci domnule?
    − Păi eu o caut pe nevastă-mea, dar tu?
    − Păi şi eu o caut pe nevasta mea.
    Primul întreabă:
    − Dar cum arată nevasta ta? Poate te ajut să o găseşti.
    Al doilea răspunde:
    − Nevastă-mea este blondă cu părul lung şi cârlionţat, are sânii mari superbi, două buze mari cărnoase, coapse excelete, fundul este bombat de poti să pui un pahar şi nu cade, ce mai este o femeie superbă. Dar a ta cum arată?
    − Dă-o în p…a mea pe nevastă-mea, hai să o căutăm pe-a ta.

Fiecare dintre noi avem curiozităţi comportamentale care vin dintr-un fir genetic dificil a fi despletit. Din copilărie, cănd am învăţat să scriu, plănuiam să notez tot mai multe "amintiri". Cu timpul, am devenit fascinat de trecut, motiv pentru care prima mea  specializare a fost istoria. Nu însă un profesor de istorie ci un ispitit continuu de documente şi intimităţi istorice.

Profesorul nostru de istorie, din liceu ne-a strecurat odată potrivit datinii timpurilor de atunci: "mă tovarăşi, ce vă spun eu acum sunt si eu obligat să fac da să ştiţi că nu e chiar adevărat!" Chestiunea aceasta, spusă in 1955, putea să-l coste pe profesorul nostru, numai ca atunci toti ne-am dat seama câtă prudenţă îi trebuie unui istoric atunci când analizează un document istoric deoarece subiectivismul îl poate duce uşor spre minciună. Din păcate istoria pe care eram obligaţi noi s-o învăţăm  în liceu atunci era în totalitate o minciună. Aşa am început să cotrobăesc prin arhive.

Aceasta e o mică parte a explicaţiei pe care o voi da mâine in amfiteatrul Liceului "B.P.Hasdeu", pe care l-am absolvit – oare când? – unde voi lansa cartea "şcoala unu"… E "un nou fel de monografie", cum spune unul din prefaţatori, e "romanul ce oglindeşte destinul unei şcoli", cum adaugă altul în cuvântul înainte. Vă invit deci mâine 24 noiembrie 2009 de la ora 12.00 în amfiteatrul liceului amintit.

In linistea Subcarpatilor de la Gura Vaii peisajul e inca magnific: nu asa ca e primavara?"

Zilele aceastea a apărut o ordonanţă guvernamentală cu privire la atestarea titlurilor de manager de proiect sau de formator. Ordonanţa a fost dată în 2000 cu termen de intrare în vigoare 1 ianuarie 2010.

Ea este valabilă pentru orice sistem de formare a managerilor de proiect sau de atestarea a formatorilor. Denumirile au intrat de mult in uz, mulţi se laudă cu atstatele lor dar de la 1 ianuarie 2010 se pot lipsi de ele căci ordonanţa le anulează. Ea va afecta în cea mai mare masură personalul din învăţământ.

Ei bine, mai ţineţi minte câte activităţi de perfecţionare aţi absolvit? Câte "traininguri", "workshopuri" şi alte pierderi de vreme v-au mâncat timpul liber de pomană pentru a primi o hârtie "ajutătoare" pentru obţinerea unui salariu de merit sau grad didactic? Ştiţi câţi bani consumă anual cu aceaste aiureli de la Casele Corpului Didactic? Ia întrebaţi să vedem dacă reuşiţi să aflaţi! Oare reuşiţi să aflaţi în special câţi bani iau directorii politici ai acestor instituţii care de cele mai multe ori sunt şi şefi de cursuri sau "traineri"? Aceste "facultăţi – universităţi" care sunt CCD urile reprezintă cea mai crasă expresie a mediocrităţii didactice, a formalismului birocratic din învăţământ, a corupţiei din şcoli prin trafic de influienţă sau atenţii pentru "a prinde"o hârtie care să îngroaşe dosarul cu cererea dvs.! Totodată ele înseamnă o canea a butoiului bugetului public, uitată deschisă prin care "profesori universitari" de la diverse astfel de instituţii , care nu se regăsesc nici în top o mie, ca cea din Caracal unde ştiţi că s-a rasturnat căruţa….

În curând personalul din învăţământ va intra în vacanţă (14 dec. 2oo9). Prima vacanţă din ultimii o sută de ani pentru care nu se va primi salariu! Adică mergeţi şi dormiţi trei săptâmâni, dragi colegi, ca  nu doare pe nimeni în cot că e cam greu să dormi cu stomacul gol. Pai dacă bestiile îmbuibate din minister, inspectorate şcolare, şi casele acestea consumă bugetul cred si eu ca nu mai sunt bani. Pentru voi urmează CURBA DE SECRIFICIU, pentru ei sejururi în staţiuni, deplasări în străinătate pe diurna statului, revelioane printre  favoriţi! NU SUNT BANI, HAI? Atunci cum se explică existenţa unei "directii pentru învăţământ" în primăria fiecărui municipiu, în prefectura fiecărui judeţ şi în fiecare consiliu judeţean? Dece există "serviciu tehnic " în inspectoratele şcolare, "direcţia tehnică "în primăriile municipale şi în consiliile  judeţene? Pentru ce plătim "serviciu de normare-salarizare" şi "serviciul personal" în inspectoratele şcolare când normarea, salarizarea o fac şcolile din bugetul statului, iar cărţile de muncă se află la şcoli şi nu la inspectorate? Atunci armata de directori şi directori adjuncţi – nici unul cu diplomă UNIVERSITARĂ de manager şcolar -  ce mai fac?

Accepteţi să "dormiţi" sau să "hibernaţi" în această vacanţă? E opţiunea fiecăruia! Eu mi-am făcut datoria să vă spun cine vă papă banii!