Blogul lui Didu

Conacul, aflat la o aruncatura de băţ de casa noastră, luminat cu lampi de gaz, se vedea, printre teii batrani, vesel, clipind in luciul zăpezii, cu căciula-i albă de omat peste streaşinile de şindrilă, fremăta, usile se deshideau si se inchideau la intervale scurte, dovedind forfota specifica unei case pline. Erau multe motive de bucurie dar una le intrecea pe toate.
Toti cei patru baieti ai sărbătoritului care fuseseră pe front, in ambele sensuri, s-au intors nevătămaţi iar povestirile, unele hazlii, altele aventuroase, starneau curiozitatea musafirilor. Biţa, femeia folosită in casă, in special la astfel de ocazii, servea branză cu paine si sunca de porc şi umplea la loc păhărelele de ţuică, turnand dintr-o carafă de sticlă. Fratii mamaei, cumnaţii, nu veniseră incă şi nici tuica nu-şi făcuse efectul aşa că discuţiile şi comicăriile se lăsau aşteptate. Nici tataia nu-şi acordase vioara iar Dorel aştepta doar un semn pentru a lua acordeonul. Ceilalti flăcăi, ca şi el, nea Tică, nenea Mircea si nea Gigi, stăteau prin bucatărie si sufragerie, intr-o veselie de ansamblu preocupaţi mai mult de ocupaţiile Biţei si a ajutorului ei Gicuţa, o tiganca, fata lui Chiriac fierarul satului. Reconstituind acum acele momente realizez cat de puţin informat eram la cei sase ani ai mei. Peste noapte, cand am adormit in braţele Gicuţii cu capul pe sanul ei tare, nu pricepeam de ce nea Gigi mă ţinea si el ,trecandu-si o mana peste mijlocul fetii iar cu cealaltă ma gadila pe mine la popou scăpand-o, din cand in cand, intre copsele ei rotunde…
Era un zumzet plăcut, intrerupt doar de urări cand, deodată, un ţipăt stăbătu casa, usile se dechiseră din toate părtile ,apoi totul deveni vacarm de tipete, rasete şi urale. Nea Benone intrase pe hol călare pe cal! Radea deschis pe sub mustaţa-i sură, răsucită frumos şi întreba curios: “ce-i, ce aţi pătit, ori nu-i aici sfantu Ioan?”. In spatele calului, Ghiţă Dinulescu, un alt hatru, incă primar al comunei si fratele Nae il completau: “hai dragă ca noatinul tău iar a greşit poarta!”… Toti trei erau frati sau veri ai mamaiei. Ca să-şi ia rolul in serios tataia a inceput să cante un marş, apoi, batand cu arcuşul in vioară: “Sofiţo, adu o galeată cu ovăz că ti-au venit neamurile!” Politeturile de rigoare erau exagerate, cei veniti se vede treaba ca mai poposisera pe undeva, caci sărutau cam mult mainile cucoanelor, iar unde era mai umbra scapau si cate o ciupitura de buci, urmata de chicotul specific si hazul celorlalti. Vrajit de curiozitate am rămas in tocul uşii pana cand Ţinică, omul de la grjd a luat calul… Cand am revenit in bucătarie Gicuţa ieşea din cămară netezindu-şi rochia, toţi ceilalţi copii, mari si mai mici disparuseră. Apoi brusc uşa de afară se deschide şi năvălesc toti în fugă. Cateva secunde i-am privit inspăimantat dar o bubuitură groaznică făcu ţăndări un geam la sufragerie, clatinand inteaga casa.

Ma lua apoi cu el in dormitor unde, langa fereastra, peste covoarele si presurile frumos colorate -imi staruie insistent dungile de verde si rosu in combinatie cu negru si maro – era un birou mare cu sertare in ambele parti si la mijloc, acoperit cu o piele neagra pe care se afla un suport cu cerneala si toc. Dainuia un miros de flori de tei pe care-l simt si acum in nari iar un fel de placere amestecata cu spaima pune intotdeuna stapanire pe mine simtind ticaitul inimii in urechi.
Dintr-un portchei de piele scotea o cheita de la unul din seratre, fara graba, tragea de manerul alamit si scotea o cutie mare, albastra cu capac de sticla pe care scria mare, desenat, Stollwerck. Scotea cateva bomboane imbracate in staniol colorat, suficiente pentru palmele mele de copil: “ia nepote, sa traiesti!”… O sbughiam iute, fericit si imbujorat pe usa. Emotia era asa de puternica, acoperind orice amintire, incat nu stiu daca am zis vreodata “multumesc”. Nu-mi mai amintesc nici daca am sosit acasa vreodata cu vreo bomboana…
Ziua decurgea in nota-i obisnuita a vietii de copil lipsit de vreo grija, trăgand sania pe derdeluşul din fata casei, zbenguindu-ma cu ceilalti copii si cascand gura la lumea care trecea ducandu-se sau venind de la biserica. Eram cel mai mic dintre frati si aveam suficiente haine, de la ceilalti ca sa ma schimb de fiecare data cand zapada se topea pe mine. Dupa amiaza, catre seara, venind dinspre un cap al satului trecea parintele cu coana preoteasa, atunci intram iute in curte sa vad unde se duc. A, la tataie! Cam in acelasi timp, Domnul Filipescu cu coana Tocuţa, ieşeau la drum, se uitau peste gard la vecinul lor Nea Tomiţa, fratele bunicului meu, se opreau un moment si porneau impreuna in acelasi loc, la Sfantul Ioan. Cand inserarea punea stapanire pe albul zăpezii plecam si noi acolo.

Tataia statea pe canapeaua lui, pe prispa larga a conacului, privind in zare prin ochelarii cu lentile groase si rame negre, inspre Muchia Mircii, peste pomii argintati de promoroacă, in soarele diminetii de iarna. Purta o haină de dimie groasă dată la piuă.
Peste un pulovar de lană ca o jiletca, cu buzunare, in cel din dreapta avănd nelipsitul ceas de aur cu capac, legat cu zale de unul din nasturii vestei de lana. Pantalonii, tot din dimie groasa, bufanti, legati la glezne cu sireturi peste care trecea ciorapii de lana gri. Era incaltat cu papuci de piele, maro. ”Ce faci ma Didule?” ”Am venit sa-ti urezi la multi ani, tataie”! “Ha, ha, ha, – parca-l aud si acum – brava, ma, brava” si ma saruta pe frunte. ”Sa vii maine sa te tund, neaparat”! Avea, probabil, din campania de pe frontul bulgar din 1913, sau dupa retragerea in Moldova in primul razboi mondial, o grija deosebita pentru iigena corporala incat cea mai mica urma de neglijenta o taxa indiferent de context. Bineinteles ca tunsoarea era numarul zero.

Nu-mi amintesc vreo vizita a bunicului meu la noi acasa. In schimb eu eram un obisnuit al casei lui. Slab si iute eram curierul zilnic al mamei la “tatica”unde ma trimitea pentru orice… Cel mai mult imi placea cand, pentru a-mi rezolva misiunea, tataia era nevoit sa mearga la magazie. O constructie din caramida dubla, mare inalta care ma impresiona prin multimea obiectelor plasate in diferite moduri, peste tot, de la clopoteii cailor sau acioaele si clopotele pentru berbeci agatate de marginile rafturilor,
la butoaiele cu tuica ori la hamurile si căpţelele pentru cai si rotile “de rezerva” ale carutelor si trasurilor, sinele si cercurile de tocitori sau butoaie prinse in scoabe pe pereti. Priveam fascinat la alamurile hamurilor, la clopoteii pe care ii atingeam de fiecare data, tresaream la tacearea butoaielor pe care tataia le cicanea, din cand in cand, enigmatic si ofta.
Era o dimineata rece de iarna cand mama, dupa ce ne-a imbract frumos pe fiecare in bucatarie, la caldura, imi zice: Didule, du-te si zi-i la multi ani lu’ tătica”, e Sfantu Ioan!
N-aveam nici o retinere s-o zbughiesc in zapada ce incepuse a sclipi de primele suluiti ale soarelui de peste Muchia cu salcami…

Elev la liceul de baieti Buzau. Anul 1954, februarie 8, intr-o vineri. Amiaza la internatul liceului, cu mancare de prune uscate, dupa o ciorba de cartofi, acrita cu zeama de varza. Imi iau inima in dinti si ma apropii de batranul pedagog: “as dori o invoire”. Ma priveste bland, cu compasiunea varstnicului pentru copii plecati de la casa parinteasca, dar si cu retinerea pedagogului pentru responsabilitatea asumata: “pentru?”. O clipa am ezitat daca sa-i spun adevarul sau sa-i trantesc o minciuna cum obisnuiau colegii mai mari spre continua lui suparare. Peste un an aveam sa ma conving cat de bine am procedat alegand calea directa: “vreau sa ma duc acasa ca ai mei taie porcul deoarece vine fratele meu de la facultate, ca n-au avut vacanta de Craciun”. A ezitat un pic, a privit ceasul, apoi a chemat un coleg: “vezi ca l-am invoit eu pe el sa mearga la parinti, ai grija” Un val de caldura mi-a inundat fata, am rostit un multumesc in fuga si am iesit cu pieptul plin de bucurie pe poarta liceului, fara sa mai ma uit in urma. Un cer plumburiu sprijinea orizontul si din cand in cand cate un fulg de zapada se furisa peste copacii din bulevardul garii. Tricoul de lana de sub haina imi tinea de cald, ma grabeam spre autogara aflata, pe atunci, in Piata Daciei. Timpul se oprise in loc, gandul sbura spre casa si la aflarea vestii ca rata – asa se numea micul autobuz ce lega Buzaul de Gura Vaii – a plecat, n-am stat nici un pic pe ganduri si am plecat spre iesirea din oras. In satul Clinciu, azi disparut, inainte de intrarea in Vernesti, am observat ca e rost de ninsoare. Fulgi mari, din ce in ce mai desi, invaluiau departarile venind dinspre Penteleu. Intind pasul, las in urma cateva care cu lemne, strabat lunca Vernestilor sub neaua din ce in ce mai viguroasa, asezata pe soseaua pietruita, nu mai am nici o idee ce ora sa fie. La intrarea in Candesti se lasa inserarea. In case se aprindeau lampile, cateva mogaldete, cu felinarele aprinse tesand umbrele, se mai preumblau prin curti la adapostruile de animale. Peste campul dintre Candesti si Satuc, noaptea a pus stapanire peste zari. Luminitele se micsorau cu departarea sau dispareau in bezna alburie printre siroaiele de flugi pravaliti neincetat. Josenii cu intortochiatele-i uliti si urcusuri imi umplura spatele de sudoare, foamea imi dadea tarcoale, zapada era deja pana la glezne si trecerea peste Muchia Spanzuratului mi-a furnizat si primele spaime cu umbrele noptii. Singuratatea, frica toponimului si crucea ce nu se mai distingea din zapada au crescut bataile inimii, coborarea spre Policiori fiind amestecata cu cazaturi si poticneli. Sosind acasa nins, imbujorat si plin de promoroaca am facut o neasteptata surpriza celor dragi, greu de descris in cuvinte, atmosfera de bucurie si mirosul de friptura ce se simtea de la poarta mi-au ramas sezatii nesterse, pe care le retraiesc deseori… in vis. Era ora zece seara. Nu uit nici mamaliguta rece cu gogosari. Somnul a fost adanc deoarece n-am auzit ca peste noapte se starnise vantul si viscolul avea sa ne acopere curtea pana peste garduri.

Astazi de dimineata a inceput sa ninga iar la ora cand scriu ninsoarea nu a contenit, imprejurimile sunt albe, pomii parca rad sub mantia alba a Sarbatorii Imparatesti. O fi o zapada de alta data?? E vreme de tihna, bucurie duhovniceasca dar si de placute surprize. In 1954, de nevoie, scoala s-a intrerupt doua saptamani! Adomnitei ar fi destept daca ar amana cu o saptamna inceperea scolii. Poate au timp copii sa-si faca temele si binecuvantatele surprize. Numai ca acum lumea s-a desteptat, gata, avem ce ne trebuie,hai la treaba! Pai, nu??

Timpuri normale, Dupa satiul Sfintelor Sarbatori si, mai ales al Revelionului, normalitatea se instaleaza incet, incet. Azi e Ajunul Bobotezei ca sa realizam eliminarea ultimelor toxine, dupa care luand aghiazma binefacatoare sa ne sfintim pentru tot restul anului. Fiti cu bagare de seama la cele crestinesti ca numai asa vom reveni la normalitate, la vremurile de altadata…

S-a sfârşit primul an al demarajului nostru european. Gata. Ameninţaţi, imbrobodiţi, buimaci, iată-ne in anul doi! Genetic avem perspicacitate si isteţime să scăpăm de restanţe astfel că până la probele urmatoare iata-ne promovaţi. E plina lumea de retrospectivele acestui an aşa că ne vom rezuma la câteva observatii subiective, ca tot românul imparţial!

Glumele anului, clasamentele pe diverse paliere socio economice si politice ori artistice, tentaţia senzaţionalului aflata cu mult inaintea ispititoarelor descoperiri stiinţifice, unele doar banuite dar sigur existente, dar şi divagaţia pe multe subiecte fara putere creatoare, atestă mai degraba un an al stagnării dacă nu al impotmolirii in proiecte sau in inşelătoarele topliţi ale timpului nemăsurat. Intârzie să se dezvolte acel nucleu social economic in masură a determina gravitaţia grijilor şi nevoilor sociale care, deşi atenuate mult faţă de trecutul apropiat, păstrează discrepanţe ce rămân încă o caracteristică a anului intâi. Zona rurală abandonată ciclic, ia distanţă faţă de cea urbana rămasa la mentalităţi săteşti, dar fiţoasă şi amalgamată. Rutele înfundate ale integrării sunt percepute la ţară mai mult iritant si emoţional, fară nici o idee sau imagine concretă, doar cu fabulaţii colportate, care de care mai şicanante şi rămân înţelenite pentru o majoritate deloc neglijabilă. Satul se află in aşteptarea veşniciei, cu tristeţea vârstnicilor răvăşiţi de dorul celor dragi plecaţi spre alte zări, cu nedumerirea celorlalţi, fără altă şansă si rămaşi acasă, muncind pe apucate, în speranţa creşterii continue a ajutorului social… Respingerea dialogului instrucţional explicativ, este autentică aici iar, din nefericire, lipsa fermităţii opiniei publice sau a instituţiilor, creează o degrigoladă greu de oprit, cu multe consecinţe îndeosebi în plan etico-social dar şi economic. Există localităţi rurale in curs de dispariţie, fără nici un orizont de speranţă, doar ca locuri de joacă pentru adulţii pricopsiţi, în care iniţiativele se sting înainte de a se naşte, dar pentru care cheltuielile de la bugetul statului atestă falimentul sistemului administrativ actual. Pe celălalt mal, urbanul buzoian, detaşat net în cursa spre bine cu satul, înţelegând aici prin bine apa curentă, căldura şi informaţia, rămâne plafonat şi nu oferă decât iluzii în construcţia pilonilor urbanistici specifici Europei. Las că nici imaginaţia creatoare nu sparge geamul, ca să nu mai vorbim de faptul că promovarea ideilor, iniţiativelor şi fanteziilor localnicilor nu găseşte nici un traseu spre afirmare fie din lipsă de interes pentru administraţie, fie din lipsă de inspiraţie. Fără a dramatiza, mai ales că baruri, cafenele şi spaţii comerciale sunt, aspectul oraşelor noastre rămâne lipsit de personalitate, cu slabe şanse, în viitorul apropiat, de schimbări substanţiale, evoluţii occidentale in special in domeniul mediului şi gospodaririi lor, sau cu proiecte spectaculoase.

Anul de inceput al vieţii noastre in configuraţia politica europeană, sub un drapel şi o administratie comună, s-a terminat! Nimeni nu banuia ca va fi aşa de greu! Să ne incurajăm spunând că orice început e greu. Cea mai mare parte a dificultăţilor noastre sunt de adaptare. Mulţi işi imaginează o realitate feerică, minunată şi lipsită de griji, altora li se pare mai potrivită lamentaţia continuă si scenarita ocultă. In fine există şi o categorie dezarmant de consrvatoare care nu acceptă nimc sau nu aşteaptă nimic de la Europa unită. Pentru orice om intrarea într-un palat ori hipermaket reprezintă un şoc pe care-l depăşeşte prin înţelegerea logicii ambientale. Prin urmare omul intră fizic acolo. Ceea ce nu e valabil cu intrarea în Europa. Nu toţi românii au colindat în acest spaţiu. Ori ce comentarii am face, sau oricâte documentare am prezenta, nu vom avea efectul contactului direct. O asfel de cale e imposibil de realizat. Oamenii trebuiesc totuşi conştientizati că odată promovat anul intrării pe uşa din faţă a Europei urmează sa facem integrarea noastră acolo. Asa cum pentru adăuga un bec electric la o instalaţie trebue sa facem racordul cablului cu celelalte, tot asftel organismul politico-administrativ al Romaniei în toate componentele sale, trebuie integrat in cel al lumii europene. Partea cea mai dificilă a acestei operaţiuni depinde de noi, cei ce nu credem în migraţie ca formulă de durată a integrării ci mai mult ca o soluţie de moment, expresie, in special, a configuraţiei psihologice a unora dintre noi, forma de protest faţă de insatisfaţiile de conjunctură sau alergare după iluzii. Relizarea profesională nu o includ aici deoarece un cetăţean român ajuns somitate indiferent unde, rămâne cetăţean român.

Observăm aşadar, ca fiecare dintre noi trebuie sa-şi realizeze propria integrare. Ori in hăţişul firelor la care trebuie să ne cuplăm vom fi în stare să găsim contactele specifice? Trebie să fim foarte atenţi cu noi inşine pentru a nu ne incurca in propriile mreje. In mod sigur acest impediment poate fi evitat dacă realizăm comunitatea valorică ce ne uneşte. Pornind de la muncă, conditie şi valoare etică fundamentală, ajungând la filonul de aur al tradiţiilor şi culturii noastre a cărui valorificare în autenticitatea sa e încă mimetică şi cu miros de arhivă, şi acceptând ca singura condiţie momentană de dezvoltare a ţării, cultivarea valorilor democratice. ”N-ai cu cine!” o să mi se replice şi pe bună dreptate. Ceea ce am trăit în ultimii optsprezece ani nu ne poate folosi de model.

Inacceptabilul spectacol public, oferit de diriguitorii politici, trebuie să ne facă să înţelegem că soluţia datului cu părerea sau a fugii din calea adevărului este un fiasco total. Tolerarea minciunii de dragul apartenenţei la un grup sau altul de interese, alaturi de murdaria denigrarilor reciproce nu este o solutie, iar mult vânturata idee a schimbării clasei politice nu face decât să le întregească pe toate trimiţându-ne in labirintul discreţionarului. Care clasă politică trebuie schimbată, din care fac eu parte sau din care faci tu? Să fim seriosi, prin gestul ştampilei de vot fiecare aparţinem de o clasă politică! Cu cine o vom schimba, cu noi îşine, aducem din import?Iată cum din numai două intrebări ne trezim în fundătura ce nu duce spre integrare.

Am trecut de anul inceputului. Suntem in ograda europeană. Cu discernământ si inventivitate ne vom adapta. Cu toate câte le avem pe noi, bune sau rele, cu conducătorii de azi sau cu cei de mâine. Orice schimbare autentică vine din interiorul nostru, nu ne-o dărueşte nimeni, dar penru a fi omologată trebuie să o probăm prin fapte. Haideţi!!