Blogul lui Didu

Asa a gasit-o, la sfarsitul anilor 50, Titi, flacau tomnatic, inalt si spatos, placut la chip, introdus in tainele realitatilor locale, fiind contabil de meserie la cooperativa de consum, care avea magazine in toate satele comunei.
Avea gestionari isteti,unii cu meseria in sange, care nu pridideau, atunci cand presedintele cooperativei si contabilul poposeau la ei, sa le ofere cele bunatati: branza de Penteleu, pastrav de la Musa, tuica batrana, ghebe ori bureti, pasare fripta si vin de Blajani. Daca se intampla primavara cand cand gainile cad closca, carnea de la borcan facea deliciul serii iar cheful devenea mai greu. Presedintele, care stia ca siguranta lui financiara este in mana contabilului se apleca la urecehe acestuia soptind: ”zi ceva toarasu Pavel!” Cum nu se lasa rugat, incepea sa cante, cu o voce calda de tenor, cu zambet subtil si dantura sirag. Repede imuia inimile asistentei, femeile se imbujorau si deveneau primele acompaniatoare, la referen, barbatii goleau paharele si intrau si ei cu chiuituri, iar domnu Titi aruca pe sub sprincene cate o privire sagalnica:
Cat e omul tinerel
Se tine dorul de el.
Omul daca-imbatraneste,
Dorul se calatoreste..

Ginia era o invatatoare scolita cu sarg, care gustase din plin amaraciunea invataturii intr-o scoala pedagogica in care fiii de chiaburi nu aveau loc. Cum s-a descurcat mama ei, ramasa vaduva de timpuriu, dupa plecarea la cele vesnice a domnului Cristescu, om gospodar, respectat in sat, cu pamant si padure in obstea lopatarenilor, dus la Domnul se pare de inima rea dupa nenumaratele ingradiri si dajdii nedrepte la care fusese supus? Muntenii au suflet mare si in acele vremuri, cu toate riscurile, se ajutau intre ei. Almineri, oameni cu frica de Dumnezeu, au dat referinte si adeverinte mincinoase astfel ca biata fata, prea de de timpuriu orfana de tata si-a dus la capat nevointa intru ale cartii. Bine cladita la trup si atragatoare la chip, cu zambet sagalnic, avand toate calitatile femeii istete de la munte, cu replica pe limba si fara nici o datorie la vorba, Ginia se bucura de respect in sat dar nu intalnise omul care sa-i suceasca mintile.

Slobozite din ograda spiritului, imaginiile cele mai limpezi se rasfata in contururi trase apasat de socul evenimentelor, fata de care intamplarile zilnice se afunda in unda timpului, involburandu-se printre trecerile cele mai neasteptate, pierzandu-se in carul plin, sau ramanand suspendate in tablouri fara margini, sterse de timp, ori uitate in gramada de ganduri…
In fierbinteala amiezii de iulie, prin bolboacele garlei, strigatele bucuroase ale copiilor, toti in pielea goala, amestecate cu gâlgâiutul apei printre pietre, fascicina.
Scapat de privirile mamei sale, sau complice cu Rada, fata din curte, Didu lua navalnic cu pieptul incarcat de bucurie si emotie, poteca spre mal. Momentul era totdeauna bine ales. O moleseală se insinua peste toate, albinele zumzaiau in albastrul cerului, păsările din curte se ascundeau pe sub lemne cu aripile lasate, dogoarea pământului juca nastruşnic, galben auriu, in vatra imaginară a departarii. Cu sprinteneala specifică majorităţii copiilor de la ţară, alerga pe varful tălpilor desculţe, ocolind pietrele ori tufele de holera, apecându-se pe sub crengile de catină rosie. Avea cinci ani şi se remarcase printre ceilalţi copii, cu iuţeala sa… (va urma)

Din fragedă pruncie am observat situaţii si discuţii la care nu aveam acces. De exemplu, Rada, femeia de 20 de ani care indeplinea diverse sarcini gospodaresti la noi acasă prin 1943-45, nu ma lasa sa privesc intre picioarele ei niciodată si, de cateori se aseza undeva, isi tragea repede fota cu cămaşa lung peste genunchi albi ascunzandu-şi chiar gleznele. Deducţia logica a copilului de 4-5 ani a fost ca acolo se ascunde ceva, asmuţindu-mi curiozitatea infantilă simultan cu o emotie indefinită. Am incercat in cateva randuri sa mă postez sub scara care ducea in pod dar mama, prevenitoare m-a luat la zor: ce cuţi acolo, vrei să se rupă scara peste tine? Am fugit speriat. Era război, ştiam de bombe şi explozii, hotărat lucru, am cugetat, acolo e ceva periculos!

Că oamenii, bărbaţi şi femei, se iubesc, facand dragoste de la Adam şi Eva, nu mai e nici un secret. Niciodată intensitatea focului, parfumul iubirii şi jăratecul din călcaie nu se va găsi la oraş! Eroticul rural e curat, cu miros de fan şi ecologic! Cel din bar, hotel, sau gangul dintre blocuri, are iz infracţional, miros de tutun sau iz de pubelă. Iubirea la sat e vesnică de vreme ce ţaţa Ioana la 78 de ani şi Petrică, un siguratic, pensonat pe caz de boală “se ingădue si ei”, cum zice lumea. Dom’le ne laşi ,ce nu vezi matrimonialele,… o să mi se replice. Tocmai aici e deosebirea la oraş, totul e la vedere, e cancan şi spectacol, la Gura Văii mai e un boschet, o valcea, o capiţă sau o fanărie. Chiar şi in perioada iniţiatică fetele mai mari îi învăţau pe baieţi aţică, adică prindeai mai multe capete de aţă , le îndoiau în mană si fiecare apuca un căpătai. Desfăcea mana şi începeau pedepsele: sărut-o pe Tiţa, sărut-o pe Vica sau pe Miţa, insă totul era ferit de privirile trecătorilor, iar noi băieţi nu povesteam nimic acasă! Secretul acesta parcă ne făcea mai mari, mai puternici şi îndrăzneţi. Ii priveam cu interes pe cei mai mari, fără să-i iscodim dar ştiam că, intr-o zi, îşi vor lua o fată şi o vor duce acasă, devenind nevasta lor. O fecioară, la ţară, devenea femeie, după ce spirala inflăcărării erotice le ajugea de la tălpi in creştetul capului, diagnosticată sigur de ţaţa Păuna: i s-au aprins călcăile după el, n-ai ce-i face!
Aveţi dreptate, acum la ţară e digile, dolcele , etc. cu programele lor erotice şi chiar mai mult. Aşa e, dar tot au rămas iarba, fanul, tufişul, boldanul… Un bărbat la ţară trebuie să tină cont ca azi în fiecare casă eu un observator paparazzi. Dacă vrei să-ţi faci publicitate despre potenţă stai de vorbă cu o femeie pe drum că ăla eşti! Ei bine, cred că a inceput, pe acest plan urbanizarea ruralului. La noi partea veselă a acestui proces este dragostea dintre Ghiorghiţă şi Lăcrămioara… Probabil o vom povesti la vară.

Pornit la drum din satul meu, cu o stare emotionala placută, bine dispus, ca intr-un amestec de ingrijorare si bucurie, mă gandeam, urcand Muchia Boghianului, ramasa neasfaltată din ‘88, că ar trebui sa intru in greva foamei pana cand autoritaile judetului vor catadicsi sa repere acest drum judetean pe care anual se papă miliarde dar care ramane mereu asa, nereparat. “Păi dacă il reparăm cum trebuie anul acesta noi unde mai lucrăm la anu’ dom’ profesor” – imi replica un picher de la drumuri mai demult si asa ca de mai bine de 20 de ani avem acelasi “drum in lucru”…
Mărăcineni, comună mare, aşezată la capătul dinspre Buzău a drumului european 85, a explodat pe faţada şoselei, cu un ansmblu de construcţii fără nici o noimă, intr-un amestec grotesc de magazine, ateliere, locuinţe, service-uri, etc. expresie evidentă a lipsei de orientare urbanistică şi impudica vulgaritate a neamprostului, care-si etalează suficienţa impuţită fară să-şi imagineze că deranjează. Aspectul de aici este, nimic mai mult decat o continuare a incorsetării imaginaţiei de acum peste 40 de ani cand prin Mărăcineni s-a facut primul asfalt spre Lopătari. Era un scandal continuu:in timp ce proiectanţii susţineau că lăţimea şoselei trebuie să fie de şapte metrii localnicii se opuneau la retragerea gardurilor şi aşa s-a ajuns la compromisul in care se găseşte uliţa aceasta azi, infern pentru cine circulă pe aici acum.
Dar să ţinem drumul european unde, de bine de rău e incă loc pentru toţi. In cei 360km care despart Buzăul de Suceava sunt cinci oraşe mari şi peste cincizeci de sate. Ascunse in aburul ceţos al lui ianuarie, inşirate pe terasele Siretului ori aruncate in ochiuri de pădure bucovinenă satele sunt prezenţe vii ale continuităţii istorice, uitate in proiect, povestite in amintiri, imbatranite şi dovezi sigure ale morţii clinice a unui popor aflat in totală fărămiţare feudală, sub un continuu război al nervilor. Boieri maziliti, ţărani alungaţi de pe moşii, străini ademenindu-ne fecioarele… Există opinia că aşa am fost predestinaţi. Credeţi ce vreţi dar pe mine mă obsedează ideia că dacă am văzut in timp cauze care au determinat efecte multe nedorite, atunci de ce acum nu ieşim din corsetul acesta şi dece gandim instinctual? Poate pentru că ne-am divizat conceptual atat de mult sau rădăcinile sunt uscate, ori mai degrabă limbajul s-a tocit in timp şi am refăcut aici Babilonul. Oricum, satul este o problemă majoră ce sanjeneşte grav europenizarea noastră. Urmează…

Am proiectat un periplu prin tara avand ca obiectiv evaluarea starii de ruralitate a Romaniei si intocmirea unui ghid vesel al succesului personal in acest mediu.
Ca bebelusi europeni ce suntem, ne cam ustura ochii privind catre departarea din vestul tarii si incercam sa peticim cu atitudinea noastra o imagine-etalon pentru satul de maine.
E normal ca sa privim, inainte de orice, la cel de azi. Fac o precizare: desi pe linie materna s-ar fi cuvenit sa am partea mea din cele cinci case pe care bunicul le-a avut in centrul capitalei judetului meu, atestand prin acesta provenienta mea urbana, totusi ma simt mult mai bine cu sorgintea mea rurala si indeosebi cu calitatea de profesor taran pe care mi-am atribuit-o, casa mea parinteasca, de unde va comunic acum, se afla “in cel mai frumos sat din tara”. Sublinierea mea este necesara tuturor celor care stramba din nas cand aud ca “X e de la tara”, sau ocolesc discutia pentru a-si ascunde provenienta rurala. Primul ghid comparativ este cel al lui Alexandru Departateanu care afirma ca “locuinta mea de vara e la tara”, intr-o poezie simpatica, tablou al satului in care, dupa cum se vede din poezie, nu prea ii placea. Vom fae o recapitulare recitind poezia si apoi, impreuna, vom comenta ce mai e si ce nu mai e din satul de altadata.

Tuturor celor care mi-au transmis incurajari in demersurile mele pe blog, le multumesc! Am primit mailuri, mesaje si vorbe directe! VA MULTUMESC, dar vorba sboara, scrisul ramane! Va invit sa comentati pentru ca sunt la mijlocul lunii ianuarie si trebue sa decid: am castigat cititori si comentatori, continui, N-AM castigat… cotinui, ce sa fac? KLIIIC!

Cu acest apelativ i se adresa Veronica, apoi ei au devenit o legenda in istoria literaturii. Si-au trimis scrisori, au dat masura iubirii lor, fiecare cum s-a priceput mai bine, in poezii sau in fapte. Ea si-a “pus-o” si cu Caragiale. Ma rog, o fi fost o alta dimensiune… a dragostei.
In ciuda… amandorura s-a retras la Varatec si la Agapia. Mai inainte a fost si la Viena si si-a facut o poza frumoasa pentru Istoria literaturii scrisa de Calinescu. Dupa care Mihail, fiind iarna si neavand lemne, iar copii umblau cu steaua, i-a trimis si ei o poezie de adio, “La steaua”, in care a calculat cat timp i-a trebuit “luminii sa ajunga” (citat din poezie) la el si de acolo sa-i duca sentimentele Veronicai. Pacat insa ca din cauza viscolului, lumina de la stea s-a stins in drum, dar noroc cu amorul care, desi s-a stins si el a mai lucit un timp… Pe poet il urmareste in continuare raza lui. In acelasi timp s-a aprins si focul in soba, palpaind, asa cum reiese dintr-o alta poezie a sa cand el a cazut pe ganduri avand si perdelele lasate dar nu stiu daca s-a lovit sau nu de masa sa de brad despre care nimeni nu spune cine i-a facut-o.
Si a trecut 15 ianuarie 2008 cu A. Paunescu, Turcescu si alt epigon, vorbind, profanandu-l pe EL.

A doua zi dimineaţă, parcă veneam dintr-o lungă călătorie, ireală, cu secvenţe şterse sau accentuate de visele nopţii. M-am sculat cu o aprigă dorinţă de a afla, ce şi cum. Mama trebăluia prin bucătărie, masa era pusa şi din farfuriile pline cu colărezi cu lapte ieşeau aburi îmbietori. Mă stăpanea incă o spaimă nedefinită, mai păţisem in aceei ani sperietori mari, dar acum nu găseam un răspuns concret, explicabil.
Cand s-au aşezat şi fraţii mei la masă, cel mare a intrbat-o pe mama de unde are nea Tică trotil. Am ciulit urechile. A venit cu el de pe front, răspunse răstit mama, să nu vă prind că vă mai duceţi pe acolo! Aha, asta era, mi-am dat eu seama. Trăisem spaimele din vremea războiului, cu ochi de copil neştiutor, fiindu-mi frică atunci cand nu trebuia, sau rămanand nepăsător dar cu gura căscată la momente de o periculozitate extremă. Acum nenea Tică, pentru care grija de a ne speria pe noi cei mici era o constantă, devenise lupul din pădure si-aveam să-i spun asta candva, situaţie pe care eu o receptam ca fiind ceva misterios, o forţă rea nebanuită, o ispită dar şi o gravă interdicţite. Combinaţia dintre frică şi tentaţia curiozităţii imi bantuia cugetul de copil cand am ieşit cu sania la poartă. Am trecut privirea peste locurile din jur sperand sa comunic cu ele si pe care parcă le chemam in ajutor, apoi m-am aruncat cu burta pe sanie coborand in viteza panta. Sfantul Ioan, trecuse. O mai veni?

Cateva fracţiuni de secunda ieşisem din real. Spaimă, frică, groază, putin spus. Mai bine zis toate, amestecate cu nedumerire privind veselia celor din jur. Apoi o nouă explozie pune capac şocului şi alerg inspaimantat la salonul adulţilor. Mă ciocnesc de nea Gigi care in acelasi timp ieşea din cămară razand către ceilalţi: “Doar doua ati pus?”Am continuat să merg spre salon timid şi contrariat. Nea Tomiţa cu şarmul lui mă abordeaza: “ce mă bolşevicule, te-ai speriat? stai cuminte, că vin americanii!”
Si veselia a continuat. Gheorghe Teodorescu, mare fruntaş ţărănist, cum aveam să aflu mult tmp după aceea, ii replică pe sub mustaţă: ” las-o mai uşor Tomiţă, că NKVD ul e la Troacă!” Făcea aluzie la locuinţa celui la care au stat ruşii in drum “spre Berlin”.
Ramas cam fara rost m-am strecurat spre bucatarie unde băeţii adulţi şi copiii mari işi incercau norocul la toci, un joc de cărţi, pe care aveam să-l invăţ şi eu mai tarziu. Alintat de nea Gigi si Gicuţa am adormt fără să-mi descante nimeni de speriat. Cand m-am trezit eram in brate la tata, mi se lipiseră nările şi trăsei o spaimă treibilă privind găurile roşietice al cerului negru, ce sclipeau ca intr-un mozaic mişcător. Am realizat că sunt in siguranţă doar că primul Sfantul Ioan de care imi amintesc bine se treminase.. .Celelalte doua sărbători la care am fost in 47 şi 48 au avut particularităţile lor, asa ca…